- Johnny, Johnny, Johnny! Te rog mereu să golești aspiratorul ăla! De câte ori nu te-am privat de liniște, de câte ori nu te-am bătut la cap cu acel aspirator. Pleci la servici, pleci de la servici. Mereu singur, mereu gol, mereu egal.
Fish asculta puțin distorsionat. Undele audio se amestecau imperceptibil cu o listă pe care parcă însuși Schindler o marcase undeva într-un colț lăturalnic. Acea listă devenise pentru Johnny în ultimul timp un substitut universal, iar totul parcă începuse să se amestece. Confunda strigătul ciocănitorii cu o femeie frumoasă și, uneori, atunci cînd nu vroia să fumeze câte o țigară, se simțea iremediabil cufundat în dezlegarea unei integrale triple de la minus infinit la -1.
- Ciudată este și iluzia asta a ta! Tu chiar nu vezi că nimic nu este cum vezi? Nu observi că totul este exact ce nu este. Mă bați mereu la cap, draga mea buburuză. Mă cerți mereu când ajung da uiți că, de fapt, nu ajung niciodată. Cine să te mai înțeleagă?
Așa își alinta Johnny prietena, de când devenise inconștient. Inconștiența pentru care se luptase atât, inconștiența căreia îi datora totul! De atunci, se ducea la servici cu ideile în șosete, iar când vreun șef avea nevoie de vreuna, mai scotea, cu mare zgârcenie, câte una. Costurile erau suportate de către companie. În rest, tramvaiul mergea și sunetele acestuia îi trezeau senzații similare cu ale omletei de dimineață, omletă care, la rândul ei, părea să îi confere bucuriile mari ale sportivilor medaliați la olimpiadele de iarnă. Cu fiecare îmbucătură, un nou acord al imnului Madagascarului se făcea auzit în interior .
- Totuși. Tu nu vezi că este plin! Va da pe dinafară! Eu înțeleg că nu e nimic de înțeles, ca de fiecare dată. Iar în profunzimea gândului meu atât de încercat, și în lumina bucuriei noastre de a fi și a nu fi totodată, te conjur. Ai spus de atâtea ori că o să îmi arăți, măcar un strop de praf. De exemplu, de câte ori nu mi-ai spus că, odată, îmi vei explica cum este posibil să avem două televizoare? Și două covoare? Căci ai spus chiar tu de atîtea ori că o lingură și o canapea sunt o lingură și o canapea.
- Micuța mea buburuză, deja nu mai ești. Bună ciorbă. Ce ziceai? De aspirator. Hmm, ce bine miroase. Ia vezi cine e la ușă!
De obicei la ușă nu era nimeni, dar cu atât mai mare era bucuria revederii. Johnny Fish îl aștepta mereu cu drag și pentru el era totuna dacă era sau nu era cineva. Acesta era și unul din motivele pentru care el credea ca dreptatea și adevărul sunt mereu de partea lui. El era uneori conștient de marile racile permanente. Vedea în fața sa un perete dar nu îi auzea glasul, auzea tunetul care prevestea furtuna și auzea mugetele oilor din curtea unchiului său de la munte dar nu putea întrezări chipul acestora, mintea sa îi confirma cu certitudine numărul minus unu dar mirosul îi juca feste făcând referiri numai la sarmalele vecinei cea gospodine și așa mai departe. Nu putea pune la punct nimic, nu ajungea decât la conflicte deși numai el știa cât se chinuia și cât încerca să unifice rutele către și de la el.
Aspiratorul era plin. Johnny nu certifica niciodată incertitudini.