Mărturisesc de la bun început că nu mă încântă nici un fel de sistem și am convingerea că educația sau cultura nu se formează în școală. Am ales totuși să îmi continui studiile dintr-o plăcere iremediabilă de a analiza și critica sistemul. (Dacă vreau să nimeresc săgeata în călcâiul lui Ahile, mă gândesc că cel mai potrivit loc ar fi în interiorul sistemului...) Și trebuie să recunosc, mi-ar fi fost dor să fiu stupefiată zi de zi în fața anomaliilor academice inerente, petrecute dincolo sau dincoace de catedră....
Alegerea masteratului de abordări antropologice în literatura franceză nu a fost o adevărată alegere. Și spun asta pentru că antipatia mea față de LFC (pentru neinițiați, limbă franceză contemporană) și față de toate studiile la modă (orice conține termenii organizații –eventual europene, limbaj, cultură europeană, comunicare, afaceri, etc) avea o singură alternativă: alegerea singurului masterat de literatură care nu se intersecta, nici măcar în titlu, cu ‘noua’ conștiință europeană. Trebuie să recunosc însă, ideea unui studiu antropologic ar fi fost oricum cea mai tentantă pentru mine, chiar dacă ar fi existat un număr mai mare de masterate în domeniul literaturii, opțiunea mea ar fi fost aceeași. Nu aș fi riscat să mai studiez încă o dată literatura după modelul călinescian (‘viața și opera’) – un conformism lejer și călduț practicat în masă care m-a frisonat teribil în timpul facultății. Ba mai mult, s-a predat literatură, chiar dacă literatura nu se pretează unui schimb informațional univoc și la nivel strict cognitiv.
Prin comparație, masteratul pe care îl urmez s-a dovedit a fi superior anilor de licență. Ceea ce am invățat în facultate a fost un principiu academic tabu : prezența (la curs) precede esența, asta evident pe lângă multe limbaje de lemn, formalisme și inutilități lingvistice inaplicabile. S-a ales, obsesiv, cantitatea în defavoarea calității. Individualitatea ofensează sistemul academic, care la rândul lui aduce zilnic ofense individualităților prin promovarea mediocrității penibile dar mai ales periculoase. N-am înțeles niciodată de ce se incurajează (și încă foarte prompt) canonul, învățarea mecanică, reproducerea informației, de ce sunt încurajați studenții care se bagă pe sub pielea profesorului, care se bagă singuri în seamă reluând, în cel mai bun caz, ideile profesorului, și debitând, în cel mai rău caz, idei personale șocante îmbrăcate în forme lingvistice inimaginabile. Să nu fi continuat studiile ar fi însemnat să pierd tot spectacolul. Masteratul de antropologie m-a surprins pozitiv și mi-a inșelat una dintre multele mele așteptări fataliste, pentru că s-a dovedit a fi superior într-o anumită privință (să se consemneze, singura privință de altfel!), înțelegând un lucru esențial: că libertatea e prețioasă. Nu m-am mai simțit constrânsă, ceea ce m-a facut să îl tolerez cu serenitate. Apoi, afinitățile mele cu psihologia și-au găsit aplicabilitate în câteva cursuri ale masteratului. Este unul dintre puținele momente în care interesele mele și ale sistemului coincid... Recunosc însă că doar atât nu este suficient pentru mine. Aș fi vrut mai mult. Aș fi vrut să am de unde să aleg, să existe mai multe opțiuni.
În mod ironic însă, n-aș putea niciodată să părăsesc sistemul. Ar însemna să mă resemnez, și încă mă consider prea tânără, așa că am ales să aprofundez studiile din facultate dintr-o dorință naivă dar autentică de a transforma ora de curs în oră de dezvoltare personală. Profesionalizarea este necesară, dar nu suficientă. Aleg postura ingrată de profesor pentru că nu vreau să fiu critică la adresa sistemului, și atât. Intenționez să fac ceea ce vreau și ceea ce îmi place, așa cum vreau și așa cum îmi place, într-un sistem pe care nu îl vreau și nu îmi place. Parafrazându-l pe Edmund Burke, pentru ca sistemul de masă să triumfe, este suficient ca individualitățile să nu facă nimic.