agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4178 .



Nunta chimică
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [artifex ]

2006-08-24  |     | 



"Omul nu are decât un mod de a ajunge la existență, și acesta este de a desăvârși existența a ceea ce el contemplă" (J. Bousquet, Mystique)

Problematica unei concidentia oppositorum alchimice nu poate fi prinsă în discurs fără o interogație prealabilă asupra a ceea ce denotă "contrariu" pentru alchimist și asupra manierei în care acest contrariu ajunge la contopirea cu ceea ce "contrariază", interogație ce chestionează însăși abilitatea unui concept - în sens filosofic - de a surprinde o asemenea realitate. Probabil că cel mai potrivit termen pentru a desemna în alchimie ansamblul format dintr-un lucru și contrariul său este "cuplu", căci opoziția este echivalentă aici cu dorința.
În ceea ce privește condițiile actualizării unei concidentia oppositorum, etapele procesului de transmutație ilustreză ritualul și specificul "nunții chymice". Inițial, pentru a porni pe drumul regăsirii vieții autentice și "adevărate", alchimistul trebuie să înțeleagă sensul morții prin sacrificarea materiei. Simbolurile redau această stare de lucruri - faza denumită nigredo - șarpele răstignit sau regele și regina nemișcați în mormânt sau decapitați. Consecința acestei "crime" potrivit naturii este o suspendare melancolică, un somn în care starea materiei este sub influența visului ce desfășoară nemișcarea primordială, aici regăsindu-și semnificația materia prima: "Vântul a încetat și toate lucrurile s-au lăsat în voia odihnei. Se va întâmpla marea eclipsă a Soarelui și Lunii, în timpul căreia nici un luminător nu va lumina pământul, iar marea va dispărea" (E. Philaléthe, L'Entrée ouverte au Palais fermé du Roi).
În suferința materiei care "pătimește" mut în această letargie artistul se reculege și începe să întrezărească zorii care vor răsturna moartea: promisiunea reușitei transmutații. Elementul feminin este implicat aici atât prin semnificația nopții - pasivitate prin excelență feminină - cât și prin prezența efectivă la procesul de transmutare a femeii: soror mystica. Fără a se uni el însuși cu ceea ce i se opune ca scop al dorinței, alchimistul nu poate opera unirea contrariilor din natură, căci nu s-ar înscrie în armonie. Însă ideea unui pansexualism alchimic nu funcționează, căci orice "nuntă chymică" ține de o proslăvire a vieții Naturii și transmută biologicul și fiziologicul în participare la macrocosm prin trezire spirituală: "Asumând semnificația inițiatică a dramei și suferinței, Materia asumă și destinul Spiritului" (M. Eliade, Făurari și alchimiști).
Atunci când privirea filosofică aruncă o ocheadă într-o direcție care se desparte de dialectica tradițională, și tinzând tangențial către felul de a vedea filosofal, filosofia nu are decât de câștigat. Este și cazul lui Levinas, care nu e străin de spiritul alterității prezente în alterarea alchimică și al familiarității artistului care se reculege în elemente, contopindu-se cu ceea ce i se opune, atunci când afirmă: "Iar Altul, a cărui prezență e în mod discret o absență, pe baza căreia se realizează întâmpinarea ospitalieră prin excelență care descrie domeniul intimității, este Femeia. Femeia este condiția reculegerii" (E. Levinas, Totalitate și Infinit).
Este evidentă semnificația inițiatică a acestei prime faze a operei, căci alchimistul, ca și sămânța somnolentă în pământ, trebuie să se "înnegrească" pentru a putea rodi, trebuie să sufere pentru a putea suporta mai apoi miracolul luminii. Nigredo este astfel o inițiere, dar, pe de altă parte, orice inițiere trimite mai mult sau mai puțin la o transmutație, căci ea: "este mai mult decât o purificare baptismală, este transmutația unui destin" (G. Durand, Structurile antropologice ale imaginarului).
