Vis sau iluzie?



Tăcut,fără viață,dar cel mai bun ascultător al meu,mă bucur că ai să accepți din nou să-ți umplu paginile albe,ce cândva au trăit în mijlocul naturii,într-o pădure de la marginea muntelui făcând față cu strășnicie viscolului apoi întâmpinând cu bucurie frumoasa primavară,iar acum suportând rănile făcute de stiloul meu.De atâta amar de timp îți încredințez cele mai întunecate secrete ale minții mele tulburate de un cumul de sentimente pe care dacă nu ți le-aș împărtăși simt că le voi pierde,fără să le înțeleg,la cea mai mică adiere a vântului ele vor pieri pe vecie în neant.

În ultima vreme am realizat că pierd tot mai mult,mă pierd pe mine.Nu știu cum să traiesc fără cineva care să mă ajute,fără persoanele care mă iubesc…O fi oare:dependență,comoditate sau pur și simplu nu știu cum să obțin ceea ce vreau?

Fără înțelegerea lor condiționata sunt pierdută,parcă aș cădea în fiecare prăpastie din lume simultan,printre monștrii și spirite pierdute și ele la fel ca mine într-un peisaj înspăimantător creat din culoarea propiei minți,cu forțe și inițiativa proprie de a provoca mereu un bine,dar care mereu are rezultat neașteptat.Și din nou apar întrebările,din nou am nevoie de sprjinul și mângâierea lor caldă,a celor pe care cândva i-am prigonit pentru o morală,credeam eu, nefolositoare.

Ca orice altă adolescentă din ziua de azi,duc gija zilei de mâine cot la cot cu adulții și mă tem constant că voi sfârși prin a nu reuși la școală sau că voi fi dată afară din grupul de prieteni datorită veșnicei nepotiviri de look,gusturi în muzică sau caracter.

Iar în relația cu părinți lucrurile parcă tind întruna spre un rău declarat,fiind însa doar imaginația mea,chiar dacă realizez,din motive greu de explicat nu vreau să înțeleg.Adevărul e că durerea de după ceartă e reală:pui prea multe întrebări ce nu ar trebui puse,vârsta nu-ți permite,primești răspunsuri neclare,ai impresia că este egoism,dar este doar lipsă de timp și răbdare.Tu vrei egalitate,ei vor să te controleze.

Eu una cred că dezamăgirile sunt parte din viață,dragă jurnalule,dar jignirile fără folos sunt infamii adresate relației cu propria familie și chiar ție însăți.

Și ce să-ți mai spun de cina in familie de vineri seară:tata privea pe sub ochii,mama pe sub ochelari ce avea să se întample,dacă vom greși vreunul,dacă nu cumva am să ma ridic și am să plec ca în zilele precedente în camera mea.Uneori urăsc că aceste lucruri fac parte din viața mea,îmi invadează mintea sufocând-o cu greutatea unor dileme fără soluție.Singurul lucru pentru care aș accepta aceasta lume reală ar fi să nu ajung să am vieți paralele,o viața normală și una ireală,adică să trăiesc în vis,să fiu constant în reverie,nu mi-aș accepta asta niciodată.

Apropo de vise,de câteva săptămâni am același vis în fiecare noapte,și mereu începe de unde am ramas în noaptea precedentă,parcă ar fi un film de duzină pe care vrei să-l vezi,dar niciodată nu poți și ca să nu mai irosești timp,îl pui mereu de unde a rămas data trecută.Nu știu de ce,dar de fiecare dată când mă trezesc am impresii diferite,îmi apar în minte versuri,spre exemplu azi de dimineață mi-am vazut scris pe oglindă:”Viața e doar o iluzie plină de speranțe ce înfrumusețează în van ziua de mâine”.

Visul meu pare a fi un film în care locuitorii unei insule paradisiace sunt pacienții mutilați cu sadism de proprii lor doctori ce văd în fiecare picătura de sânge scursă din venele neputincioșilor pacienți,elixirul pentru puteri supranaturale și viață veșnică.

