Gura lui mă privi cu buze blonde de spaimă. Numai ochii vorbeau întunecându-se sau luminându-se deodată. Îi sorbeam fiecare cuvânt, iar culoarea genelor alcătuia punctuația gramaticii universale. Nu era rugă, nu era teamă, nu era neputință, erau doi ochi care spuneau tăcerii lumina și suferința lor albastră...
Mă abăteam adesea din calea lor, dar azi -ca niciodată- i-am privit în singurătatea mea pentru a uita de mine...
Părul ciufulit și negru se îngrijea să afirme în bătaia vântului gândurile ochilor, iar eu stam nemișcată, în așteptare...Eram gata să-nțeleg cuvintele scrise de lumina ochilor, pe nisip; pipăiam cu mâna fiecare literă, dar talazul gelos al mării îmi luă mâna sărutându-mi-o galant, iar vălul de noapte spulberă nisipul...

Mă-nchin
și stele înalț
în ochi
Vin aproape
să murmur valuri
pe mâini dogorite de lună
în suflet de copac
doborât de furtună
strâmbat de durere
însuflețit de mângâierea ta
și mă înec
în grumazul țărmului abrupt
de lacrimi
și ros de aplecarea ta
ce mă apasă
E greu...
și mă afund.


Mi-am epuizat cuvintele care alergau după tine. Deja am înțeles ce-nseamnă să ai simțul ridicolului...