Mamă. Ce vag îmi aduc aminte de tine. Gura ta pronunța cuvintele cu un farmec deosebit. Ochii mei te caută pe întinderea deznădejdii și totuși farmecul misterios al amintirilor te îmbracă în albastrul unui fluture uriaș căzut din miresemele dantelate ale stelelor. Când îndoiam paginile cărților îmi spuneai că foaia se jertfește pentru mine, iar eu citeam cu vorbe sonore ritmul cuvintelor uneori neînțelese.

În serile târzii de iarnă când focul trosnea în sobă tu îmi recitai: Mama de G. Coșbuc, apoi îmi spuneai povești, unele le improvizai, poate de aceea iubesc atât de mult iarna, era anotimpul în care îți petreceai cel mai mult timp cu noi. Acolo unde eram nu erau teatre, doar auzeam că unii joacă pe scenă diverse roluri și mi te închipuiam totdeauna pe o scenă imensă, trăiam poveștile cu adevărat. de multe ori adormeam cu lacrima pe obraz. Nu mi te aduc aminte decât din anii copilăriei, când erai atât de frumoasă!

Mereu mi-ai fermecat întunericul îmbrăcându-l în haine albe de mireasă iar în dreptul inimii mi-ai așezat un galben trandafir să nu uit că durerea însoțește iubirea.

M-ai învățat cântecul florilor, vrăjită de puterea cugetării lor să așez portretele în ramă să nu insist asupra trăsăturilor fizice, ci să trag linii adânci în definirea caracterului uman prin viziuni suprarealiste. Fibra pânzei tremură povestea fiecărui tablou adus la locul nașterii sale din altă lume…aici odihnește…străini și singuri chipurile roase de neculoare visează sub praful timpului.

Lacrima stelei venită din infinit stropește unica inscripție aici odihnește roaba lui Dumnezeu…iar licuricii aprind lumânări împrăștiate peste vârfurile copacilor aplecate în frunzare.

Aici s-a derulat un fragment din viața ta a lui… E anotimpul trezirilor miraculoase, primăvaara își întinde mătăsurile verzi și va reda viața celor ce așteaptă să vie lumina în reveriille Învierii.

Îmi este dor nespus de tine!