Frumusețea stă în ochii privitorului.
Poezia stă în sufletul cititorului.

Poezia în sine e o stare. O stare rezonantă sau nu, asta de noi depinde. De clipă, de memorie, de vreme, de lucruri măsurabile sau nemăsurabile.

Poate de asta poezia în sine este uneori fără măsură.

Uneori o poezie mică poate rezona până la disoluție cu o coardă sau alta a sufletului tău, poate răsuci un întreg univers după sine. Alteori un poem poate trece neobservat doar pentru ca nu ai avut răbdare să citești cu adevarat. Altfel decât cu ochii, pe furat.

Tot ce pot să vă spun este că poezia, când e poezie, doare. Eu, una, așa o recunosc.

A citi poezia cuiva este sinonim cu a-i atinge sufletul. Lucrarea în sine este o operație pe cord deschis. Orice vorba poate răni dincolo de noțiunea de rană.

A citi poezia cuiva este sinonim cu a-ți plimba statura elefantină printr-un magazin de porțelanuri chinezești. Ajunge un gest sau o nevoită alunecare.

În rest? Despre criticii din noi, numai de bine.

Poezia, când e poezie, doare. Eu, una, așa o recunosc.