poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1430 .



Credință prelucrată
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ralucahelgiu ]

2009-12-04  |     | 




Deseori nici eu nu știu ce să cred despre mine. Mă simt atât de singură, deși sunt înconjurată de tot felul de prieteni.
Prietenii familiei mele sunt: doctori, psihologi, psihiatri, ingineri, avocați...
M-am săturat să aud tot felul de versiuni despre mine. Adevărul nu mi l-a spus până acum nimeni. Oare de ce? Sau poate l-am auzit, dar nu i-am dat adevărului importanța pe care o merită.
Nu știu de ce mă simt așa… Poate pentru simplul fapt că greșeala a devenit pentru mine ceva obsesiv. Greșesc tot timpul. Iar apoi, îmi pare rău de tot, dar nu mai pot repara nimic.
Am uitat să vă zic ceva care este extrem de important pentru mine. În fiecare dimineață iau agheasmă și nafură. Și mă închin. Atâta tot. Nu uit însă la examenele din sesiune să plec cu o droaie de sfinți la mine. În poșetă îi aliniez după cum îmi place mie. Aici, nu are cine să comenteze. În poșeta mea, sunt eu stăpână.
În rest, am tot felul de stăpâni care mă conduc, fie că vreau sau nu. Deseori îmi vine sa zic NU, dar curajul îmi lipsește. Mi-e frică de toată lumea. Mulți mă jignesc, mă supun la tot felul de probe. Mă testează. Dar m-am săturat de atâtea minciuni. Viața e mai dură ca orice facultate. Mi se întâmplă tot felul de lucruri. Eu le zic ciudate. Poate că pentru alții, el e ar fi normale.
Zilnic se găsește cineva care vrea să-mi ia interviuri. Prea puțini însă află câte ceva despre mine. Și când ei cred ca au aflat totul despre persoana mea, își dau seama că nu știu de fapt nimic.
Am momente când mi-e frică și de mine însămi. Nu știu de ce? Poate pentru simplul fapt că nimeni n-a știut cum să procedeze ca să-mi redea încredere în propriile mele forțe. Mă simt la capătul puterilor, dar nu știu ce m-aș face dacă n-ar exista foaia albă care are un miros rece când o scoți din topul de hârtie.
Unii au impresia că fac paradă cu sfinții pe care îi port la mine. E treaba lor ce cred. Nu este treaba mea. M-am săturat să mă intereseze ce cred alții despre mine.
Aseară mi s-a întamplat încă o poveste cu final neașteptat. Lucrurile acestea îmi aduc aminte de ,,Lună amară” în regia lui Roman Polanski.
Acolo, totul era răsturnat. Și nu se întâmpla cum vroiau oamenii, ci cum vroiau sfinții. Nu mai știu despre ce era vorba, dar oamenii apăreau ori în chip de îngeri, ori în chip de draci. Unii îmi zic ca aș fi naivă. Se prea poate. Adevărul nu-l va afla nimeni.

