Plouă afară, plouă în sufletul meu, iar cu fiecare picătură se rupe ceva din ființa-mi abătută și plecată cu gândurile acolo, spre niciunde. Numai bunul Dumnezeu poate ști stația la care mă va coborî pentru a putea să-mi întâlnesc tatăl. Am atâtea să-i spun!
Acum încep să mă adun din fărâmele de trăiri făcându-mi un bilanț al anilor impari și, constat, că este foarte greu să reconstitui un întreg atunci când liantul lipsește. Credeam că l-am găsit acolo într-un colț din casa de oaspeți, dar holul de la intrare-ieșire este al meu. Mă dor cuvintele aruncate în lada cu zestre a trăirilor mele, unele peste altele, înghesuite și despletite de verbul substanței. O substanță ce mi-o imaginam dulce, sensibilă, vibrând din toate baierele inimii, mai presus de orice și de oricine. Dar, evident, întotdeauna există un dar, resimt uneori gustul amar al pelinului ce mi-a rămas agățat la reverul halatului de casă, palid, trist și aruncat cu mânecile pe o margine de viață.
Cordonul a rămas undeva pe un scaun, ce a fost pliat și pus la colț.
Bate vântul și îmi răvășește fiecare amintire din pasul lângă pași, ce-l credeam sigur și apăsat, nu singur și târșit. Adierile vântului mă dojenesc, lacrimile ploii mă biciuiesc, întocmai cum am văzut într-un film – era filmul vieții mele. Plec fruntea și îmi adun fiecare clipă într-un drum ce trebuie să-l parcurg în picioare.
Plouă și tună, îmi tună în timpane reproșurile ce nu mai contenesc să mă trântească la pământ. Tomuri de „ce n-am făcut… nu e treaba ta!” de la Bi, care credeam că mă iubește. Eu știu că, atunci când iubești, lași deoparte scăpările și întreții flacăra iubirii. Cred că am obosit și este momentul să deschid ochii și să văd unde mă aflu, de ce, pentru ce plâng și pentru cine sufăr. Răspunsurile se află în cămara sufletului, albă și burdușită cu sentimente ce nu sunt înțelese. Încerc să mă ridic dar simt anii care au însemnat ceva pentru mine, sau, poate, așa am crezut.
Ies în curte și mă așez pe ultima treaptă a scării de la intrare. Ușa principală nu este așa de solidă ca să agăț tăblița „loc de dat cu capul!” și îmi târăsc neputința spre ușa de la ieșire. Este închisă la culoare și destul de masivă pentru a suporta starea mea de furie.
Nu mai plouă afară, așa că îmi adun răvășitele gânduri și plec să vorbesc cu tata.
- „Am avut o zi grea, tată!” „De ce m-ai lăsat singur?”
Mă îndrept spre noptiera din camera mea, la fel de albă ca cea a copilăriei, și din sertarul cu ceas privesc o altă fotografie, de la nunta mea. O nuntă la țară, o nuntă de poveste, o poveste dintr-o unică și irepetabilă cunună – tinerețea. Un zâmbet ștrengăresc al tatei mă face să-mi descrețesc fruntea, aducându-mi aminte ce mi-a spus atunci.
- „Ai grijă de voi!”.
Și-a tras pălăria pe ochii verzi și am înțeles mesajul decriptat de o superbă lacrimă, rămasă-n memoria mea și a fotografiei. Era-n octombrie și soarele se bucura, așa cum nu o va mai putea face niciodată. Unică rază plecată departe, cu unic tată!