Toți acei oameni meniți pentru a salva vieți seamănă cu niște canibali flămânzi și feroce,cu ochii zâmbitori dar în același timp privindu-te iți prăjesc inima și iți fierb sufletul într-un ceaun vechi,condimentându-l cu iedera otrăvitoare pentru un gust mai bun.Dacă nu erai supus în acest fel,rămânea respirația lor ce mirosea a petrol,o antiteză între mirosul lor de natură folositoare modernității și tehnicii străvechi de magie neagră,o singură suflare intenționată era de ajuns să iți otrăvească trupul și să te facă să iți dorești să sfârșești mai repede.Cea mai mare nedumerire a mea în timpul visului era că ei,doctorii,sluți și fără milă,trăiau împreună cu pacienții lor la fel de urâți,dar într-un fel inocenți pe acea însula,credeam eu,prea bună pentru ei,prea frumoasă,dar în același timp la fel de potrivită,dacă aș fi încercat să le găsesc un alt loc,o altă casă,nu aș fi găsit niciunde.

Nimic nu era întâmplător în acea lume,și insula,de o frumusețe rară, privind-o mai atent iți dădea impresia că dincolo de florile sale cu miros îmbietor se afla otravă,iar copacii puternici și verzi sunt doar niște scheleți de monștrii transformați peste noapte,iar molii uriașe,invizibile,cu armuri de oțel mâncau zi de zi câte puțin din insulă crezând că este o bluză de cașmir colorată puternic.

În unele zile aveau loc ritualuri,zeci de dansatori îmbrăcați în mantii confecționate din frunze de stejar verzi,ținând în mână bețe cu spini lungi,încovoiați din cotoarele cărora încă tâșnea seva,semn că acei copaci din care au fost rupte erau în floarea vieții.Cântând loveau cu ele un manechin pus în centrul lor cu o sete de distrugere nemărginită,satisfacția răului produs fiind și el peste măsura așteptărilor.

Mă chinuie acest vis și nu știu cum să fac să nu mai apară noapte de noapte.Am încercat să nu mai dorm,să mă gândesc la altceva,mi-am pus mii de dorințe,mii de întrebări,m-am contrazis neîncetat cu propria minte,dar mereu am căzut pradă obsoselii la fel cum o gazelă cade pradă,uneori inenționat,tigrului.

Mi-e îngrozitor de frică că voi ajunge să trăiesc în lumea visului,că poate voi dori să transpun această lume,din dorința de a-i salva pe bieții pacienți,în lumea reală și va urma o vreme când voi fi și eu mutilată de zeci de medici îmbrăcați în halate albe murdare fără să mai am vreodată scăpare voi ajunge să-mi doresc să rămân acolo,fiindcă nu voi vrea ca nimeni să mă mai vadă pentru că voi fi de nerecunoscut.Am început să cred că este doar o transpunere a vieții reale în vis,că lupt acolo cu oameni cu care aș vrea să lupt în realitate,dar etica impusă de societatea în care trăiesc îmi interzice să fac dreptate.

M-am gândit că ar trebui să meditez la ceea ce fac în ultimul timp,tu știi cel mai bine,multe întrebări,multe iluzii și puține clipe de euforie au vizitat zi de zi camera mea cu pereți roz,culoare care acum mă înspăimântă,și plină de amintiri din copilăria mea atât de scurtă,care a trecut atât de repede încât nici nu pot să îmi amintesc cum eram atunci,poate dacă fac asta voi înțelege de ce acum sunt invadată de gânduri macabre,îmi imaginez povești groaznice și trec cu vederea simplitatea vieții pentru a mă cufunda într-o lume ce mereu îmi va măcina conștiința.Vreau să fiu din nou un copil fără minte,fără un cuvânt de spus,așa cum îmi spunea mama cândva,dar acum sunt o copilă maturizată înainte de vreme care citește printre rânduri chiar și atunci când nu trebuie,și vede dincolo de aparențe fiind oricând gata să atace presupusul inamic.Oare cer prea mult?Sau nu știu cum să cer și unde?