agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2916 .



A murit Stefan Ioanid
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Nea Gogu ]

2009-11-04  |     | 



A murit scriitorul Ștefan Ioanid.

S-a născut la 18 aprilie 1949, la Brașov
A debutat în revista "Astra", în1966

A publicat cărțile:

  • Cuvîntul unic Ed.Albatros,1976

  • Mersul pe ape Ed.Albatros,1980

  • Al doilea vis în Pădurea de Cedri Cartea Românească, 1986

  • Prolegomenele morții Cartea Românească, 1998

  • Jurnal cu Anselmus Ed.Paideia, 2005

  • Subteranele fundației Ed. Paideia, 2008


  • Daniel Cristea Enache despre Ștefan Ioanid
    Aureliu Goci despre Ștefan Ioanid


    Cartea Românească:

    Jurnal de poet de Daniel Cristea-Enache

    Discreția nu se numără printre însușirile obișnuite ale scriitorului român (și, ca să fim drepți, nici printre ale criticului). Dorința imperioasă de afirmare și legitimare simbolică, aviditatea după publicitate sunt cu atât mai dezolante cu cât rating-ul culturii înalte a devenit insignifiant în raport cu cel al televiziunilor și al tabloidelor de divertisment grosier. Dacă extensia publică a scriitorilor noștri avea sens înainte de '89, când exista un public consistent pentru toate formele de literatură, astăzi, când numărul cititorilor de vocație s-a redus atât de mult, oferta promoțional-zgomotoasă a unor autori are un aer trist.

    Îi prefer pe aceia care își lasă exclusiv opera să vorbească, fără să se interpună profitabil între opera lor și receptarea ei; și care nu fac dulci presiuni asupra criticilor, măgulindu-i cu dedicații flamboaiante și probozindu-i, apoi, în cazul unul verdict negativ. Din specia aceasta rară, pe cale de dispariție, face parte și Ștefan Ioanid, un poet excelent, de puțini citit și cunoscut. Et pour cause. Nu figurează nici în DSR, nici în DGLR, nici în Istoria lui Alex. Ștefănescu, deși a publicat trei cărți de versuri înainte de Revoluție și două în ultimul deceniu.

    La acestea din urmă se adaugă Subteranele Fundației, o plachetă ce continuă originalul proiect cu Anselmus din Canterbury: figură istorică extrasă din contextul ei și făcută să participe, ca un confesor și un interlocutor ideal, la poezia reflexivă a lui Ștefan Ioanid. Cu o notă de pedanterie, autorul face într-o pagină introductivă o listă a personajelor ce-i traversează cartea: "Pentru cine nu a citit ultimele două cărți ale mele, precizez că Anselmus s-a născut în Aosta, în 1033, și a fost Arhiepiscop benedictin de Canterbury. Erasmen și Claudiu există și acum. Locuiesc în Kronstadt. Primul pe Strada Castelului, al doilea pe Warthe. Nu i-am văzut de șapte ani." La un moment dat, siluetele acestora încep să se confunde, după cum cuvintele din două versuri se amestecă: "De la un timp Anselmus/ am început să te confund/ cu mai vechiul meu prieten Erasmen/ tu ai trăit în
    Canterbury/ el trăiește în Kronstadt/ nu v-ați cunoscut niciodată/ decât prin aceste cuvinte/ pe care tocmai le scriu/ probabil că aici funcționează/ niște complicități obscure/ pe care un poet le știe foarte bine/ ca atunci în Alger când Albert/ era noapte și a avut revelația/ solidarității umane/ un necunoscut s-a apropiat de el/ cu o țigară între degete/ rugându-l să-i dea un foc/ mica masonerie a focului/ a notat mai târziu Camus" (19 februarie). Există în poemele dispuse diaristic, ca niște pagini lirice de jurnal, întrezărirea sau baremi iluzia confreriei, a fraternităților și "complicităților obscure" legând moral oameni aflați la mare distanță istorică și geografică. Astfel, personajul central, eul cunoscător și cogitator, își va suporta mai ușor singurătatea.

