poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2933 .



Literatura română la început de mileniu - evidențe, speranțe, perspective
eseu [ ]
...

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Petre_Andrei ]

2007-04-22  |     | 



“Oamenii nu citesc generații, citesc cărți!”

Tudor Octavian


Creatorul a fost în vechile societăți un membru privilegiat. Cunoașterea conferea atunci o poziție de forță, demiurgică, iar cei care o posedau acționau aproape de fiecare dată aidoma unor despoți. Cultura a rămas pentru multe secole o afacere restrânsă, o castă imuabilă, la care marea majoritate a oamenilor nu avea cum să ajungă. În vechile societăți, cărturarii, cei care știau să scrie și citească, conduceau. Societatea în esență era modelată de aceștia. Pentru a ajunge să ai ceva de spus trebuia să urmezi un întreg mecanism, trebuia să reușești să te integrezi în cercurile restrânse care guvernau exprimarea. Pe parcursul istoriei, cultura, arta, muzica, au fost aservite de nenumărate ori unor interese oculte.
Multe dintre marile opere, pe care astăzi tindem să le sanctificăm, au la bază motive banale. Marii artiști ai Renașterii au pictat, au scris și au sculptat pentru bani, iar asta nu are nicio legătură cu valoarea intrinsecă a creațiilor. Ceea ce pentru noi apare acum ca o minune era atunci o simplă sursă de câștig. Nu a fost niciodată nimic rușinos în arta percepută ca o meserie.
Peisajul literar din România s-a aflat încă din stadiile sale incipiente în umbra scenei internaționale. Lipsa vreunui laureat român al Premiului Nobel pentru Literatură spune totul în acest sens. Din păcate, autorii români au reușit de prea puține ori să se ridice la nivelul necesar afirmării pe plan mondial, rămânând cramponați în bătălia internă pentru un succes minor. Temele abordate, motivele centrale, tehnicile, par să se adreseze în continuare unei elite care, în perpsectiva globalizării și a evoluției accelerate, nu mai are prea multe de spus.
În trecut, arta se adresa unei elite care deținea puterea absolută. Oamenii simpli nu aveau putere de decizie, nu puteau influența procesele importante. Doar odată cu explozia economică a început să crească importanța individului. Astăzi, opțiunile sunt infinite. Cultura nu mai poate fi impusă, ci trebuie să se impună prin valoare. Cartea se transformă într-un bun, pe care utilizatorii îl pot sau nu achiziționa. Scriitorii de succes pe plan mondial au învățat să se adapteze acestor legi simple, au învățat să scrie în primul rând pentru cititorii cărora doresc să li se adreseze. Asta nu înseamnă trădarea principiilor personale, asta înseamnă doar capacitatea de a-ți analiza opera cu detașare și de a identifica punctele forte și punctele slabe.
În România din păcate foarte mulți creatori (aș îndrăzni să spun majoritatea) nu au depășit încă faza romantică a creației. Scriitorii cred că sunt speciali, că sunt meniți să conducă, să dicteze și că mentalitatea cititorilor trebuie să se muleze pe ideile lor. Suntem martorii unei rupturi de proporții, o distanțare a cititorilor față de literatura în care nu se mai pot regăsi și care se încăpățânează să nu le ofere nimic. În timp ce cărțile autorilor străini (mai ales a acelor autori etichetați de criticii literari autohtoni ca fiind facili sau comerciali) se vând ca pâinea caldă, scriitorii români nu reușesc să vândă. Cărțile nu sunt cumpărate, editurile devin din ce în ce mai reticente în fața propunerilor autohtone. Și în loc să acuze editurile (care, așa cum este și normal, există și respectă regulile unei societăți de piață) de rea voință, scriitorii ar trebui să încerce să înțeleagă nevoile reale ale publicului. La fel ca pe orice piață, există o cerere, iar oamenii apelează la literatura străină pentru că românii nu reușesc să le ofere ceea ce vor. Nu se poate spune că nu se mai cumpără carte (sunt de ajuns câteva ore de observație în orice hypermarket pentru a vedea că oamenii sunt interesați de literatură cu adevărat) atâta timp cât tirajele autorilor străini de succes apăruți în România pot fi comparate cu cele de pe plan mondial. Da, nu se mai cumpără carte autohtonă, însă singurii vinovați pentru aceasta sunt scriitorii, care refuză să se adapteze cerințelor pieții.
