sfârșit de august, o mână întinsă și-o clipă care trece
valuri în toate culorile, miliarde de ființe și căutări pe toate meridianele
un singur vers în care străină mă mișc ca un flux prin toate imaginile
atâtea imagini ce lasă în urmă pereții și cerul ca un cort ocrotind brațele
înaintea plecării, timp incandescent ce nu știa să schimbe într-o clipă destinul
arterele nopții, jocul metalelor sărat și magnetic, jocul nostru
poemele care vorbeau în ecouri despre obstacolele invizibile
stelele de mare în păr, Cohen și lecția învățată pe dinafară
mâinile la spate și dragostea ucisă în lichidul albastru în fiecare vamă

toate se învârtesc prea repede ca un mecanism stricat dezvăluind adâncul
imaginile de august, atingerile, merg prin lume cu mine
se înalță din ardere, au gustul sărat și parcă umblă cântând
umblă ca un val purtat pe toate țărmurile, spre resturi de meduze
ne-am ținut strâns în brațe, palmele noastre au măsurat febra cuvintelor
în noaptea asta mă voi desprinde de lună, de august și toate inconvenientele
cum se desprinde o navă de maluri, am să mă desprind pentru că
nu am avut decât falsa intimitate a noastră și atingerea mea
o hipnoză fugară ca un cerc în care sângele fuge
ca un copil în leagăn îmi închipui că te alint
gândindu-mă că-i prea târziu pentru iubire
oricum ar fi, suntem înconjurați de puncte invizibile
iar iubirea niciodată nu poate fi modelată după regulile imaginației
te alint în gând în fiecare noapte până când vor pleca toate umbrele
până când muzica vagă despre numele scrise pe garduri îmi va defini
timpul fărădelege, mă va întreba de ce nu am rămas și tot ce ai făcut între timp

...ciudat! oricum ar fi suntem înconjurați de puncte invizibile
pentru mine orele au o altă destinație, sunt ca un mesaj în galaxiile memoriei
atâtea gesturi, atâtea imagini și cuvinte fără țipăt
veșnica legătură cu apele în care totul e spus
în aparenta tăcere, un impuls necunoscut, anunță sfârșitul de august
ne aduce sentimentul trifoiului verde, boala zilei de mâine, renunțarea
da, am să renunț, amintirile nu servesc la nimic
mai bine ascult semnalul semaforului, anunță verdele liber oricând
am să privesc dincolo de aparențe și toate imaginile cu probleme de afișare
vreau ca simțurile mele să devină la fel, invizibile
doar am să încerc să intuiesc cât ești de trist și dacă îți pasă la început de toamnă
că eu am devenit unicul meu dușman virtual care ucide versuri
am să vorbesc mai puțin, când oboseala îmi devine o corabie vie
fără panică am să invadez trotuarele cu o cretă albă în mână
am să mă mint destul de rar că în noi se întâmplă ceva mai mult
îmi va rămâne numai o insulă cu o singură stradă
valul fantomă care ne va purta luați de mână spre mările sudului
ne vom înțelege fără nici un semn, fără nici un cuvânt
de mâine tac, voi lăsa doar fereastra larg deschisă, între albastru și negru
invizibilă
voi întreba prin poeți dacă...
a fost un vis
un vers
o melodie
ce n-am cântat-o poate niciodată…