Aseară, am ajuns la tanti Elena, o altă prietenă a mamei mele. Nu stă foarte departe de noi. Am făcut pe jos aproape jumătate de oră. Ea ne aștepta. Noi, ajungând mai târziu, tanti Elena era îmbrăcată în pijama. Credea că nu mai venim.
Când am intrat în casa ei, prima dată am văzut o poză portret. Poza era alb-negru. Era înrămată. Habar n-aveam din ce era rama făcută. Părea veche. După ce ne-am făcut comode, că așa se zice pe la noi în Ardeal, ne-am așezat pe canapea. Apoi, tanti Elena ne-a poftit să ne așezăm la masă. Eu n-am putut refuza. Mai ales că adusese prăjituri cu cremă de ciocolată. Ce-i drept erau cam vechi, aveau gust de mucegai. Apoi tanti a adus trei pahare și o sticlă. N-am putut să văd exact ce era în sticlă. Eu mă cam chinuiam. Când ne-a servit în pahare, mi-am dat seama că licoarea din sticlă era bahică. Ceva vin de la maică-sa, că m-aș fi mirat să aibă ea bani ca să-l poată cumpăra.
Și am început să vorbesc, așa fără să mă abțin. Vorbea gura fără mine. Treceam dintr-un subiect într-altul. I-am povestit despre Alexandru, fiu de profesor universitar, despre meditațiile la germană și despre Alexandru, un copil de 17 ani, despre Bogdan, ardelean de-al meu, (...) despre faptul că la școală am început să țip, să urlu...
M-am schimbat foarte mult, mi-a zis tanti Elena. Când eram mica nu eram chiar așa. Dar cine e ea sa mă judece? Când a văzut că mă agit din ce în ce tot mai mult, mi-a mai pus un pahar de vin alb. Nu puteam să văd ce scria pe etichetă. Eram confuză.
A început să mă interogheze. După care a început să ridice tonul vocii la mine. Eu una nu am putut suporta, așa ceva. M-am săturat să fiu actriță de mâna a treia. Pentru a ajunge de mâna a doua trebuie să te descurci, să iei lecții, să te meditezi. Dar, dacă nu vei înțelege nimic din toate acestea? Dacă totul a fost să fie de pomană? Dacă viața e atât de dură încât eu una nu pot să fiu în pas cu ea? Toate aceaste lucruri mă neliniștesc. Simt că într-o zi n-o să mai vreau să fiu responsabilă. M-am săturat de atâtea minciuni, frustrări, oameni care încearcă să te ajute, ca mai apoi să-ți fure ideile, apoi inima. Mi se întâmplă să nu știu nici ce vreau. Am 23 de ani și am ajuns cu nervii la pământ. Așa mi-a zis ieri tanti Elena. Ea e trecută prin viață. Și ea și-a dus crucea... A avut o viață desprinsă din romane. S-a măritat cu un om din armată. Cred că era ofiter. Era frumos. Mi-am dat seama după poza înrămată. O ținea și lângă canapeaua din sufragerie, dar și în vitirina din sufragerie. Acolo am văzut tot o poză cu Costenco tânăr. El a fost tatăl lui Adrian și a lui Mihăiță.
Între timp, tanti Elena se domolise. Nu mai urla la mine. Își mai pusese un pahar de vin din acela alb. Zâmbea și uitându-mă mai bine la ea, aveam impresia că ochii îi și luceau. După vreo două ore începuse chiar să râdă.
Era singură. Adrian și Mihăiță erau în sesiune. Amândoi sunt la studenți la medicină. Așa cum am vrut părinții. Copiii nu s-au împotrivit. Au tăcut și au ascultat, oricum nu ar fi avut altă scăpare. Poate că de ei n-o să se aleagă praful. Dar, poate că Dumnezeu e mare și ascultă și rugăciunile actorilor de mâna a doua.
Apoi, tanti Elena a scos dintr-un sertar care era foarte aproape de ea niște foi. Începuse să scrie pe una dintre ele tot felul de medicamente. Unele dintre ele erau fiole, iar altele pastile. Eu una nu am făcut medicina. Habar n-am pentru ce erau bune. Știu doar că trebuiau să fie făcute intravenos și intramuscular.
Între timp ele: tanti Elena și mama mea se uitau una la alta, exact în clipa în care eu am început să sorb cu zgomot din paharul cu vin umplut pe sfert. Mă simțeam de parcă aș fi fost o bețivă. Eram în stare să cer să-mi mai pună vin în pahar. Îmi suflam nasul. Nu știu de ce, de data asta nu eram răcită.
Începuseră să mă doară toate: rinichii, inima, ficatul, fierea, oasele (de când mă știu nu e an să nu fac Moldamin. Am un fel de reumatism la oase. Oasele mele sunt de om bătrân.)... Și am uitat să vă spun, am numai 23 de ani și o viață mizerabilă pe care, eu una, nu dau nici doi bani.
Unii îmi zic că aș fi o bolnavă închipuită. Că de fapt n-aș avea nimic. Și că toate lucrurile acestea nu se află decât în imaginația mea.
Poate că sunt bolnavă cu nervii. Multă lume îmi spune lucrul acesta. Până și cei care mă iubesc. Mă trimit la tot felul de medici care ar putea să mă ajute. Cu ce ar putea ei să mă ajute? Cu pastile, iarăși cu pastile? M-am săturat de atâtea rețete cu: distonocalme, calmogene, hidroxizine, lexotanile, bromură, diazepame, nitrazepame… Dar ce am început să fac? Am început să înșir medicamentele care se află pe rafturile din farmacii? Eu una, n-am făcut medicina. Nici stomatologia, nici medicina generală, nici specializări, nici…
Nu cred că are rost să continui.
Viața m-a distrus complet. Eu m-am distrus poate, fără să-mi dau seama.
Am tot felul de remușcări. După ce țip sau urlu, îmi pare rău. Îmi dau seama că greșesc tot timpul. Repet aceleași greșeli fără încetare. Îmi propun să găsesc o cale de mijloc, dar nu pot. Mi-e frică să nu ajung la nebuni. Acolo s-ar putea să înnebunesc de tot. Lucrul acesta nu mai depinde de mine…
Oamenii nu sunt așa cum am fost eu făcută să cred, când eram mică. Nu te acceptă în nici un fel…
Cât de prost sau de mâna a treia ai fi, ajung să te excludă, să te bârfească, să-și bată joc de sentimente, să vrea să te cumpere pe bani.
Trăiesc într-o lume de: curve, curvari, oameni egoiști care nu strâng decât pentru ei și pentru animale… Simt că mă schimb zilnic. Eu nu vreau lucrul acesta, dar mi se întâmplă. Așa, pur și simplu... Cu cât încerc să gândesc mai mult, îmi dau seama că tot ce fac e greșit. Nimeni nu are curajul să îmi spună adevărul despre mine. Toți mă mint și mă trimit pe piste greșite.
Dacă aș fi știut că așa este viața?... Poate n-aș mai fi plecat în căutarea care se pare a fi zadarnică și fără nici un fel de folos… Habar n-am ce caut cu adevărat? Dar cine este oare cel care să știe cu siguranță? Când toate se schimbă de la o zi la alta.
Când mă simt mai bine, îmi doresc o familie. Vreau să am copii și un soț care să mă înțeleagă. Să nu-mi reproșeze nimic. Să treacă cu vederea peste neajunsurile mele. Să nu mă certe, să nu dea în mine, să uite de faptul că mai și greșesc. Dar știu că nu o să se întâmple cum îmi doresc eu.
Iar atunci, când nu fac mâncarea ca la mama acasă să nu se supere pe mine, să nu țipe, să nu urle la mine... Nu mai suport țipetele. Mă deprimă orice.
Simt nevoia de cineva care să stea lângă mine și să mă consoleze zi de zi, oră de oră, minut de minut. Nu mai suport singurătatea care are diferite fețe. Ea m-a distrus.
Îmi doresc mai mult decât orice fel de diplomă, să mă trezesc în pat lângă cineva care să nu-și bată joc de mine. Să-i simt respirația, să-i simt bătăile inimii, să-l simt lângă mine. Să plec cu el la școală sau la redacție, să stăm în aceeași bancă, să rup ceva din mine, care să aibă și el. Să fim împreună toată viața, fără să ne certăm, fără să ne spunem cuvinte urâte, unul altuia. Să mâncăm supă sau ciorbă din aceeași farfurie, iar pentru felul doi fie că e mâncare de ciuperci sau cartori prăjiți cu pulpe de pui cu salată, să-l mâncăm din aceeași farfurie, fără furculițe. Iar desertul, mai contează desertul…

