Jocul

Ce mi-ar mai placea sa ma mai joc! Dar n-am cu cine. Singurul meu tovaras de joaca e catelul. Uneori ma mai joc cu el.
In copilarie m-am jucat mult. Mai mult singura. Cu papusa. M-am jucat mult de-a mama. O ingrijeam ca pe un bebelus. Dar n-aveam voie sa ies cu papusa din casa. Pe atunci nu se admitea. Nici cu papusa, nici cu caruciorul. Nu era frumos. Nici atunci nu intelegeam de ce, nici acum nu inteleg. Ce fel de lume o fi fost aia in care nu era voie ca fetitele sa fie vazute in public cu papusa?
Pe atunci eram cam solitara. Tin minte ca intr-o iarna m-am dat de sute de ori cu saniuta pe o movilita la garaj, in spatele blocului. Nu eram de loc un tip sportiv si nici macar neastamparat. Tata-mare zicea despre mine ca sunt molatica. ”E molatica fata.” Dar movilita era exact cat imi trebuia. Trageam saniuta in sus, apoi ma asezam si ma lasam la vale, de zeci de ori. Asta a fost intr-o iarna. De atunci nu mi-a mai trebuit si n-am mai vrut sa vad zapada.
Vara saream coarda. Am sarit coarda in fata blocului inainte si inapoi, cu amandoua picioarele si intr-unul, din mers, de pe loc si din fuga. Nu m-am impiedicat decat o data si am cazut. Atunci mi-a sarit cate o bucatica din fiecare incisiv central. Ce pacat! Erau noi, doar ce iesisera, lati , albi si fiecare cu cate trei coltarei.
Alta vara a fost cea a jocului de badmington. In ierburile din spatele blocului, sub plopi, era un miros de vara si de vacanta. Am jucat badmington pana la epuizare. Jucam cu prietena mea. Se insera si nu mai vedeam fluturasul. Nu se mai vedea si era teribil de frustrant sa dai cu paleta in aer, aiurea, pe langa. Dar noi tot nu puteam sa ne lasam.
Tot cu prietena mea jucam intr-o vreme ‘’Nu te supara frate”. Sunt pana in ziua de azi suparata pe ea pentru ca m-a lasat sa fac de doua ori inconjurul tablei cu pionul, cand as fi putut de mult sa intru la casa, doar pentru ca eram distrata si nu bagasem de seama ca ajunsesem. In loc sa intru, plecasem mai departe, sa dau de doua ori ocol tablei. Prietena mea, care era cu picioarele pe pamant, tacuse chitic, gandind ca e drept ca cei aiuriti, care nu baga de seama pe unde merg, sa plateasca.
La scoala nu m-am jucat niciodata. Pauza era ceva teribil. De pauza mi-era frica. Toti fugeau si eu nu puteam sa fug. Eu stateam dezorientata pe loc si priveam in sus la turla ascutita a bisericii evanghelice. Biserica se gasea in curtea scolii. Nu stiu cum de am aflat ca acea era o biserica, pentru ca atunci nici cuvantul nu se pronunta. Nu ma dumiream de loc de ce intr-o pauza turla era in stanga mea, de ce apoi se muta in cealalta pauza in dreapta, apoi iar trecea in partea cealalta. Cum stateam asa cu ochii pe sus, ceilalti treceau razant in goana mare pe langa mine, chiuind asurzitor, ma izbeau si ma tranteau jos. Ma loveam invariabial la acelasi genunchi si in acelasi loc. Plaga era tratata la chirurgie, crusta smulsa de fiecare data, apoi primeam un pansament gros si o injectie anti tetanos. Alta zi de scoala, alte pauze, alta rana care se adancea tot mai mult si tot in locul ala. Asa a fost clasa intai. De la scoala la chirurgie si inapoi. Foarte traumatizant.
