poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 8840 .



Barocul.Viziunea despre lume
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [roua ]

2003-03-25  |     | 



Barocul
Barocul, ca și curent artistic, s-a manifestat în cultura europeană între 1550-1750, perioada de apogeu fiind între 1600-1700. Este considerat o perioadă de criză a culturii, caracterizată prin rafinamentul "fin de siècle" și predilecția pentru extravaganță. Spre deosebire de perioada anterioară, Renașterea, în care predomina bucuria și idealismul, barocul aduce sentimentul tragicului și angoasa.
O primă etimologie a cuvântului "baroc" se poate face pornind de la cuvântul baroco, un cuvânt artificial, care, în Evul Mediu, descria un silogism.
O a doua etimologie are la bază cuvântul spaniol "baruecco" sau cuvântul portughez "barocco", ambele indicând o varietate de perlă imperfectă, având o formă între sferă și oval. Termenul portughez trimite spre o perlă cu forme asimetrice și ape impure.
În Dicționarul artelor frumoase (1797) un teoretician italian (Milizia) definește barocul ca un superlativ al bizarului, un exces al ridicolului. Bizarul, în Dicționarul istoric de arhitectură, ca termen este acel gust contrar principiilor acceptate, o căutare afectată de forme extraordinare, și al cărui singur merit este noutatea care produce viciu. Bizarul apare ca o consecință a excesului, a suprasaturației, ca o explozie a formelor mari în detaliu care nu permit armonizarea părților cu întregul. În muzică, barocul aduce armonie confuză, încărcată cu modulații și disonanțe, o intonație dificilă și o mi care constrângătoare, iar în literatură este văzut ca o nuanță a bizarului. El este rafinament și abuz și totodată ridicolul impins la exces. Fără îndoială că la un momentdat Borromini, în arhitectură, Bernini, în sculptură, Pietro da Cortona, în pictură și Cavalerul Marino, în poezie, au fost considerați considerați "ciuma gustului", "ciumă" care a atins un mare număr de artiști.
De abia mai târziu, Barocul desemnează un obiect cizelat cu multă finețe, accepțiune care va pătrunde în terminologia literară
Barocul a fost nu numai un stil. A fost o cultură integrală, într-un anume context istoric, cu o viziune specifică a lumii, o trăire, anumite atitudini în fa a vieții i a morții.
Contextul istoric este acela al războaielor religioase. Se poate întâmpla ca tocmai viziunea asupra morții și a vieții să constituie o circumstanță care le făcea posibile.
Descoperirea relativ recentă a rotației pământului în jurul soarelui era cea care prilejuia un sentiment apăsător de instabilitate sau tocmai aceste sentimente creau premisele acceptării unui asemenea fapt.
Reforma protestantă a apărut către 1520 cu Luther și Calvin. Ea ridica împotriva practicii indulgențelor și a atotputerniciei Bisericii, predicând omnipotența unui Dumnezeu Judecător de a cărui mânie trebuie să te temi. Redus la neant în raport cu divinitatea, sfărâmat, omul nu poate coopera pentru salvarea sa, ci trebuie să fie obiectul unei predestinări.
Ca o reacție, Contra-Reforma a apărut în 1540, prin fondarea ordinului iezuiților de către Ignacio de Loyola care dorea să redea Bisericii Catolice o imensă putere spirituală și vremelnică, recâștigând spiritele printr-o devoțiune supremă. Ca o consecință a acestui fapt, s-au ridicat biserici strălucitoare și minunate, cu bolți abundent pictate, decorațiuni fastuoase, poleite cu aur, orgi și coloane răsucite, statui care păreau însuflețite, cuprinse de sentimente intense și aflate în mișcare. Altarul avea menirea să impresioneze mai degrabă decât să trezească gânduri cucernice.
Protestenții erau foarte angoasați având o viziune sumbră despre lume și viață, aneantizau omul în fața unui Dumnezeu puternic și înspăîmântător, ceea ce nu este străin de un baroc negru.
De aceea barocul este legat de coexistența în opoziție a Reformei și Contra-Reformei.
Această unitate încordată a contrariilor ( de altfel un procedeu literar tipic baroc sau idee barocă) rezidă în marele elan de pietate care se manifestă în epocă. Barocul nu s-ar putea înțelege, dacă ignorăm esența sa profund religioasă, metafizică. Totuși apele religioase, despre care vorbește Pierre Chaunu erau tulburi. Jocul lor sângeros nu era întâmplător, accidental, cât căutat, atât de catolici, cât și de protestanți, ca o cauză a acelorași pasiuni exacerbate. Sensibilitatea epocii era lăcrămoasă și crudă, excesivă.
