În fiecare săptămână, de luni pâna vineri, suntem ocupați. Ba cu școala, ba cu serviciul. Timpul liber (dacă există) este insuficient. Si, adesea, cauza stresului care se citește pe fețele noastre. Dar n-avem încotro! Avem nevoie de un ban de taxe, de un ban de mâncare, de haine și...cam atât! într-un cuvânt, de supraviețuire în limitele normalului. Restul sunt opționale, în funcție de bugetul fiecăruia.

Opt ore pe zi, dacă nu mai bine, sunt 'dedicate' nevoii de supraviețuire. Fie că ne place ceea ce facem, fie că nu! și atunci, cum rămâne cu ceea ce vrem noi să facem cu adevărat? Adică cu scopurile și visurile noastre, cu planurile de shimbare a lumii pe care le coceam în nopțile albe de studenție? Există, astăzi, absolvenți de facultate care își câștigă pâinea lucrând în cu totul alte domenii decât cele pe care și le-au ales. Juriști angajați în fabrici de confecții, economiști pe posturi de vânzători de alimentară, absolvenți de filologie care țin contabilitatea unor firme, și multe alte asemenea cazuri. De ce? Pentru că diplome ies pe bandă rulantă, însă numărul locurilor de muncă este același, de la an la an. Pentru că cei care se află în astfel de cazuri au renunțat la scopurile care i-au ghidat la început de drum din nevoia unui trai decent. Au ales rutina care vine la pachet cu siguranța unui salariu de trei-patru milioane, cu care însă nu pot schimba nimic. Nici soarta lor, nici a țării.

Unii ar spune că nu au de ales. Trebuie să se gândească la ce pun pe masă, înainte de toate. Alții, cei mulți, se mulțumesc și cu puținul pe care îl au; se complac într-o existență lipsită de sens, ducându-și zilele goale de pe un an pe altul. Ani trași la xerox, rutină, normalitate, eventual regrete odată ajunși la batrânețe. O viață stearpă în care au muncit doar ca să trăiască. Trist. Dacă sunt sau nu de condamnat acești oameni, vă las pe voi să decideți.