agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4366 .



Povestea Inorogului
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Hanelle ]

2005-07-17  |     | 



Image hosted by Photobucket.com După ce cumpăni cu dreptate pricinile celor care i se înfățișau înainte și primi cu politesfie darurile cârmuitorilor din alte olaturi, după ce cercetă cu luare aminte proiectele de legi propuse de Sfat, și delegă cu înțelepciune sarcini supușilor sai, Regele mai semnă două decrete a câte opt paragrafe fiecare și simți că se plictisise groaznic.
Atunci aruncă o privire afară pe geam la vârtejurile de praf roșcat care se înșurubau în aer și se gândi ca uneori din ele își făceau apariția creaturile acelea care stau de obicei închise în sticle până când un bețiv decide să scoată dopul… Odată eliberate, duhurile se materializau când te așteptai mai puțin… Ca de pildă atunci când cineva mânca roșcove și scuipa sâmburii pe uliță, nepasator întru totul. Și în clipa următoare, un duh cât trei case puse una peste alta, cu cinci perechi de coarne și groaznic la înfațișare până peste marginile închipuirii – hulit să fie Cel Rău - îl lua de guler, încercând să-i amestece lungimea cu lățimea pentru cucuiele pricinuite de sâmburii de roșcovă… Ori Dumnezeu, fie-I Numele binecuvantat, nu putea să îngăduie una ca asta și duhul se mulțumea până la urmă cu o poveste. Sau două, trei, după caz.
Secretarul Consiliului așternu cu grație pe masă Ordinea de Zi după ce barase punctele discutate.
“Până și un duh scuipat în cap are dreptul să asculte ceva interesant, - se gândi Dawit, în timp ce eu, un Rege, fiu de Rege și Cârmuitor peste miază-noapte, miază-zi, răsarit și apus, Leul Deșertului și Apărătorul Credinței, trebuie să stau aici să îndur ca un caîine… încă cinsprezece decrete. “
Își răsuci pe deget inelul pe care o mână inspirată caligrafiase o frază care avea darul sa te facă fericit atunci când te simțeai copleșit de tristețe și să te aducă cu picioarele pe pământ când pluteai în al nouălea cer. De fapt Dawit își făcuse o regula din a nu se uita niciodată la inel cand avea o zi bună. Cum își dădea seama că lucrurile mergeau ca unse, întorcea inelul cu piatra în sus și își vedea de treaba. În schimb, spre sfârșitul ședințelor, în zilele de divan, inelul începea să se roteasca încet, încet, până când toată esența vieții i se înfațișa înaintea ochilor în patru cuvinte: “Și asta va trece.”
“N-ați putea să semnați și aici, o, Lumină a Lumii?” interveni Vistiernicul, punând deasupra teancului de documente o foaie acoperita de sigiliile câtorva cancelarii oficiale. “A fost deja votată de acum două săptămâni.”
“În unanimitate?” întrebă Regele, plimbâdu-și absent ochii peste foaie.
“150 din 152.” răspunse Secretarul, după care, sfios, tăcu.
Dawit citi până la capat și înmuindu-și pana în călimară, așternu pe hârtie o semnatură minunat izvodită, care umplu de încântare ochii și inimile slujbașilor săi.

“Și atunci am stat și m-am gândit ca și înțeleptul meu tată, asupră-i fie pacea și închinarea: Care e rostul vieții? Care este alcătuirea minții? Pe ce se întemeiază nebunia și înțelepciunea? Deșertăciune! Totul e deșertăciune! Este oare printre fii oamenilor cineva care să vrea să-și lepede lanțurile? Si iată că am căutat până când am ostenit și n-am găsit pe nici unul.
“Dacă o sută cinzeci de consilieri din o sută cinzeci si doi votează pentru un lanț de aur de două ori mai gros, atunci cred ca n-ai știut unde să cauți.” spuse Inorogul mestecând un crin. “Mă întreb ce s-o fi întâmplat cu ceilalți?”
“Erau probabil la cursele de cai.” răspunse Regele. “Sau în târgul de arme. Chiar m-am întrebat atunci: Cum se face ca prezența la lucrări depășește toate așteptările tocmai azi, când e prima cursă și s-a deschis târgul?
“Asta de buna seamă e un lucru mai minunat decât povestea păunului și a meșterului giuvaiergiu.” concluzionă Inorogul. “Și chiar mai uimitor decât întâmplarea cu nevasta prefăcută în oală… Poate numai istorisirea cu Eshetu și starostele pazei porților să fie la fel de pilduitoare. Deși unii s-ar putea îndoi, pe drept cuvânt.”
Ori Regele din Sheba nu mai auzise niciodată povestea lui Eshetu și pe dată inima lui se umplu de dorința arzătoare de o asculta. Și cu sprinteneală culese un mănunchi de flori de iasomie, fragede și albe ca zăpada, în care strecură o bucată de zahar amestecat cu susan decojit… În general, după două bucăți obținea întotdeauna rezultatul scontat.