Lumea literară din România, privită din exterior, apare ca fiind perfect ermetică. În afara unui contact superficial, o legătură strânsă între autor și cititor nu există. Literatura se face la noi avându-se în vedere ipotetica valoare intrinsecă a operei. Din păcate însă, cărțile nu sunt decât foarte rar capabile să treacă testul publicului, cel mai important și probabil singurul care contează cu adevărat. Având în vedere jocurile de culise inerente, având în vedere luptele pentru putere, avizul criticilor nu poate și nu trebuie să determine a priori valoarea unei cărți. Din păcate, cei mai mulți scriitori scriu și se citesc între ei, fără nicio legătură cu lumea reală, exterioară. Numai astfel se poate explica absența marilor teme de interes mondial din literatura română. Noile generații se concentrează asupra banalității în timp ce timpul în care trăim se dovedește a fi una dintre cele mai agitate perioade istorice de până acum. Literatura română însă pare să evite cu obstinație marile teme, de interes general, pare să evite adevăratele polemici purtate la nivel global. Aproape niciun autor român nu dă semne că ar dori să se implice pe scena politico-socială, aproape niciun autor român nu încearcă să se transforme într-un actor pe plan mondial. Preluăm orbește paradigme fără să încercăm să venim cu ceva nou, fără să încercăm să stabilim noi limite. Literatura română stagnează de ani buni, fiind incapabilă să producă cărți de impact, cărți care să schimbe mentalitățile, cărți care să însemne cu adevărat ceva, pentru că nu crede cu adevărat în ea!
Și principalul motiv al insuccesului este lipsa unei audiențe suficient de mare și de diversificată. Elita căreia i se adresează în principal cărțile este nesemnificativă în contextul actual. Omenirea a evoluat, am depășit stadiul social în care o minoritate stabilea regulile imuabile. Astăzi libertatea de expresie și multiplele capacități de exprimare permit fiecărui individ să fie activ în cadrul societății. Și iată de ce impactul unor cărți care insistă să se adreseze unor elite își restrânge din ce în ce mai mult paleta de publicuri țintă. Oamenii, atunci când se simt respinși, aleg altceva. În trecut, când presa era controlată de intelectuali, când alte mijloace de informare nu existau, monopolul literaturii nu putea fi contestat. Astăzi, când explozia media a eliberat societatea de acest monopol, literatura se vede nevoită să reziste atacurilor noilor forme de comunicare. Și pentru asta mesajul trebuie schimbat. Dacă ne încrâncenăm să păstrăm formule învechite, dacă aplicăm orbește aceleași metode perimate, vom ajunge să scriem doar pentru scriitori. Iar lectura acestora, determinată de foarte multe ori de interese colaterale, nu contează foarte mult. Nu ne putem aștepta la un feedback coerent din partea unui competitor de aceea trebuie să ne apropiem de cititor și să încercăm să îl câștigăm, să încercăm să îl atragem de partea noastră. Omul trebuie să simtă că are de ce să revină, trebuie să simtă că merită să stingă televizorul pentru a citi câteva pagini, trebuie să simtă că acele pagini îi pot oferi ceva nou, ceva inedit, ceva folositor. Până la urmă, viața omului este guvernată de un cinism existențial firesc. Timpul este limitat și trebuie să faci în permanență alegeri. Literatura a ajuns astăzi o simplă opțiune pe care trebuie să știm să o promovăm având în vedere interesele reale ale publicurilor țintă.
