În urmă cu doi ani, tot pe 27 noiembrie, soarele zâmbea fals și aveam sentimentul unui capăt de lume, nu mai puteam să sper. Primisem un telefon, mereu prins în tot felul de lucruri mărunte, cu care, de altfel, ne pierdem și uităm de cei dragi, câteva cuvinte cât să înțeleg, mi-a trecut copilăria în amintirea rugăciunilor, psalmilor. Eu am avut cea mai frumoasă mamă, m-a sfințit prin posturile ei și mi-a deschis cu genunchii bătătoriți intrarea în Împărăția Luminii!
I-am spus odată când se îmbrăca pentru vecernie: „Doamne, ce genunchi bătătoriți ai! Chiar atât de mult te supăr?” N-am fost în stare s-o opresc din drum sau să-i amân plecarea grăbită, n-am ajuns la timp pe drumul prin purgatoriu, se săturase de suferință.


Urcare la mormântul din deal
de Marius Nițov

Spune-mi ceva prin stropii de ploaie
de pe deal doar turla bisericii
câteva case adunate de frig dau un semn vital
pe marginea drumului șerpuitor
până la locurile de odihnă
dacă privești bine departe norii sunt o harpă
glasurile noastre două mâini
vor liniști spiritele răsărite din aburul pământului
din vitraliul cerului petale
fără să înțelegem suntem vestitorii celei de-a doua veniri
n-am crezut într-o revedere atât de apropiată
poate dragostea noastră într-un fel
a grăbit ultimele scene
mai mult decât o impresie
și-mi vine să te strâng cu putere
printre lumânări și cruci
să-ți strivesc buzele pieptul până-mi vei pătrunde
în învelișurile durerii cu seninătatea ta
mamă