La orele de educatie fizica jucam Voelkerball. Era spaima vietii mele. Se formau doua echipe si fiecare cauta sa loveasca in adversari cu o minge si sa-i si nimereasca. Uneori mingea te nimerea in cap. Trebuia sa fugi si eu nu puteam. Stateam pe loc si eram o tinta usoara. Ma durea cand ma izbea mingea si-mi era o frica grozava, ba chiar groaza de ea. Cand auzeam Voelkerball, eram disperata. Dar pe vremea aceea nu tinea nimeni cont de astfel de sensibilitati si de o astfel de neadaptare. Nu era moda sa spui nimanui ce nu-ti convenea, nici profesorilor si nici parintilor. Trebuia sa induri cum puteai. Pana in ziua de azi am oroare de minge zburand prin aer si n-as traversa un teren de fotbal pentru nimic in lume.
Dar am si amintiri placute. Cel mai mult s-a jucat cu mine tata-mare. Ne jucam amandoi de-a ascunsa. El ma ascundea, suindu-ma pe pervazul lat al ferestrei, in dosul perdelei. Zicea” hai sa te pitesti”. Si tot el ma cauta si se facea ca nu mai stie unde sunt. Eu stateam tacand chitic si imi bataea inima tare si-mi era frica sa nu ma gaseasca.
Tot el mi-a cioplit din lemn o croseta mare, cu un cioc cat toate zilele, mi-a dat un fir de lana rosie si m-a invatat sa fac lant, ca bunica, sa crosetez, ca sa nu mai cer croseta ei, cu care as fi putut sa ma intep.
De la el imi amintesc ceva- sa fi fost o numaratoare? Niste versuri fara inteles. Iata-le:
Una misa matica
Sabia cotatica
Lingurici scuturici
Mazare bob aici!
Mama, ca mamele, nu prea avea timp de joaca. Dar cand eram foarte mica, tin minte ca se juca cu mine un joc vech , primitiv, naiv si ciudat, pe care nu stiu daca il scornise ea sau daca il stia de la mama ei. “ Hai sa te fac paine”, imi zicea. Abia asteptam. Ma intindea pe pat si mima framantarea unui aluat. Se facea ca pune apa, faina si sare, apoi ma lua la framantat, la bosolit, ma atingea si-mi facea placere. Apoi se facea ca impletea un colacel din mainile sau din degetele mele. Apoi ma lua cu o lopata imaginara si ma muta nitel mai incolo, ma punea la cuptor, si eu stateam nemiscata, asteptand sa ma coc. Intre timp incerca, se prefacea ca rupe o bucatica:” O fi coapta painea?” Apoi urma mancatul, ma ciugulea, ma gadila, se prefacea ca ma mananca, cum fac si animalele cu puii lor. Iar eu nu mai puteam de placere si de ras. Painea adevarata o cumparam si nici nu-mi placea s-o mananc. Dar ziceam de vreo zece ori pe zi: “Fa-ma paine!”Acest joc vechi l-am transmis mai departe si l-am jucat cu copilul meu cand era foarte mic. Reactia lui era la fel ca a mea. Ii placea si lui acest joc simplu.
Si au mai fost si alte jocuri. In nisip, la mare. Castele, prajituri, desene pe nisip. Apoi spanzuratoarea si fazan. Mai jucam cu mama un joc matematic. Ea zicea: ”gandeste-te la un numar”. Ma punea apoi sa fac diverse operatii si la urma ghicea numarul care imi ramasese. Nu prea imi placea jocul asta, mi se parea periculos ca cineva sa-ti ghiceasca gandurile. Mai era apoi un joc cu o sforicica, pe care o incalceai pe dupa degete. Cand trageai apoi de ea, se desfacea cu usurinta. Sunt sigura ca aceste jocuri vechi sunt azi uitate. Alte jocuri se joaca acum, pe care noi nu le vom mai juca niciodata, dupa cum nici pe ale noastre nu le mai joaca nimeni.

Michaela Rosioru