Ideologia balcanică în general și românească în special este bazată pe arhetipul înfrângerii. Ca popor ne-am privit aproape întotdeauna depreciativ. Vedem foarte rar în cazul românilor o solidaritate care a ajutat alte popoare (exemplele cele mai elocvente ar fi israelienii și americanii) să reziste unor adevărate șocuri. Întotdeauna creatorii români caută motive pentru a-și justifica insuccesele în loc să caute modalități pentru a reuși. Știm foarte bine să dăm vina pe ceilalți, însă nu suntem capabili să găsim o cale spre victorie. Situația politico-socială din România este un exemplu perfect în justificarea acestei teorii. Nu există actori hotărâți, nu există oameni dispuși să riște pentru o idee, dispuși să meargă până în pânzele albe pentru a încerca să schimbe cu adevărat ceva. Ideile mărețe se topesc în fața primului obstacol real doar pentru a da naștere unor alte idei mărețe. Iar această redundanță pare să continue la nesfârșit. La aproape 20 de ani după căderea comunismului nu facem decât să scormonim trecutul, la aproape 20 de ani de la prăbușirea unui regim nu facem decât să ne agățăm de justificările aparente oferite de acesta. Și capitalismul urmează. Globalizarea este identificată ca principal vinovat, lumea reală este atacată pe baza unor speculații metafizice grotești. Se pare că ne place postura de victimă, se pare că ne place această senzație că înotăm împotriva curentului. Ar fi foarte ușor să ne întoarcem și să încercăm ceva nou, o altă abordare, însă noi ne încăpățânăm să nu o facem.
Idealurile mărețe care justifică această atitudine afișată de majoritatea intelectualilor români sunt simple paravane. Omul care vrea întradevăr să facă ceva nu se sfiește să își afunde mâinile adânc în noroi. Până la urmă, cele mai frumoase perle sunt găsite în cele mai adânci și mai întunecate colțuri.
Nu încerc să fac o pledoarie pentru renunțarea la idealuri, din contră, ci pentru adaptarea acestor idealuri la realitatea imediată. Nu trăim într-o lume paradisiacă de aceea comportamentul nostru nu trebuie să presupună existența unei astfel de lumi. Pământul poate exista și în absența noastră, timpul se scurge implacabil și tot ceea ce trebuie să facem este să învățăm să ne adaptăm condițiilor exterioare. Nu suntem izolați într-un turn de fildeș, pentru că înainte de a fi scriitori suntem oameni. Să nu mai încercăm să ne subminăm natura umană firească doar pentru a pretinde că suntem speciali. Nu trebuie să fim absurzi pentru a crea ceva special, este îndeajuns să ne sondăm imaginația și să alegem de acolo punctele noastre forte, punctele care ar putea să îi intereseze pe ceilalți. Viața este până la urmă o cursă permanentă și dacă vrem să reușim trebuie să știm cum să ne vindem cât mai bine calitățile.
Literatura occidentală nu este facilă, ci apropiată cititorilor. Oamenii nu cumpără rațional, pe baza unor argumente științifice sau literare, oamenii cumpără bazându-se în primul rând pe afectivitate și pe un hazard natural inerent. Viața nu poate fi explicată, viața nu poate fi dogmatizată. Zecile de curente literare, grupurile mai mici sau mai mari, generațiile, toate acestea nu înseamnă nimic pentru utilizator, pentru acel om care intră într-o librărie și cumpără o carte fără să știe de ce o face cu exactitate. Poate că era frumoasă coperta, poate că îl pasionează autorul, poate că o face din snobism, poate că o face pentru că e la modă, poate că o face pentru că vrea să cunoască mai mult... Important este să o facă, pentru că doar așa pot apărea reacțiile, doar așa mesajul poate ajunge cât mai departe. Atâta timp cât mesajul ajunge la cei cărora el le este destinat (ceea ce în cazul unui autor bun înseamnă orice categorie de public), cartea își îndeplinește misiunea. Să nu mai tânjim după o perfecțiune pe care nu o vom atinge niciodată. Numai în matematică există acest concept, numai teoriile sterile au în substrat ideea de perfecțiune. Viața nu e matematică, viața e hazard, haos. Nu există rețete, pentru că în esență consumatorul nu acționează rațional. Da, există studii, da, există aproximări, însă surprizele nu pot fi evitate niciodată. Nu avem certitudinea unui anume viitor și tocmai de asta trebuie să riscăm. Literatura este un risc și doar cei dispuși să-și asume acest risc și să meargă cu el până la capăt vor reuși.