    Pe de altă parte, solitudinea nu e pentru el apăsătoare și nu doare efectiv. Ieșit când și când în afara spațiului intim, securizant, poetul resimte o ușoară agorafobie și caută un alt refugiu: subteranele unei Fundații al cărei "arhivar" este timp de cincisprezece ani. Jurnalul poetic filtrează la maximum realitatea și viața exterioară, savurând în schimb liniștea deplină a interiorului. Când privirea se întoarce totuși spre realitatea înconjurătoare, aceasta își pierde contururile și devine... virtuală: "După multe zile/ astăzi am ieșit/ pe terasă erau acolo/ multe constelații umede/ care nu se născuseră încă" (11 ianuarie). Ca într-o proză a lui Ioan Groșan, scriitorul ar vrea să pre-scrie realul, să-l modifice prin cuvintele puse pe hârtie: "Astăzi am avut/ o mare deziluzie/ de aproape două săptămâni/ mi-am propus să scriu/ măcar câteva cuvinte/ pe zi mai ales seara/ le-am scris/ și nu s-a întâmplat nimic// realul a rămas același" (14 ianuarie). Nu numai realitatea pune probleme, ci și irealitatea, solicitantă, epuizantă, provocând până la urmă reflexul de recluziune al poetului: "Ceva nu este în regulă/ cu irealitatea, Anselmus/ în ultimele luni cineva/ mă silește să scriu// nu mai vreau/ este noapte/ vreau să dorm" (17 aprilie)..

    În această formă concentrată, fără material verbal excedentar, aproape fiecare cuvânt este încărcat cu semnificație, îngreunat simbolic. Performanța notabilă a lui Ștefan Ioanid este de a da, pe lângă greutate intelectuală, o grație de stampă sau de hai-ku textelor sale. În cele mai bune cazuri, meditația profundă și lapidaritatea expresivă a enunțurilor și "concluziilor" se asociază: "În definitiv/ cât de puțin îți trebuie/ uneori să fii fericit/ câteva frezii străine/ aproape înghețate/ cumpărate dimineața/ care acum în bibliotecă/ fac parte din intimitatea/ ta plină de spaimă" (8 martie); "Cea mai mistică/ parte a omului/ era carnea// ea tindea mereu/ să nu mai fie" (22 martie); "În seara aceasta afară/ era un cer foarte clar/ și foarte uman// se vedea că cineva/ locuiește acolo" (2 aprilie); "Astăzi l-am visat/ pe tatăl meu/ mort demult// nu ne-am recunoscut/ decât după/ o mică ezitare" (3 aprilie). Sau, în fine, sfârșitul ultimei "intrări" din jurnal, de o retorică etalată, nu fără grație: "mereu am gândit așa poezia// ca pe o spadă rece și înmiresmată/ plină de propriul meu sânge//în definitiv de propria singurătate" (18 aprilie).

    Dacă acestea sunt cele mai frumoase versuri ale plachetei, cele caracteristice (tot așa, într-o modalitate intensivă și cu o expresie fulgurantă) devoalează condiția poetului, legată indisociabil de cea a artei sale. Ale¬gându-și cu infinită grijă termenii lirici, autorul reflectează constant asupra capacității lor de iradiere semantică. Visează la "poemul dintr-un singur cuvânt", revine frecvent asupra notațiilor mai vechi, corectând sau nuanțând cele deja spuse. Vrea să scrie "cu concepte senzitive/ deci cu lucrurile/ în starea lor cea mai pură". Din această perspectivă, poemul perfect apare ca un "obiect spiritual", o "monadă senzitivă", una dintre materiile pe care oceanologii le studiază în apele lacului Leman: "acele materii senzitive/ de fapt cele mai frumoase/ care nu vor exista niciodată"...

    Lucrurile se leagă: discreția autorului ca autor se explică și prin natura poeziei pe care Ștefan Ioanid o scrie. Experiența lirică este una de căutat și de tatonat în deplină singurătate, departe de lumina reflectoarelor și de tribunele stadioanelor, înțesate de fani, care-i încântă pe alți autori. "Scriu pentru nimeni", notează pe 9 aprilie diaristul, plângându-i-se de asta lui Anselmus. Iată o exagerare, căci Subteranele Fundației e o carte citită. Betiana, soția poetului-personaj; editorul de la Paideia; Dan Cristea, care semnează un text pe coperta a IV-a; eu...