"Nunta chymică" trimite la o unire/dizolvare specifică lui Eros, care o intermediază, dar o și poate compromite. Nu este deloc întâmplător, în cheia simbolisticii alchimice, faptul că o fecioară îi aduce lui Christian Rosencreutz vestea nunții sale spirituale, cum nu este întâmplător nici faptul că o dată cu această veste este adus și un avertisment: "Fii atent/ Observă-te cu grijă/ Și să nu te îmbăiezi complet/ Nunta te-ar putea năpăstui" (***Trei texte alchimice). Este prezentă aici o ambivalență exprimată prin formula solve et coagula, cu "paradoxul unirii dizolvante sau al dizolvării care unește" (F. Bonardel, Filosofia alchimiei), căci uniunea presupune descompunerea și nigredo este deja hierogamie. Este comprehensibil astfel de ce numai simbolul și metafora pot dezvălui - în același timp ascunzând - această primă întâlnire a omului cu Natura și cu sine însuși, căci discursul, ca și materia la negru, este amenințat de imposibilitatea de a surprinde o disoluție care unește.
Într-o logică uroborică - singura posibilă în cazul alchimiei - în care autodevorarea și autofecundarea sunt contemporane, numai prin rătăcire și răbdare putând fi asumat sensul, alterarea trimite la o alteritate regăsită, iar spațiul optim pentru o asemenea iubire nu mai este tributar raportului interior/exterior. La fel de bine ca și Ouroboros, focul exprimă atât forța mistuitoare, cât și purificarea, iar intimitatea simbolică a erosului cu focul i-a determinat pe alchimiști să-i atribuie un rol atât de important în transmutație. Același lucru se întâmplă și cu apa, care dizolvă, dar și întreține viața. Mai mult, Apa este atât Vasul, cât și cea care este conținută de acesta, Focul este cel care întreține desfășurarea procesului alchimic, dar și parte a acestui proces. Este evidentă aici ignorarea sau mai bine zis depășirea raportului interior/exterior spre o spațialitate care înglobează mai bine o relație care e dincolo sau dincoace de interior și de exterior.
Un alt raport care este pus în chestiune este cel dintre unitate și diversitate, amândouă în aceeași măsură necesare transmutației. Unul se multiplică pentru a se întoarce la sine desăvârșit prin transmutare, iar alchimistul trebuie să urmeze aceeași mișcare de ieșire din sine pentru a trece prin focul discontinuității conștinței, numai astfel regăsind ritmicitatea vieții. E sesizabilă o afinitate între spiritul alchimiei și sensul expresiei unio mystica, care este acela de contopire și de intrare în ritm cu natura divină. Fără îndoială că circularitatea alchimică și armonia filosofală nu sunt străine de misticismul ebraic specific Cabalei, acesta din urmă folosind, pentru a descrie uniunea omului cu Dumnezeu, metaforele: cercul - Ouroboros - picătura (omul) și oceanul (divinitatea) - Apa alchimică - și "înghițirea" - cufundarea inițială și inițiatică a artistului într-o stare asemănătoare cu aceea a unei massa confusa, pentru ca mai apoi să armonizeze mai înalt cu Natura (M. Idel, Cabala-noi perspective).
Albedo urmează în procesul de transmutație ca o auroră ce risipește întunericul nopții, prima mijire a luminii. Trecerea dinspre o stare de latență spre vibrația ce promite o mișcare mai amplă - viitoarea rubedo - amintește de concepția hindusă asupra creației: distrugere, transformare și recreare. S-ar părea că e prezentă aici o succesiune temporală obișnuită noapte-răsărit, însă este doar o aparență a alternării, căci pentru alchimist aceste două momente sunt sincronizate în globalitatea unui proces care trebuie reiterat mereu și a cărui autenticitate ține de niște clipe de revelație. Se pare că și aici funcționează acea Știință a Balanței care menține echilibrul între artist și materie și între artist și el însuși. Probabil că și timpul este transmutat, ca și materia care fusese extrasă de alchimiști din pământ tocmai pentru a-i accelera viteza de perfecționare, procesul de transmutație substituindu-se astfel timpului de două ori (M. Eliade, Făurari și alchimiști)