Când mă duc la școală, de-abia acum în ultimul an, mi-am dat seama că lângă mine scaunul e tot timpul gol. Ba nu, mint, lângă mine îmi așez poșeta neagră, fularul, căciula de blană… Câteodată se mai așează cineva lângă mine. Când în spate nu mai sunt locuri libere și nici scaune. Acei copii sunt obligați de soartă să se așeze lângă mine. Altfel, aș rămâne numai cu poșeta mea neagră.
Mi-aș dori foarte mult când ajung acasă, seara, să am măcar mulțumire sufletească, dar nici pe asta nu o mai am. Nu fac altceva decât să ascult: Bach, Beethoven, Mozart, Grieg, … Dar și pe ei îi ascult în fugă.
Ce încep, cu greu mai pot și termina.
Scriu pe hârtie cu culoare albastră, câteodată și cu negru și cu roșu. Hârtia îmi miroase a copilărie. În rest, nu știu altceva decât să: trădez, să fac rău, să mint, să urăsc… Norocul meu este că toate aceste lucruri le pot face și pe limba germană. Măcar atât avantaj am și eu.
Acum ascult John Lennon: ,,Pe pământ idioții au arme. Ei cu ele pot face orice.
Pe pământ bunul simț dacă doarme
în zadar te întrebi de ce?
Pe pământ idioții au arme.
Cel mai greu se procură o pâine.
Cel mai lesne îți iei
revolver.
Și John Lennon murind ca un câine
ne mai cântă un cântec din cer.
Cel mai greu se procură o pâine…
Dintr-un Beatles rămâne
o chitară.
Pieptul lui portativ împușcat.
Generația noastră omoară
și ce clopote
mamei bat.
Dintr-un Beatles rămâne
doar o chitară.
Tot prostia câștigă în toate,
codul vieții falsifică tot.
Moartea lumii e ținută în lacrimi.
Apoi moartea lumii e vândută în lacrimi,
în reviste cu-n look idiot.
Tot prostia câștigă în toate.
Fratele rentabil?
Rentabilă moarte.
Tu pe când îl chemai,
din adins.
Dacă în lume au fost șapte arte,
jumătate dintr-una s-a stins.
Fratele Lenon,
rentabilă moarte.
Bolta lumii de sârme
ghimpate.
Contra marilor regi de nimic
și a forței ce-n lanțuri ne zbate.
O chitară împușcată de Grieg
contra lumii de sârme ghimpate.
Idioții drapați
sunt în arme.
Te vâneaza mereu mai atent,
dacă lumea e credulă și doarme
vom ajunge în mâinile Selvei.
Idioții drapați sunt în arme.
O soluție totuși
mai caut.
În berările marelui, marelui John.
Gândul cânta bolnav ca pe Laur
revanșat și uimit
monoton.
O soluție totuși mai caut...“.

