Cine vrea să-l caute, știe unde să-l găsească – dar, pentru că nu vrea nimeni, Mic este de negăsit.

Așa se face că, în ultima vreme, petrece foarte mult timp în compania stelelor și a singurului asteroid pe care are un prieten adevărat.

Micul prinț i-a zis că o să-l ia într-o zi pe planeta lui – nu a precizat când, fiindcă “Timpul nu contează”.

De atunci, în fiecare seară, cu inima să-i spargă pieptul, așteaptă un avion de hârtie puțin șifonat.
Pe care o să-l piloteze bucuros, cu gândul la toți aceia care nu vor ști niciodată ce minunată aventură este să crezi.

Să crezi că orice este posibil, dacă rămâi un copil.
Și dacă ai, cât de cât, grijă să nu te rătăcești printre picioarele acelor oameni care nu privesc nici în jos, nici în sus, ci numai înainte, unde nu prea se vede nimic…

Acum, Mic se gândește la floarea lui de “Nu mă uita”.
Pe care nu este convins că o s-o poată plimba prin Univers fără s-o smulgă din pământ.
Și care, sigur, atunci când o să-l vadă pe punct de plecare, o să bată apropouri despre cât de mult iubește ea Cerul, numai ca să-l țină pe loc.

Căci așa sunt micuțele plante fără spini: găsesc mereu ceva, orice, cu care să te înțepe și să te facă nefericit.
Chiar și atunci când își dau foarte bine seama că le iubești.