Pachetul te scrum stă lângă mine și acum e plin după ce am tras în mine toata ziua tutun de cea mai bună calitate. Nicotina mă sufocă deja, iar plumbul îmi pare mai ușor ca pieptul meu azi… O altă pânză albă, murdară doar de injuriile imaginației mele bolnave stă crucificată pe perete, pentru ca eu… bufonul din urmă să o pot picta… însă mâinile pline de durere îmi stau inerte la fel cum și ochii privesc inerți spre albul înmărmurit al pânzei.

În dreapta mea… nevăzut un copil plânge nenăscut pentru că i-am renegat dreptul de a se naște când am plecat din lumea firelor de iarba și am dat foc florilor de cireș. Ce aș putea să îi mai fac acum? Îl vad doar eu… din mulțimea de oameni ce trece insesizabil pe lângă mine într-un timp sferic și silențios, îl vad numai eu, ajungând după secunde de nebunie precară la concluzia că e blestemul meu, pentru că sunt pe cale să pierd singura clipă de claritate a luminii dăruite mie indirect… poate datorită unei simple întâmplări…

Înecat în fotoliul meu mizer, uitat de lume și îmbătrânit de durere, azi mâinile nu îmi pictează căci mi-au crăpat de durere în urma atacurilor de culoare de pe ultimule planșe; azi culorile se ridică singure aruncându-se pe planșa într-un mod cât se poate de apoteotic… Aceeași cruce neagră simbol renegării mele, aceeași pereche de ochi albaștri și înlăcrimați în care de mult s-au înrădăcinat două brațe ce cresc bezmetice spre mine ondulând aleatoriu în căutarea mea! Te-am îngropat de atâta vreme în tablouri în care durerile erau doar ale noastre! Rămâi îngropată!

Alta pânza! Altă cruce! Altă culoare! Alt tablou, alta imagine, alt plânset, alta furie… alți demoni… alte morți, alte renașteri, alte nebunii, alte râsete isterice, alte săruturi pătimașe, alte zbierete, alte… STOP! Să se deruleze la nesfârșit, dar EU MÃ OPRESC AICI! Pentru mine încetează! Mi-am legat mâinile disperat, strângând sforile până la sânge, de perete! SÃ SE OPREASCÃ! Să se deruleze fără mine, căci mintea mea vede numai imagini narcotice! Ireal! Banal! Iluzoriu! De ce trebuie să fie așa de complicat mereu!?

Îmbătrânit și supt de viata, mi-au crescut gheare la degete… Am căpătat rădăcini în pământul ce a fost pus peste mine, și dau semne de viata numai prin două rămurele înverzite la poalele movilei de peste mine! Salvați-mă? Nu! Cuvântul acesta pentru mine e cea mai cruntă pedeapsă! NU MÃ SALVAÞI! Lăsați-mă să mă sting în mormanul de lucruri mucegăite scoase și aruncate în jurul meu din propriul meu EU, materializate din propriile și uitatele mele simțiri! NU MÃ SALVAÞI! Lăsați-mă să îmi găsesc mai întâi moartea! Să renasc! Dar de ce sa renasc!?

Deschid ușor ochii trezit dintr-un somn greu a cărui visare m-a terifiat. Vopselele de pe pânza fug iară în cutiile lor, și pânza rămâne iară albă. Mă ridic din adâncurile întunecoase ale fotoliului cu spini și mă apropii de pânză. Îmi înmoi mâinile sângerânde încă de la sforile cu care eram legat și le las să umble pe inerta pânză după plăcerea lor… Fără să pot privi… auzind doar scrâșnetul de durere al pânzei când mâinile mele o udă cu… invizibilă culoare… descopăr forme… finețe… căldură… te-ai trezit iară lângă mine în visul acesta, sau te-am adus eu lângă mine pentru a-mi alunga demonii?!... De ce rămâi lângă mine?