    Dacă îl numărăm și pe confraternul Anselmus din Canterbury, suntem deja cinci.

    CRONICA LITERARÃ

    Poezia, între filosofia oraculară și retorica riguroasă
    de Aureliu GOCI

    Ștefan Ioanid, Jurnal cu Anselmus, Ed. Paideia, 2006

    Creator discret si deloc productiv, Stefan Ioanid a ales izolarea fata de fenomenul literar spectaculos, mercantil si uneori, redundant, printr-un discurs elevat, subtil, pretios, decantand esentele rare ale lirismului. Intelectual cu tinuta morala, a refuzat, de asemenea, si orice implicare politica sau administrativa ramanand un poet singular care se exprima social ca performant profesor de filosofie.
    Nascut in 1949, la Brasov, absolvent al Facultatii de Filosofie din Bucuresti, poet, jurnalist, eseist, a publicat putine volume de versuri, care insa au avut ecou superlativ: Cuvantul unic, Editura “Albatros”, 1976, Mersul pe ape, Editura “Albatros”, 1980, Al doilea vis din Padurea de Cedri, Editura Cartea Romaneasca, 1986, Jurnal cu Anselmus, Editura “Paideea”, 2006 au conturat portretul unui poet original, riguros si indiferent fata de contemporaneitatea stricta. Mai mult, universul sau specific are o remarcabila unitate de ton, performeaza aceleasi principii formale, aceleasi teme, ticuri si habitudini specifice.
    Autorul emite un discurs sec, prozaic, fara determinari in care devine actorul propriilor fantasmagorii, traind, prin iluziile inaltei cugetari, o tragica atomizare a Ego-ului. Si discursul sau filosofic s-a esentializat, si-a scuturat toate podoabele, cu vorbele lui Tudor Vianu, accentuand moralitatea sapientiala si principiile vechi: desertaciunea desertaciunilor si invataturile norocului schimbator.
    Este un actor anonim, dar profund constient al mesajului deceptionist al generatiei protestatare 68, care, in esenta, se impotrivea, cu blandete, pervertirii ideologiilor sau exacerba, pe urmele lui Herbert Marcuse, ideologia incoercibila a tineretii.
    Poezia sa, filosofica in cel mai inalt sens al cuvantului, ramane, in esenta, un dialog socratic cu personaje- arhetipuri imaginare, pe un suport narativ in care se conventionalizeaza citatul si auto-citatul si se folosesc din abundenta punctul si semnul interogatiei in (false) propozitii lipsite, de obicei, de verb, care este marca gramaticala a miscarii, a dinamismului, ceea ce este in contradictie cu specificul universului poetic.
    Autorul vorbeste deschis si plenitudinar despre lecturile sale, de implicarile sale culturale, de esecurile peste care a trecut comprehensiv, demn, cu zambetul permanent pe buze. Paradoxal, cuvintele-cheie graviteaza in jurul putreziciunii si descompunerii (materiei, societatii, discursului literar), iar cuvantul cu cea mai mare frecventa este “putregai”, cu rezolutie descurajanta, deceptionista.
    Textele au o rectitudine complexa a adresarii si o mare aluzivitate pe diverse planuri de referinta: religie, filosofie, cultura. Iata un poem, cu o exprimare foarte simpla in care poetul descopera nota sa personala intr-o tema veche si de mare circulatie (de la Lucian Blaga, la Ana Blandiana): “Eu sunt viitorul / copilariei mele? / Acest trup fara piele? // -In lacrimi. // Aceste zile si nopti / care nu mai au / nevoie de tine? // Aceasta vointa straina / vuind enigmatic / prin noptile si zilele tale? // Ca nimic din ce a fost / cu adevarat viu / nu ti s-a dat fara pedeapsa: / - Bune au fost zilele tale rele. / - Rele au fost zilele tale bune. / Ce ai iubit lumineaza acum / cu flacara mica a disperarii. // Ce ai urat te tine pe picioare. / Neantul. Cruzimea. Copile, / iata fiul tau ! / Nici o intrebare. Numai raspunsuri. // Cine e cel din urma / se-apropie”. (Copile, iata fiul tau!)
    Volumele mai noi (care, toate, contin si texte scrise mult anterior aparitiei propun formule de exprimare intr-un spectru divers: dialogic, sentetios, sapiential, sub o formula de adresare aparent umila, dar dinamizata de confesiunea prozaica si ironia coroziva.
