Am căzut mult. Mult și mut. O zi, o lună, un an, o viață... Și mi-a plăcut căderea. Acum am întrezărit pământul. Pământul jilav, și salvator. M-am ridicat și am privit în jur. Ciudat... în timp ce cazi nu vezi niciodată pământul. Îl simți, îl ghicești, îl știi, dar îl alungi la fel de repede. Uneori se întâmplă să-l lovești, să te dezmeticești, și șovăind prin întunericul său vast, să cazi din nou.
Căzând nu ești singur, ci dimpotrivă, căzând, ai senzația că zbori, și că alții zboara odata cu tine. Atunci nu știi încotro zbori, dar ai iluzia libertății; când îți dai seama ca nu zbori, ci cazi, problema se schimbă: știi încotro te îndrepți, dar nu știi de ce. Exact în momentul acela te-ai lovit de pământ. Și te trezești singur, și cu aripile tăiate. Vrei să zbori... te-ai mulțumi chiar să cazi, numai să uiți... și nu poți.
Atunci înveți să mergi.
Te ridici nesigur pe picioarele neobisnuite cu efortul, faci doi-trei pași, și cazi, dar puțin, de data asta.
Uitând să zbori, înveți să cazi. Uitând să cazi, înveți să te lovești de pământ, înveți să mergi, să alergi.
Uitând totul, înveți să zbori.