“Asta, o, Lumină a Lumii, e o poveste care s-a petrecut după ce înțeleapta Regină Makeda, asupră-i fie binecuvântarea și harul, s-a întors din călătoria ei de nuntă cu o mie cinci sute de oameni, patruzeci de cai, douăzeci și șapte de câini, cinsprezece pisici… și incomensurabil de mulți șoareci strecurați în bagaje. În plus, a adus cu ea lucruri minunate cum ar fi clopoțeii, mărgelele rotunde, și alte mărgele lunguiețe, înșirate câte cinci…Și cioburi dintr-o piatră nemaivazută, cu care dacă nu erai atent puteai să te tai la mână.”
“Să trecem peste asta”, făcu Regele, stânjenit, ca de fiecare dată când i se reamintea că nașterea lui fusese legată de un schimb economic neinspirat în care aurul și mirodeniile aduse din Sheba fuseseră schimbate pe diverse podoabe și papirusuri cu poezii de dragoste.
“Mi s-a povestit că pe atunci trăia în Harar, o, rege, un tânăr dăruit care îi depășea în învățătură și în har pe toți ceilalți povestitori de istorii din vremea sa. Iar numele lui era Eshetu. Zi și noapte se ostenea să adune istorisiri și cântece din toate felurile, nemaipunând la socoteală cele pe care le izvodea el însuși spre încântarea fiilor și fiicelor lui Adam. Era priceput în arta scriiturii și în felul alcătuirii versurilor, în interpretarea scripturilor aduse de peste hotare și în recitarea noilor rugăciuni. Iar Makeda, minunându-se de adâncimea cunoașterii lui, nu înceta să-și reverse asupra-i milele sale.
Ori într-o dimineață, venind la palat după cum îi era datoria, Eshetu se întâlni pe ulița mare cu starostele pazei porților, un ins tare arțagos și plin de sine care nu numai că era lipsit orice politesfie, ci și veșnic în căutare de foloase nemeritate, bătuți să fie de Cel Rău toți inșii de soiul ăsta. Eshetu căută să îl ocolească, întrucât îi cunoștea apucăturile, dar starostele se băgă în mintenaș în vorbă, ca unul care se făcea ascultat fără vreo împotrivire.
“Ascultă, măi pui de hienă, zise el, de azi înainte, dacă nu-mi dai jumate din ce câștigi în fiecare zi, să mă umple Domnul de bubat dacă te mai las să intri. Păi până când crezi tu că te plimbi lelea fără să-mi dai dreptul, când toți inșii de rând care intră pe poarta asta, îmi dau care un ied, care o legătură de mirodenii, care un șirag de mărgele sau o bucată de postav? Și tocmai tu, care te scalzi în milele regești n-ai binevoit să dai niciodată un semn de dărnicie.”
Eshetu se uită cu luare aminte la starostele pazei porților și văzu că pe cât era de greu de sărit pe atât era și de ocolit, fiind făcut din lutul pe care Domnul l-ar fi putut folosi pentru vreo trei sau patru fii de-ai lui Adam. Ori dorea cu tot dinadinsul să intre în ziua aceea la palat și să își încânte ascultătorii cu niște istorii nemaiauzite pe care le izvodise peste noapte. Așa că nu avu încotro, ci înmuie în cerneală pana pe care Kenenisa i-o puse la îndemână și iscăli un senet prin care se lega să împartă cu el pe jumate tot ce primea la curte.
Iar după ce cumpăni cu dreptate pricinile celor care i se înfățișau înainte și primi cu politesfie darurile cârmuitorilor din alte olaturi Înălțimea Sa îl chemă pe Eshetu și îl îndemnă să înceapă o poveste.
Și, o Rege, în ziua aceea, Eshetu străluci ca soarele de pe cer. Poveștile lui îi făcură pe toți ce de față să râdă și să bată din palme de încântare iar cântecele îi făcură să plângă fără să se poată opri. Ghicitorile lui îi puseră în încurcătură pe cei mai înțelepți dintre înțelepți și rugăciunea caligrafiată de el luă înfățișarea unei porumbițe care se desprinse de pe foaie și zbură pe geam.
“Minunat!”, strigară cei de față. “Să fie răsplătit!“ “Să fie, se învoi Regina cu dragă inimă. Pentru harul său să i se dăruiască din visterie tânărului Eshetu, 100 de birr și trei haine de atlaz. Și să i se scrie un senet de prieten al curții noastre, cu scutire de zeciulieli ca și de toate dările de peste an.”
Eshetu se temeni la picioarele tronului și zâmbind curtenitor își ridică ochii.
“Mă gândeam la un alt fel de plată astă seară” spuse el “Dar asta numai dacă stă în puterea ta, o, Lumină a Lumii.”
“Firește, spuse Makeda, orice stă în puterea mea. Întrucât sunt fiică de regi și cârmuitoare peste miază-noapte, miază-zi, răsarit și apus. Cere, Eshetu, și ți se va da de îndată.”
Ori Eshetu o privi lung cu ochii lui ca doi pui de gazelă și spuse:
“Aș vrea să mi se dea o sută de bice.”