Se afirmă că și noua cosmologie s-ar fi găsit la originea sensibilității baroce. Kepler însuși avea frisoane de groază la ideea de infinit, care-i sugera un mare mister. Savanții înșiși acceptau cu greutate mișcarea Pământului, faptul că acesta nu se găsea în centrul creației, că orbitele erau iregulare, deci descentrate, că Soarele are pete, deci e imperfect. Totuși cele mai multe descoperiri aveau la origine ipoteze și calcule, deci ele se corelau mai degrabă cu imaginarul, decât cu realitatea obiectivă. Până și în medicină, William Harvey, acest Kepler al fiziologiei, face un lucru similar înlocuind imaginea statică cu una dinamică atunci când a descoperit circulația sângelui.
Viziunea despre lume în baroc
Renașterea percepuse lumea ca operă divină, o creație cu un caracter sacru. În baroc nu se mai remarcă unitatea sau armonia, ci dimpotrivă o diversitate care atinge haoticul, o dezordine guvernată de întâmplare. Formele existente păruseră perfecte la începutul creației. Barocul este sensibil față de inconstanța și inconsistența acestor forme. Ne arată schimbări ale formelor - metamorfoze - deformări - anamorfoze - aberații ale formelor - monștri grotești - proliferarea formelor - ființe proteiforme, ca și Proteus, care era un simbol al epocii, evanescența lor ( obiecte fără forme ca apa, norii, focul, vântul). De altfel în baroc formele erau mai puțin importante decât materia. Barocul vede în materie forța primă generatoare, elementul stabil și comun tuturor celor existente, oricare ar fi transformările lor. Explicația supranaturală a creației face loc unei explicații pozitiviste; Dumnezeu, îndepărtat și ascuns, nu mai intervine într-o lume abandonată existenței sale fizice. Toate cele existente sunt puse pe același nivel ontologic. Pentru unii aceasta semnifică o stare de decrepitudine. Soarele este o planetă ca toate celelalte, are pete sau este impur, luna încetează să mai fie o sferă imaculată, epifanie a purității, pentru a deveni o sferă măcinată, expresie a corupției materiale.
Cât despre regiunea terestră, aceasta se înfundă în materialitatea sa. Pământul este supus disoluției, iar acest proces pare să se accelereze și să-și atingă scopul. Oamenii au sentimentul că lumea e bătrână și că stingerea sa e aproape. Guillaume Bude își dezvăluia astfel aceste idei sumbre : "Cât despre mine, înclin mai degrabă să cred că ultima zi deja a început să se lase și că lumea e în declin, că e veche și lipsită de sens, că indică, prezice și anunță căderea și sfârșitul apropiat." Totuși, acest limbaj pare reținut în raport cu delirul eshatologic al celor care își imaginau teribile catastrofe planetare, apocalipse înspăimântătoare și crude Judecăți de Apoi. Preoții le anunțau din amvon, scriitorii și le imaginau, toată lumea era obsedată de acest lucru. Printre numeroase exemple iată un fragment care pare extrem de probant:
"Stelele cad din ceruri
Flăcările devoră pământul,
Muntele Etna se află peste tot
Și peste tot bubuie trăsnetul.
Marea arde ca alcoolul,
Aerul nu mai e decât sulf aprins
Și astrul care răsare
Este prin sine însuși consumat.
Natura este exterminată
Și Timpul terminându-și cursul
Pune capăt oricărui destin.
Totul e distrus, chiar și moartea
Se vede constrânsă să moară..."
Saint-Amant
Imaginea lumii răsturnate
Imaginea lumii răsturnate care apare în imaginarul baroc, descrie în raport cu apocalipsele, o bulversare aproape beningnă. Figurează aici imaginea eteroclitică a realității, incoerența cotidianului, nechibzuința curentă. Tatăl este pedepsit, (situație tragică la Agrippa D'Aubigné, burlescă la Cyrano de Bergerac), înțeleptul este sau pare să fie nebun, înțelepții sunt guvernați de nebuni, animalele pot fi stăpâne ale omului sau mai inteligente decât aceștia, peștele zboară, pasărea înoată. Susul și josul, rezonabilul și smintitul își schimbă poziția și se confundă. Nu realul se schimbă, ci ierarhiile, ordinea sa. Este o luptă împotriva tradiției și a obișnuinței. Aceste situații puteau cauza în afara surprizei, un sentiment de instabilitate și dereglare.
