Doamne, cât de singur
sunt de-un veac!
Iubitei i-am greșit
în decembrie, pe opt.
Un cuvânt necugetat.
Și i-am rănit inima.
Nu-mi explic.
Cu-această lună mă-mpăcam!
Prea norocoasă lună a iubirii,
te regret în zeci de feluri,
sute și mii de ori!...
Mi-am secat singur albia,
înghițând lacrimi de neputință.
Devin sloi, nu pot auzi nimic.
Decât izvorul vocii Tale.
Doamne-al meu !

Doamne, am ratat
să-ți devin cavaler imperial!
Sunt un clovn căzut în luptă.
Dacă mă vei reimagina, după măcel…
Să-mi schimbi fesul de-arlechin găurit,
Să-mi coși dominoul căsăpit,
ca să ies cu ghetele răsfrânte peste front,
dar n-o să uiți nici Tu, Înalte,
c-am fost mort și încă sunt, numai după ea…

Mi-am înclinat capul.
Ca un om de rând.
Sabia Ta nu m-a distins
dintre candidați.
Chiar îi plăceam
trimisului Tău cu aspect feminin ?
De ce n-am tăcut pe opt?!
Juram c-o să m-alegi…

Doamne, cât poți,
dă timpul înapoi,
iar de nu poți,
îți mulțumesc supus !

Când mlădița credinței
mi se va ridica-n altoi,
o să cerceteze-un braț
cristalin cursul meu secat?

Doamne, Îți promit,
că m-am schimbat de-acum.
Doamne, nu mai sunt trupul de ieri inert,
am suflet dăruit.
Sufletul mi-este încredințat.
Că nu mă vei lăsa.
Eu stau sub pașii Tăi.
Nu m-ocoli ! Dă-mi un bocanc ! Doi…

Și Petru s-a îndurat de-un Făt-
Frumos-din-Lacrimă făcut țărână.
Scuipă-mi încă o dată viață peste oase!
Să-mi mai curmi din vină !
Apleacă-ți fruntea Ta cu pacea peste mine.

Ia-mi mâna din genune.
Imprimă-mi un arc voltaic
în inima ce mi-a crăpat
fără bătăi de aripi...

Pășește pe șira spinării mele.
Vezi, Doamne, cât s-a-ncovoiat?
Aproape seamănă cu cheile Dobrogei.
Prin piept s-a adâncit peșterea lui Adam.
Aici, peste ochii cu cearcăne,
e Dealul Căpățânii.

De când s-a întâmplat?
De când stau încremenit?
De când vulturul mă scurmă?
De când scot recolte nesăpat ?
De când durez prin iarnă săgetat ?
Nu știu de când, Doamne, stau.
Stau ca zmeul în pământ uitat.
Auzi, să fiu iubit…, apoi să decad !
Să-mi fac, după puteri, cât de cât misiunea,
dar să mă descurajez subit, să rămân fără un sfanț,
apoi să văd că lucrul cel adevărat s-a depărtat!
Păi nici în copilărie nu mi-a fost dat
să intru, ca acum – de voie, în coșmar!

Doamne, stă lumea și se uită ca-ntr-o sală
la saltul înapoi, la clipa de om laș, nătâng, tâmpit...
Doamne, stau îngerii-n sobor și-mi urzesc
o saltea, pentru că atunci când sării, n-aveam!
M-am aruncat ca un bolid. M-am sfărâmat.
Știam că sunt mai alungat din Cer decât...
Nu mai vorbesc! De-acum să se clatine sala!
Puțin am îndurat. Mult timp mă mai rabzi.
Sala Ta care mă absoarbe e departe. Sala asta ce-i?
E o sală părelnică viața fără iubita mea.
Se uită la mine cum gesticulez. Ca Dan Puric.
Ca Pierre Marguerite în sceneta pierderii de sine.
O pantomimă cu Pierrot. Asta sunt eu acum.
O arlechinadă fluierată.

Post Scriptum: Serbarea cu Eminescu a fost măreață!
Elevii mei, entuziaști. Desene, recitaluri de poezii.
Cerc artistic. Seminar despre viața Poetului.
Păcat că n-a fost măcar... o secundă,
Doamne, să mă vadă-n gând ea!

Desene:
“Memento mori” – dinar macedonean, steag dacic, cal roman

“Crăiasa din povești” – trandafiri în apă și văzduh (cum eram noi la început)


Portret Eminescu la Viena. Iar jos,
el ca înger, deasupra Ralucăi, mama sa.

Încă un desen cu poemul fantastic “Vis” –
ultimele trepte, se vede ca-n oglindă,
iar un porumbel, Duhul Sfânt, îi dă coroană
lui Eminescu, visătorului ce s-a visat!

Alte două desene ale unei eleve artiste,
care n-a putut să vină săptămâna asta la școală
ca să-și recite și poeziile din “Caietul” ei
ținut secret până mai ieri – ce sper s-apară și-n revistă :

Unul, c-un șarpe vărgat ca anaconda, în verde cu roșu însă,
cu o creastă-coroană mai mare decât cea de păun, rotundă.
Șarpele e fugărit de-o inimă înlăcrimată, golită de efort.

Celălalt, cu flori viu colorate-n lumina lunii.
Din brațul unui trandafir galben-portocaliu iese-un fluture bleu.
În dreapta sunt alte flori. Una roșie, cu patru petale. Un ciulin mov.
Ca un arici rotund. Și altele. Iar deasupra, zeci de păsări măiestre –
Miazănoaptea multiplicată.