Teoriile nu pot fi aplicate, pentru că teoriile presupun condiții ideale. Există atâtea exemple, însă majoritatea preferă se le ignore, deși acționează la fel în fiecare zi: s-a demonstrat că fumatul dăunează sănătății și totuși asta nu are nicio relevanță pentru fumători, mâncarea fast-food este considerată nocivă de majoritatea specialiștilor și totuși asta nu împiedică oamenii să o prefere aproape de fiecare dată. Iată cum indivizii acționează emoțional și nu rațional. De ce am crede atunci că verdictele unor critici (evocând de cele mai multe ori teme, motive și noțiuni absurde și imposibil de argumentat) sunt importante pentru public...? Se pare că vânzările contrazic această variantă. Și da, există posibilitatea autosuficienței, să credem oamenii sunt ignoranți, însă a spune astăzi asta înseamnă a oculta artificial realitatea. Acum, când demasificarea s-a extins, a pretinde că evidența socială nu contează este pur și simplu absurd.
Oricât de bună ar fi considerată o carte de critici, nu va exista fără cititori. Pereții nu vor vibra niciodată în fața unor cuvinte, oricât de meșteșugite ar fi ele. Fără ceilalți nu existăm de aceea trebuie să învățăm să ne prețuim cititorii și să încercăm să ne punem în locul lor. Să încercăm să renunțăm la ipocrizie și să scriem ceea ce am vrea să citim ca simpli oameni nu ceea ce le-ar conveni criticilor să citească, să gândim mai mult cu inima și mai puțin cu rațiunea. Înainte de a face asta, să renunțăm la toate ideile tampon pe care le adorăm. Să învățăm să nu ne mai mințim întreținând iluzii, sau, dacă vrem neapărat să le întreținem, să nu ne lăsăm conștiința suprimată. Putem să îi mințim pe ceilalți, însă cel mai important este să nu ne mințim pe noi înșine. Și dacă vom reuși să înțelegem că nu trebuie niciodată să ne mințim vom ajunge să nu mai simțim nevoia de măști.
Literatura română nu reușește să ofere realitate. Aglomerarea de imagini șocante, curentele care promovează scriitura autentică, nu fac decât să creeze o insuportabilă senzație de artificialitate. Viața este în esență duală, contrastele se întrepătrund. Acum ești trist iar în secunda următoare ești fericit, ceea ce pentru tine apare ca o tragedie poate să-i stârnească celui de lângă tine hohote de râs. Să nu mai scriem încercând să îi forțăm pe cititori să adere la ideile noastre, ci să încercăm doar să îi provocăm pentru a obține cât mai multe reacții. Tăcerea este cu adevărat catastrofală și un autor sincer cu sine însuși știe că scrie pentru a își transmite mesajul cât mai departe și pentru a ajunge cunoscut.
Succesul neașteptat este trecător. Scriitorul trebuie să își stabilească de la bun început un ideal materializabil spre care să tindă. Doar dacă îți dorești cu adevărat să ajungi în vârf vei avea șansa de a o face cu adevărat, doar dacă ști să lupți pentru idealurile tale vei putea să învingi. Viața în care nu te implici este o existență găunoasă, falsă. Dacă nu pui pasiune în ceea ce faci nu vrei reuși să sensibilizezi pe nimeni, dacă nu trăiești cu adevărat nu vei reuși să lași nimic în urma ta. Acestea nu sunt concepte sterile, ci modalități de viață. Nu contează în ce mod trăiești, ci doar intensitatea la care o faci, nu contează până unde reușești până la urmă să ajungi, ci cât ai încercat să faci. Fără resentimente, tu ești singurul vinovat pentru succesul sau insuccesul tău, tu ești stăpânul absolut al propriului univers. Creatorul nu trebuie să aștepte compasiune și înțelegere, nu trebuie să pretindă că statutul său îi garantează ceva. Nu, trebuie să creăm și să încercăm să valorificăm la maximum rezultatele acțiunilor noastre.