Textele cauzau o transgresie miraculoasă a legilor; normalitatea și legalitatea deveneau mai ample. Ideea lumii răsturante există încă din Antichitate și își păstrează toată importanța în perioada barocului, după care se stinge. Să ne amintim serbările populare și carnavalurile de la unele curți, unde săracii și nebunii deveneau regi pentru o zi. Se pare că atât apocalipsa, cât și lumea răsturnată înseamnă o revoltă împotriva lumii vechi și visul de a o reconstrui. De altfel, scriitorii epocii își imaginau lumi, acum născându-se utopia.
Sentimentele față de lume erau complexe și ambivalente: dispreț, îndepărtare, oroare. Pe de altă parte, atracția față de lume era puternică și neputând fi reprimată, era trăită ca tentație și păcat. Caracteristicile barocului era coexistența acestor sentimente contrare și paroxismul fiecăruia dintre ele.
"Totul pare exagerat în fața mea,
Totul m-asaltează,
Totul mă tentează:
Și Lumea și Carnea și Îngerul revoltat
A cărui undă, al cărui efort, al cărui farmec inventat
Mă scufundă, Doamne, mă zdruncină și mă-ncântă..."
J. de Spondé
"Lume murdară, josnică" - scria un poet al epocii, "natură criminală", adăuga un altul, după cum vedem în exemplul următor:
"Acum ești mulțumită, o, natură criminală!
Nemiloasă mamă a celor mai iubiți copii ai tăi.
Tigroaică fără îndurare,
Te-ai îmbuibat cu sânge, stingându-ți setea aspră
Punând capăt vieții mele printr-o moarte violentă"
Agrippa d'Aubigné
Nu regăsim numai tradiționala devalorizare a lumii, descrisă ca o vale a lacrimilor, pământ al putreziciunii și al întunericului, ba mai mult oamenii epocii suportau aceste nefericiri ca pe o ostilitate vis-á-vis de ei. Ei se simt înghițiți de spațiu, înecați în lipsa de măsură, cum o mărturisesc printre altele monumentele epocii, mai ales bisericile, ale căror bolți te impresionează prin înălțimea lor enormă.
Trecerea de la lumea închisă la Universul infinit nu provoacă decât amețeală și angoasă. Lumea a fost considerată dintotdeauna o închisoare, iar această convingere devine mai puternică și mai dureroasă, dat fiind că acum "închisoarea" este mai amplă datorită descoperirii imensității globului pământesc. În această lume te puteai rătăci, ca într-un labirint, negăsind drumul spre ieșire. Labirintul nu provoacă numai neliniște, ci și o atracție secretă, căci altfel, cum să explicăm că se plantau multe labirinturi vegetale. Imagine frecventă în baroc și, dacă ne amintim bine, chiar și în manierism, labirintul trădează sentimente ambigue față de lume, respingerea și atracția, condamnarea creștină a capcanelor și a meandrelor precum și tentația irepresibilă pe care începe să-l exercite.
Există de asemenea o altă imagine frecventă și anume aceea a lumii ca teatru. În acest mod barocul vrea să sublinieze faptul că realitatea nu are mai multă substanță decât un decor, că viața nu are mai multă durabilitate și autenticitate decât un rol, că oamenii nu au esență, ci doar aparență, ca și actorii, care sunt ceea ce sunt pentru puțin timp, părăsind scena lumii pe care alți actori vor veni să joace. Teatrul era domeniul efemerului și al iluziei. Teatrul are în baroc o dezvoltare fără precedent astfel cum am putea explica deviza de pe frontispiciul teatrului Globus din Londra. Chiar și în Imperiul Otoman, un poet precum Bakî vede în teatrul de umbre o metaforă a vieții efemere. Tocmai de aceea natura este resimțită ca fiind asasină, deoarece ea era răspunzătoare de faptul că omul poposea atât de puțin pe pământ. Cu toate acestea barocul e sensibil la farmecul lumii, iar acesta era îmbogățit prin inventivitate și artificiu.
"Iar în noi înșine se luptă lumea pentru lume
Sub cer nu se află tărâm
În care lumea să nu fie în afecțiunea noastră..."
(va urma)

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!