    Paradigma scriiturii, bazata pe clivajul dintre forma si continut propune un discurs umanist “paradoxal si tragic” – cum defineste umanismul de secol XXI J. -M. -Besnier – specific prin disimetria dintre elementele componente.
    Poetul e ca un castelan singuratic, fara slujitori si fara supusi, care oficiaza un ritual complicat si obscur, intr-un discurs criptic, incantatoriu, prin care aspira sa surprinda muzica sferelor de vesnica adoratie. Desi, in perspectiva generala, autorul nu se lasa cucerit de cantecul de sirena al textualismului, uneori, poezia devine autoreferentiala, insa livrescul ramane dominant, ca si tendinta de personificare a abstractiilor (Mizantropia, Antichitatea, Biblioteca). Titlul este acesta: 14 mai 1996, Brasov, iar textul curge in felul urmator: “Un text pe care il transcriu repede: / Damnatiunea si Muzica / Precaritatea si Geometria. // A preluat Thomas Mann tema / din “Jocul cu margele de sticla? / Din Castalia. Intre // Doctor Faustus si Provincia / Pedagogica din Brasov exista / totusi o diferenta: O ploaie // livida peste Biserica Neagra”.
    In textura poemului intra multa biografie paradoxala, multa referentialitate la cotidianul banal, ca si o dorinta de teatralizare a scenelor existentei. As zice ca harul poetic – incontestabil – este completat si de un instinct pamfletar, de o inexplicabila determinare adversativa, care, insa, nu adera la dominantele filosofice enuntate.
    Paradoxal este faptul ca poezia aceasta concentrata, extrem de supravegheata, atat de
    riguros construita, se fundamenteaza, totusi pe o retorica oraculara a “spunerii” enigmatice,
    ritualice. Poetul, care este un “ales” scrie texte, evident, pentru cititori “alesi”, sub orizontul semnificant al unei intelexctualitati efervescente. Elitismul discursului poetic nu mai este disimulat, nu mai este obturat nici de o falsa referinta “populara”, cum se intampla cu aceeasi poezie inainte de 1990. Mai mult, Stefan Ioanid mai detine si arta disimularii conceptelor in interese de ambiguizare poetica si de optimizare a coerentei si fluentei discursului incantatoriu.
    Uneori, parabola filosofica se contureaza subtil dintr-o simpla relatare banala: “Viitorul este intotdeauna / mai rau decat trecutul. // Demonstratia cea mai simpla / este chiar carnea ta // - tot mai stupida si descompusa.” (Primul principiu de pedagogie)
    Poetul traieste printre arhetipuri, principii si chiar are utopia unui vis cu Paradigma Eterna a Bibliotecii. Spirit speculativ si, deopotriva, creativ, si-a cristalizat un univers poetic fosforescent, bazat pe ridicarea la scara filosofica a experientelor imediate si trairilor circumstantiale, sub o umbrela pseudo-didactica: “S. I. atarna de usa ciupercariei / intaia materie bisexuata. / Un produs androgin al zilei de ieri. // Te-ntreb Paracelsus: Numai atat? / Raymundus Lullus si tu Pierre Vicot / destrabalatule! Am fost subtil. // Rabdator. Studios. Atatea nopti / in care doar saracia a ars / in lampile mele. Vigilenta // si Revelatia. Si numai atat? / Un starv anonim pe usa ciupercariei? / Numai atat despre moarte? / Un sentiment androgin / al zilei de ieri”. (Despre subtilitate si studiu)
    Un poet important, de mare subtilitate si profunzime, Stefan Ioanid, la apogeul unei maturitati intarziate, trebuie descoperit dincolo de dificultatile de receptare.


    Odihnește-te în pace și mulțumesc pentru recenzie, Ștefan Ioanid!

    .  | index










     
    poezii poezii poezii poezii poezii poezii
    poezii
    poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
    poezii
    poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

    Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
    Copyright 1999-2003. Agonia.Net

    E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

    Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!