Noi știm toate condițiile în care se formează viitorul...

Ne uităm la noi și ne zicem: mi-a mai rămas să fac asta,... asta,... asta,... și totul va fi așa cum vreau... Adică, așa cum știu... Însă dacă ne mai gândim, dacă nu facem, sau chiar dacă nu mai facem nimic, și-n acest caz știm ce va urma...

Mă uit la un om și-i pândesc cărarea pe care o calcă... și, parcă, i-o închiriez pe câteva ore pentru a o cerceta...,ca s-o pot țin minte, ca să mă feresc de ea altădată..., ori pentru a mă apropia de ea sprijinindu-mă de aceeași pereți...

Noi știm toate drumurile acestei vieți... și orice clipă ce o înlocuiește pe precedenta...

Probabil, nu ne plictisim fiindcă avem noroc de mintea noastră imperfectă..., care uită unele cărări și-atunci când le călcăm (din nou) suntem bucuroși că în sfârșit am găsit ceva nou..., dar de fapt, ea, „cărarea”, a întâlnit un nou om, sau pur și simplu nu-l cunoaște din cauza anilor care îl apasă pe gheb...

Noi știm toate cotiturile vieții întunecate, la care ne așteaptă moartea... Noi știm să aprindem lumina la cotiturile întunecate...și să lăsăm moartea să ne țină celălalt capăt a ghemului...

Noi știm totul: știm cine, cum, cât și unde să fim...
Avem noroc doar, că mai uităm și mai greșim...



11februarie,2002.Ch.