agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 542 .



La spital...
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ralucahelgiu ]

2009-12-11  |     | 




Există lucruri pe care e bine să nu le spui nimănui. Poate nici mamei. Și, dacă ai putea, nu ți-ai spune nici ție. Iar acel ceva este legat de soțul tău, de faptul că s-a îmbolnăvit groaznic și tu nu mai ai bani să plătești: doctorii, asistentele, medicamentele, și câte și mai câte, fără de care operația nu mai poate să fie făcută…
Iar atunci te întrebi: ,,de ce mi s-a întâmplat tocmai mie?" Și începi să te tot gândești; de ce oare acum trei ani l-am ales tocmai pe el? Nu puteam oare să mă căsătoresc cu fostul iubit al prietenei mele? Era inteligent, drăguț și provenea dintr-o familie sănătoasă. Doar că eu, înnebunind din dragoste, l-am ales pe Dragoș, cu ochii larg închiși. Mama lui era dementă, iar tatăl lui se spânzurase acum zece ani. Ce mai tragedie pe capul lui Dragoș. Am vrut să-l salvez. (…)

Pe Calea București din Brașov circulație mare. Pentru câteva momente am senzația că mă aflu din nou în București. Autobuzul cinci se oprește împiedicat în stația din fața Spitalului Județean, de parcă ar fi făcut pană. E atât de frig afară... Tremur toată. Îmi trec prin cap tot felul de gânduri, care mai de care… Ba îmi vine sa dau divorț de Dragoș și să-mi găsesc pe alt bărbat, ba mă gândesc să plecăm naibii din țara asta, ca soțul meu să aibă parte de un tratament mai bun în altă parte…
Femei în halate vechi se îngrămadesc lângă chioscului de ziare. E a doua zi după alegeri... Cred că iar o să iasă Băsescu, dar ce-mi pasă mie. Soțul meu, de data asta e pe moarte.

Pavilioanele micuțe, albite de ploi, păstrează aerul unui sanatoriu. Miroase dulceag a putred și frig. Ajung la o clădire dosită parcă de ochii celor care trec. Mă uit în stânga și în dreapta. Nu vreau să mă vadă careva. Mi-e teamă să nu mă recunoască vreo cunostință sau vreo rudă bârfitoare, care să povestească totul familiei mele... Mă ascund de la o vreme de toată lumea.

La etajul I, podeaua își arată goliciunea murdară. Sunt trimisă la înregistrare, să las acolo buletinul. Devin un număr într-un catastif. De parcă cineva ar veni aici de bună voie…
Un portar destul de bătrân încearcă să-mi zică faptul că tocmai azi nu pot intra să-mi vizitez soțul. Nu-mi vine să cred. Încep să țip și să-i spun că o să-i fac referat. Să-l dea în mă-sa afară. Cum poate vorbi un om cu patru clase așa cu mine… Mă aude un medic-șef că țip și vine la mine să mă întrebe ce s-a întâmplat. Duce pe el un ecuson atât de mare, încât mă mir că la înălțimea lui de 1.50 poate să-și poarte CV-ul care arată cât o carte, pe halat. Îi spun că trebuie neapărat să-mi văd soțul care a fost operat, și, că, dacă nu mă lasă, eu de acolo nu ma mișc. Doctorul e dur. Se uită la mine, de parcă ar dori să cheme gardianul să mă ia de-o aripă și să mă scoată afară ca pe o infractoare.
Mă uit la el plângând. Mi se spune să aștept pe pat... Metalul rece al patului arde. Medicul mă lasă cu ochii în soare. (…)
Între timp, ajung în salonul soțului meu. E un salon mare, cu opt paturi, cu pereți de un albastru obositor, scorojiți pe alocuri. Sub fereastra cu geamuri vopsite în alb, o chiuveta înfundată gâfâie din greu. De parcă m-aș afla la închisoare.

Într-un colț, un bărbat la vreo 40 de ani geme încetișor, strângând cu degetele gălbui un colț de pătură mizerabilă. În patul lipit de cel al soțului meu, un tânăr subțirel și deșirat vorbește la telefon non-stop. Plictisit, trage cu zgomot de sertarul noptierei, de unde scoate un pachet de Kent și o sticlă de Pepsi.
,,Mergi? Oricum mai durează, au luat pe cineva." Îmi plec privirea afirmativ și îl urmez. Sunt curioasă. Ce-o fi vrând oare de la mine? Pașii lui mă conduc spre un hol ferit de priviri indiscrete, dar nu și de sunetul ciudat de metal lovit. O țigară se dovedește a fi suficientă pentru a intra în vorbă. Se numește Damian. Are 23 de ani. Este din Oradea. Oftează prelung și privirea ii rămâne fixată undeva, între crăpăturile zidului. Are o voce caldă, plină. Are cancer și îmi zice că mai are de trăit doar patru săptămâni. A dat spagă serioasă profesorului ca să-l rezolve. ,,N-am știut ce se întâmplă cu mine. Am muncit foarte mult. Vroiam să-i aduc soției cât mai mulți bani. Lucram zi și noapte ca șofer pe tir în străinătate și, la un moment dat am avut niște amețeli groaznice. M-am dus de la medic la medic, și după foarte multe analize au stabilit un diagnostic. Cancer...“.
Îi șterg orice semn de întrebare, spunându-i pe un ton rece și distant că am niște probleme. Pare indiferent, dar remarcă: ,,Așa e! Oricât le dai tot nu te fac bine. L-a controlat profesorul?" Răspunsul meu negativ pare să îl liniștească. Cu un aer atotștiutor mă asigură că profesorul ,,chiar dacă costă, merită". ,,După el, n-ai probleme. După ce o să fiu operat de cancer, o să fiu ca nou. Oricum, l-am rugat să mă adoarmă. Cu anestezie d'aia locală, simți tot."

Încerc să-mi dezmorțesc picioarele în holul acela, de 2 pe 2. Sunetul de instrumente metalice mă înnebunește. Damian își aprinde repede altă țigară, trage lacom două fumuri și face rotocoale în aer. Așteaptă de dimineață, dar profesorul se ferește de ochii indiscreți ai asistentelor. Lucrează numai cu o asistentă la cazurile speciale. Ghemuit pe canapeaua cu vinilinul roșu ros și ars de soare, pare chiar mai tânar. Chipul însă poartă pecetea dezgustului și al unui sictir adânc. Așteptarea nu pare să îl afecteze. Oricum nu pleacă din spital cel puțin trei săptămâni. La un cancer atât de avansat riscul este imens.

Tinerelul vorbește repede, rupând parcă cuvintele. E ciudat în cât de puțin timp încap atâtea grozăvii.
,,Damiane...", vocea înfirmierei sparge liniștea și uimirea pereților. Își strivește țigara pe podeaua slinoasă și colorată de atâtea pete. O paloare fină îi smălțuiește obrazul. ,,Curaj!", îi șoptesc, în timp ce îl urmăresc cu privirea. Trupul lui tânăr contrastează dureros cu restul povestirii.
Se îndreaptă către sala patru, unde o înfirmieră îl ia în primire.
În salon, o femeie grasă și bătrână schimbă așternuturile. Nu mai e nimeni în salonul cu numărul trei. Indiferentă față de prezența mea, infirmiera strecoară în buzunarele spălăcite ale halatului un prosop și un măr uitate într-o noptieră. În urma ei rămân petele mai vechi și mai noi din pardoseală.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!