Să învățăm să credem în noi. Însă pentru asta nu avem nevoie de simboluri, sau de justificări. Credința în noi există pur și simplu. Scriitorii de astăzi folosesc trucuri, încearcă să-și confecționeze identități, pentru că nu au încredere în ei, nu au curajul să-și afirme cu tărie individualitatea. Nu ai cum să greșești pentru că totul ține de context. Și victoriile țin doar de context, iar marii creatori știu să învingă în contexte grandioase. Să ne luptăm pentru a realiza cât mai mult, însă fără ifosele specifice. A scrie este o meserie și viitorul nu aparține celor care “depind” de ideea abstractă de inspirație. Scrii sau nu, ești capabil sau nu. Dacă nu ești capabil, dacă scrisul nu te face să te simți bine, renunță, nu te crampona de senzațiile tale doar pentru a îi impresiona artificial pe ceilalți. Omul este construit să fie fericit. Cei ce nu sunt fericiți suferă și trebuie să lupte pentru a își rezolva aceste probleme. Starea naturală a omului este fericirea firească iar dacă scrisul te privează de aceasta renunță la el.
Doar atunci când scrii cu zâmbetul pe buze vei fi consecvent cu ființa ta. Nu contează despre ce scrii, reține, a scrie nu este sinonim cu a trăi. Scrisul este doar o interpretare a vieții, o formă de divertisment. Nu suntem damnați, nu suntem neînțeleși, nu suntem martiri, suntem pur și simplu oameni care în loc să lucreze într-o bancă aleg să scrie cărți. Scriitorul român trebuie să învețe să accepte societatea din care face parte, trebuie să se integreze. Să nu ne încrâncenăm în rebeliunea noastră ci să acționăm de fiecare dată așa cum simțim. Să nu ne temem să pășim pe drum, chiar dacă acesta este arhiplin, sau din contră, gol. Însă această alegere nu este ceva special, este pur și simplu natura noastră acceptată. Să mergem înainte, să luptăm în loc să ne plângem de milă. Totul este până la urmă un simplu joc.
Literatura română va începe să existe cu adevărat abia atunci când va deveni capabilă să accepte noul. Vremea romantismului a trecut, astăzi cinismul stă la baza societății. Atunci când posibilitățile sunt nelimitate, bătălia devine dură. Fără marketing nu poți învinge, fără să riști nu poți să câștigi. Da, ne putem amăgi la infinit cu succese iluzorii, însă omul cu adevărat împlinit este cel capabil să reziste oricărui atac și să își vadă de drumul lui. Să privim întotdeauna în sus, pentru că jos ajung doar cei slabi. După prăbușire apar multe teorii care pot să o justifice, însă prăbușirea în sine le invalidează. Lumea aparține învingătorilor.
Scriitorii români trebuie să înceapă să trăiască. Și nu mă refer aici strict la realitatea mundană imediată, la existența brută. Fiecare dintre noi trece prin aceleași stări fizice, de aceea cititorii s-au plictisit de cărțile acestea. De asemenea viața aseptică descrisă în antiteză cu prima nu are mai mult succes. Realitatea nu este împărțită în alb și negru, pentru că niciodată nu suferi cu toată ființa ta. Să acceptăm că suntem haotici și vom ști cum să ne adresăm semenilor noștri. Trebuie să găsim obsesiile, trebuie să aducem ceva nou, trebuie să seducem publicul, să îl răsplătim, pentru a îl convinge să vină din nou la spectacol. Nu este o misiune sacră, nu este nimic absolut, lumea poate trăi și în absența cărților. Esența literaturii viitorului este simplă: autorii trebuie să găsească mesajul sau mesajele pe care cititorii, în funcție de trăsăturile lor specifice, să și le poată însuși și materializa. Cuvintele care nu nasc cuvinte sunt moarte. Cărțile care nu nasc cuvinte sunt moarte. Dacă vrem să existăm, trebuie să le arătăm tuturor unde suntem!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!