La nivelul luminozității, dualismului întuneric/lumină i se substituie umbra sau mai degrabă umbrirea ce realizează un echilibru în imaginarul filosofal: "coincidentia oppositorum și/sau distanțare operativă negociind deznodământul și trecerea de la un plan guvernat de cauzalitatea ucigătoare la surplusul de "realitate" numit transmutație" (F. Bonardel, Filosofia alchimiei). Suspendare care menține echilibrul și face să se ivescă din el sensul, această luminozitate nu are de-a face cu scopurile raționalizante ale Iluminismului, căci ea păstrează penumbra printr-o conjuncție Soare-Lună, ferind astfel viața de lumina arzătoare a sistemului conceptual. Veghea alchimistului nu se exercită astfel numai în transmutarea verbului, ci deopotrivă în transmutarea materiei, fără de care sufletul n-ar mai avea corp, rătăcind într-o platoniciană lume a Ideilor.
Comuniunea care se realizează în virtutea credinței în sufletul lumii și în corespondențele între microcosm și macrocosm rezolvă pentru alchimist problema solipsismului sau, mai bine, o transfigureză prin privirea conformă cu Natura. Astfel, când întâlnește un corp, artistul știe că acesta are același chip ca și al său și face parte din același joc al Figurii, că nu este nevoie decât de dozajul corect între ingredientele Operei pentru a intra în comuniune cu alteritatea care, potrivit Naturii, este deja regăsită. Erosul, dorința nu sunt decât o altă manifestare a vitalității, decât o altă față a morții transmutate în fecunditate. Nu este întâmplător faptul că imaginarul alchimiei este atât de bogat și atât de sugestiv, surprinzând poate cel mai bine sensul transmutației, căci: "trăim și ne modificăm viața, dând astfel un sens morții, nu pentru certitudinile obiective, nu pentru lucruri, încăperi sau bogății, ci pentru acea legătură imaginară și secretă care leagă continuu lumea și lucrurile din inima conștiinței; nu numai că se trăiește și se moare pentru idei, dar moartea oamenilor își primește absolvirea prin imagini. De aceea imaginarul, departe de-a fi pasiune deșartă, e acțiune eufemică și transformă lumea după Omul Dorinței" (G. Durand, Structurile antropologice ale imaginarului).
Nigredo trece în albedo, iar acesta mai departe în rubedo: regele și regina sărbătoresc în fiecare fază nunta lor chimică, Luna și Soarele se înalță pe cer concomitent, artistul cu a sa soror mystica au la îndemână toate "ustensilele" pentru a fi disponibili pentru Ființă. În Amiaza alchimică - Miazăzi ce păstrază promisiunea unui paradis terestru - iese din creuzet "filius philosophorum", expresie atemporală și aspațială a speranței alchimiștilor, care are ceva atât din mesianismul creștin (G. Jung, Psihologie și alchimie), cât și din Zarathustra care se ivește în Amiaza (ce nu putea veni decât după Auroră) unui anti-creștin ca Nietzsche (F. Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra).
Felul în care au conceput alchimiștii "nunta chymică" este poate un model de coincidentia oppositorum valabil pentru contemporaneitate. Astăzi timpul este redus la spațiu, iar mișcările culturale încearcă din ce în ce mai mult să recupereze sensul rătăcit al morții, precum și un Pământ care și-a pierdut oarecum statutul de fundament. Clipa lumii contemporane este poate unul din momentele cele mai favorabile pentru o "nouă alchimie" care să transmute un Occident secătuit atâtea veacuri de omul progresului, în aceeași măsură faustic și "decadent". Ceea ce este o certitudine e faptul că întotdeauna va exista un om care să încerce să extragă aurul din plumb, adică să-și transmute propriul suflet, lucru dovedit de efortul atâtor alchimiști și de interesul încă viu de a resemnifica acest efort.
La un nivel spiritual în care practica vieții cotidiene să se îmbine cu exercițiul meditației, gândirea occidentală poate încerca azi depășirea cuplurilor conceptuale opozitive spre cuplul viață/teorie, celebrat de artiștii materiei. "Nunta chymică" nu este numai între contrariile din Natură, ci și una interioară, a omului cu sine, a unei regăsiri și reculegeri care nu are nimic de-a face cu narcisismul, ci încearcă să recupereze umbra într-o viziune mai integratoare, astfel încât alchimistul poate rosti în cele din urmă: "am trăit ca o femeie, dorind să nasc spirite, să le hrănesc cu senzațiile mele. (...) Nu eram subiectul, ci manifestarea evenimentului care mă atingea" (J. Bousquet, Mystique).


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!