Acum, m-am ridicat de pe scaun și m-am dus să mă uit pe fereastră. Afară ninge. E atât de frumos. Nici nu-mi vine să cred că poate fi și frumos… După atâta suferință. Mă uit pe geam. Văd blocuri gri. Mai departe, văd niște stânci și o pădure. Suntem în apropierea Tâmpei. Peste ele, fulgi ușori de zăpadă. Mai departe, nu văd nimic. E ceață. Și totuși frumos.
Îmi vine să plâng, cerând lui Dumnezeu să mă mai lase un minut, să mă mai lase o secundă. Să nu plece departe de mine.
Nu știu însă ce voi face în clipa în care Dumnezeu îmi va întoarce spatele? Pentru mine clipa aceea înseamnă sfârșitul unei vieți neîncepute încă. Ca de altfel și despărțirile care sunt cele mai crunte, și nu numai despărțirile, ci și minciunile, preacurvia, bolile… Viața este pentru mine o încercare cruntă. Nu știu dacă o să pot face față să trec prin ea de una singură. De încercat am încercat, dar nu știu unde am ajuns?
La disperare – sau poate la realitate?
Pot îndura aproape orice.
Ființele dragi mi-au zis că aș fi: masochistă, răsfățată, alintată, neamul românesc un popor de țigani și de nimicuri …
Nici nu mai știu de fapt ce să cred? Am câteodată impresia că am de-a face numai cu ratați, care se cred altceva decât în realitate.
Cum fac, cum nu fac, toate persoanele la care țin, odată și-odată le voi îndepărta de lângă mine. Nu știu de ce? Poate pentru simplul fapt că iubesc pasional…? Cine se apropie de mine, se ofilește treptat, devine la fel ca mine, o legumă în viață…
Un om cu ideile bunicii mele și nu numai…