“Pe sufletul moșilor mei, insul ăsta și-a pierdut mințile! – strigă Makeda, pusă față în față cu o asemenea făgăduială. “Þi-e capul mai sec decât o tărtăcuță… au soarele te-a năucit și nu te simți bine?”
“Ba de simțit nu m-am simțit mai bine în veci, zise Eshetu, care trecu ușurel peste partea cu lipsa minții. Și dacă nu-i prea mare osteneală, Stăpână a Vremii, aș dori să mi se dea cele o sută de bice chiar acum.“
Regina se uită lung la curteni și curtenii se uitară lung la regină. Și deși era între femei la fel de înțeleaptă pe cât era marele Solomon între bărbați, de data asta Makeda trebui să se dea învinsă și să-și spună că nu mai auzise niciodată o cerere atât păguboasă și de lipsită de rost.
“Este cunoscut, zise ea, ca unii poeți își pot înzeci harul dintr-o biciuială zdravănă, deși este prima oară când ni se face o astfel de rugăminte. Dar pentru că supusul nostru Eshetu a primit făgăduiala noastră, se va face după cum dorește. Dacă vrea o sută de bice, o sută de bice i se vor da, pe cinstea moșilor și strămoșilor mei.”
Și numaidecât, gâdele îl scoase pe Eshetu în curte și sub ochii curții îi legă mâinile la stâlp cu un nod încâlcit până peste marginile încâlcirii.
“Mai ai încă vreme să te răzgândești”, grăi Makeda, nevoind să-l vadă pe cel mai priceput dintre povestitorii din Sheba însemnat după felul hoților și al robilor îndărătnici.
“Ba nu mă răzgândesc, se încăpățână Eshetu. Poate să înceapă deîndată, o, Culme a Înțelepciunii.”
Și iată că bicele porniră să cadă asupra lui și spinarea să-i sfârâie întocmai ca o bucată de carne pusă la grătar. Dar Eshetu, deși cuprins amarnic de usturime și de dureri, nu avu de gând să mai dea mulțimii vreo bucurie în seara aceea. Așa că tăcu mâlc și strânse din dinți cu îndârjire, până ce se făcură cinzeci de bice, nici unul mai mult sau mai puțin.
Ori când se facură cinzeci de bice, Eshetu strigă ca din gură de șarpe că trebuia să i se dea drumul de îndată și că desfacerea nodului nu mai suferea nici o amânare.
“Nu până ce nu le primește și pe celelalte, Înalțimea Ta”, zise gâdele mâniat. “Că Atoatestăpânitorul a zis să nu lăsăm lucrurile făcute pe jumatate. Și nimic nu e mai rău decât neîndeplinirea făgăduielii și neducerea muncii la bun sfârșit. Eshetu să stea legat și să îndure până când termin.”
“O, culme a dărniciei și cel mai priceput dintre gâzi, zise Eshetu, cu dragă inimă le-aș înscrie pe pielea mea și pe celelalte cinzeci. Ori am făcut o învoială cu starostele pazei porților, Kenenisa, că din tot ce voi câștiga astăzi, lui am să-i dau jumate. Iar învoiala e învoială și nici un fiu al lui Adam n-are să mă facă să îmi calc cuvântul.”


Image hosted by Photobucket.comOri aici Regele ridică privirea, văzând că Inorogul tăcuse. După care se trezi, se întinse, apoi se mai întinse odată și se frecă la ochi.
“Doamne, ce ma doare capul!” remarcă el. “Și povestea! Nici măcar nu reușesc să-mi aduc aminte cum s-a sfârșit.”
“Oh, regii ăștia!, se gândi Inorogul, “N-apuci să spui două fraze și sforăie duși. Nici nu trecusem de clopoței și mărgele și el visa deja fapte de corupție.”
“O, doamne al vremii, zise el în cele din urmă, poate că povestea s-ar fi sfârșit dacă ar fi apucat să înceapă. Ori întrucât nu am vrut să îți stric somnul…”






.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!