Bodgan mi-a zis astă vară că s-ar lăsa și bătut de mine, numai să poată rămâne cu mine. Mi-a spus pe un ton foarte cald că e în stare să facă orice pentru mine. Făcuse destule până atunci. Ani în șir. Eu îl tratasem cu indiferență.
Totul s-a rupt între noi doi, când mi-a povestit că se mai întâlnea cu cineva. Și poate că se și culcau împreună. Eu am dedus asta. De atunci, m-am răcit. Nu-l credeam în stare să facă așa ceva.
Îmi dau seama că greșesc tot timpul.
Nu pot încă să-mi asum anumite responsabilități. Am nevoie de cineva cu care să pot împărți… Până la urmă, tot ce se poate împărți într-o viață de om.
Am uitat poate ce era esențial. Să-mi fac portretul. Frumoasă n-am fost niciodată. Sunt o blondă spălăcită. Am ochii verzui și câteodată și albaștri. Depinde de situație. Se schimbă după anotimp și după rochiile, fustele și bluzele mele. Care nu sunt multe. În viața mea predomină mai mult negrul și albul rareori.
Îmi place foarte mult să-mi pun pe față tot felul de smacuri. Întâi, îmi cremuiesc fața, apoi mi-o dau cu fond de ten, numărul unu. Apoi, îmi scot din trusa cu farduri o pensuliță, o înmoi în roșu sau roz, și îmi dau cu aceste culori pe față.
După aceea îmi scot dintr-o altă trusă cu farduri o altă pensuliță, o amestec în culorile de gri, roz, albastru, vișiniu și îmi pun această amestecătură mai întâii pe pleoapa dreaptă și apoi pe cea stângă. După ce-mi pensez sprâncenele, nu uit să le fac conturul. Cu un creion de culoare maro spre roșcat.
Buzele rămân întotdeauna ultimele. Le masez ușor cu fondul de ten care acum îl am pe față, apoi combin mai multe rujuri. Câteodată îmi pun pe buze roz, alteori roșu sau vișiniu. Îmi fac până și conturul buzelor cu un creoin ascuțit, după care îi pun căpăcelul.
Ultima fază prin care trec, este aceea când îmi dau pe față cu pudră din abundență. Pudra are același nume cu fondul de ten, cu rujul, cu fardurile, cu rimelul, cu creionul de ochi, cu parfumul, cu….
Nu-mi prea place să le schimb.
Și când o fac, sufăr mult. Cu greu mă pot obișnui cu altceva.
Unii zic că aș fi conservatoare, clasică…
Dar am uitat să vă mai zic ceva. Acum, părul meu e destul de lung pentru mine. Așa l-am mai avut doar pe vremea lui Ingridtante. Pe atunci, eram la grădiniță...
Sunt vopsită roșcat. Niciodată nu mă vopsesc cum ar vrea familia mea. Fiecare își dorește altfel. Tatăl meu vrea să rămân naturală, iar mama mea este cea care îmi cumpără tot felul de vopsele și de smacuri.
Încerc să fiu pe placul tuturor. Nu știu însă cât reușesc.
Îmi dau însă silința.
Greșesc, dar îmi cer iertare. Câteodadă. Când mă duc la biserică dau acastite și sf. Maslu și asta aproape în fiecare dimineață. Pun lumânări la vii și la morți. Pun bani în cutiuțe.
Din când în când vin și la Biserica Neagră.
Lucrul acesta îl fac de când mă știu. Aici slujbele, nu țin mai mult de o oră. Putem cânta și noi alături de preot. Citim împreună din cărticelele lui Dumnezeu.
Stăm pe bănci, unii lângă alții. Cărticelele la găsim întotdeauna în același loc. La capătul băncilor din lemn masiv.
Dacă unul dintre noi nu are voce, ceilalți îl ajută. Nimeni nu rămâne singur. Aici nimeni nu are curajul nici măcar să vorbească în șoaptă. Privirile îți pot spune totul. Ele sunt cele care te înțeapă și-ți provoacă dureri. Te pot distruge.
Când ies de aici, plec spre casă liniștită. Parcă și acum aud îngerașii cum cântă (lucrul acesta se întâmplă în fiecare Ajun de Crăciun). Orele se mai schimbă, dar oamenii pe care eu îi pot vedea sunt aceeași. Când unul moare, numele lui este trecut pe o tăbliță neagră. Tabla e atârnată de Casa Parohială, de acolo venea Pfarrer Pelger împreună cu soția lui, profesoară de muzică, și cu Steffi, fiul lor pe care l-au înfiat. Messe-le lui erau desprinse parcă din Hans Christian Andersen și din Bibel.
Când se ruga tata Pelger și spunea predica, cu toții ne ridicam în picioare. Ce vremuri frumoase erau pe atunci.
Acum, timpurile s-au schimbat radical. Tata Pelger a plecat în Germania cu toată familia lui. Și ei vroiau să încerce altceva, dar nu le-a reușit.
Aștept să mi se întâmple ceva… Dar, nu știu însă până când voi putea să aștept?
De data asta nu mai vreau ca cineva să-mi corecteze gândurile. Vreau să rămân așa cum sunt. Fără modificări și fără ștersături.
Am uitat să pun diacriticele. Să-mi fie iertată greșeala…


7. februarie 2003
Ora: 16,25
Brașov

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!