agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1755 .



Hegemonia padurii
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Robin ]

2009-05-12  |     | 



Hegemonia pădurii

Când ne-am propus să vorbim despre pădure ca despre o comunitate hegemonică, ne-a venit foarte greu s-o facem, întrucât am considerat că această atitudine este imposibil de regăsit în sufletul codrului. Și totuși. Analizând în detaliu unele fenomene, care se produc în natură, constatăm că în anumite condiții (firești) de relativă stabilitate climatică și liniște antropică, suprafețe întregi de terenuri agricole sau de altă folosință sunt ocupate treptat de specii forestiere. Primele care colonizează astfel de teritorii sunt cele de tip arbustiv sau subarbustiv ori sunt specii arborescente cu temperament de lumină și care realizează, la maturitate, dimensiuni mici, de maximum 10 – 15 m (în limbaj silvicultural aceste specii sunt denumite de mărimea a III-a). După o perioadă oarecare de timp, indivizii vegetali care s-au instalat pe terenurile virane își creează un microclimat propriu favorabil lor, prin faptul că reușesc să pună în conținutul spațiului care din acel moment le aparține, toate condițiile (ecologice) de viață de care au nevoie.
Deși sistemul nou creat pare să funcționeze într-un peisaj care arată din ce în ce mai bine, treptat locul speciilor mici este ocupat de către altele, mult mai masive, specifice zonei. Literatura de specialitate numește acest fenomen succesiunea speciilor. Judecând după apucăturile umane, care ascund în ele o mare doză de sălbăticie concurențială, totul pare să fie firesc: cel mic și slab se supune celui mai mare și mai tare, căruia i se cuvine totul (în cazul de față, spațiul accesibilizat). Gândind după un alt firesc al lucrurilor, trăit în mod intim și nedetașat de către cei care fac parte integrantă din natură, ajungem din nou la lege și la ordinea pe care aceasta o generează. În acest caz, înlocuirea unor specii cu alte specii nu mai apare ca o eliminare a celui mic și slab de către cel care deține mai multă masivitate și forță, ci pare mai degrabă o respectare a unui principiu: are întâietate de fiecare dată cel care are mai multe șanse în fața timpului. Cu alte cuvinte, cei mici recepționează mai ușor chemarea spațiului aflat în pericol (fiind mult mai aproape cu fruntea de el), dar nu reușesc să se armonizeze cu timpul vremurilor lor. Totuși, prezența acestora într-un teritoriu viciat sau rănit apare ca un pansament care cicatrizează o rană. Dar rana, odată vindecată, are nevoie ulterior de efectuarea unei intervenții chirurgicale plastice și definitiv reparatorie, care în cazul nostru este oferită de pădurea longevivă.
Evident că această analiză pe care am făcut-o în felul în care ne pricepem, se referă la teritoriile situate în condiții staționale normale, în care existența pădurii longevive (locale) este posibilă sub toate aspectele. În situațiile mai puțin normale (frecvente în multe din zonele de la noi din țară), acolo unde unii factori ecologici sunt deficitari sau se află în exces și acționează limitativ , nu se mai pune problema realizării de către pădure a unei hegemonii în adevăratul sens al cuvântului. Sau putem să constatăm o inversare a firescului. Pentru că în asemenea situații, după cum constatam și în capitolele anterioare, cei mari devin incapabili să pună stăpânire pe timp și să-și stăpânească spațiul. Doar organismele aparent firave pot să viețuiască în astfel de situații, fiind singurele capabile să-și ducă destinul în tăcere, datorită umilinței de care dau dovadă și pe care știu s-o gestioneze eficient în conservarea individuală și a speciei în ansamblul ei.
Mergând în continuare pe același raționament, îndrăznim să spunem că și în zonele staționale extreme climatic sau pedologic, de un oarecare gen de hegemonie forestieră poate fi vorba, datorită faptului că speciile arbustive sau arborescente mici, care ocupă astfel de stațiuni, reușesc în condițiile vitrege extreme să fie mai tari și evident de mai mare perenitate decât alte specii verzi. Și în această situație, ca și în exemplul anterior, constatăm că se remarcă doar indivizi care sunt capabili să reziste mai mult și mai bine vremurilor. Lor li se dă întâietate de fiecare dată. Dar organismele pe care noi le percepem mai firave nu sunt eliminate definitiv, chiar dacă (aparent) ele nu mai fac parte din teritoriul respectiv. Deoarece sunt conservate în interiorul ecosistemului și ies la lumină (cu mare repeziciune) de îndată ce organismele mai mari și cu preferințe mai clar exprimate în fața timpului sunt înlăturate din peisaj și scoase în afara scenei.
Așadar, dacă la oameni (și uneori, în anumite limite, și la animale) longevitatea are valențe distructive, în cazul plantelor aceasta este o consecință a ordonării legice a fenomenelor din natură. Înțelegând într-un mod mult mai corect și mai autentic această subordonare, lumea vegetală înlătură indefectibil plăcerea cruzimii, așezându-se în același timp în mod irepresibil pe coordonatele logice ale Creației. Pasul făcut înapoi de către cei mici nu înseamnă obligatoriu o biruință a celor mari în fața lor, ci o altă victorie a lumii vegetale în fața timpului, datorită avantajului de a fi purtătoare de clorofilă. Ordonându-și acțiunile, natura pare de neînvins. Supunându-se în mod cartezian legilor Universului, pădurea menține viu sufletul planetei, făcând-o nemuritoare. Pentru ea și pentru toți cei care o respectă și o înțeleg.
Imitând-o, și noi suntem beneficiari ai ideii de continuitate. Dar de prea multe ori uităm cine suntem și atunci rătăcim în iluzii periculos de distructive. Sentimentul de superioritate care umple sufletele golite de parfumul sfințeniei ne transformă în creații cu apucături animalice. Considerându-ne stăpâni absoluți, plăcerea atavică de a ucide găsește în noi o logică bolnavă și o motivație în legătură cu ceea ce urmează să facem. Crima spirituală pe care o săvârșim în numele ideii de superioritate se petrece, de fapt, în sufletele noastre. Trăim astfel convingerea că prin acțiunile pe care le întreprindem înlăturăm lucrul pe care îl percepem ca fiind rău, dar în realitate nu facem altceva decât să ne ucidem pe noi înșine. Puțin câte puțin, până când îmbrățișăm moartea pe toate planurile. Acesta este un model de hegemonie umană și consecințele practicării ei în mod consecvent.
La plante, strategia după care se acționează este totalmente diferită față de cea specifică lumii umane. Eliminarea unor specii de către altele, așa cum o vedem noi, ține oare de dorința de supremație? Evident că nu. La oameni, numai pentru că acest proces este perceput ca o dorință evidentă de dominare face posibilă apariția unor indivizi cu comportament inuman. Comportament îmbrăcat de tot mai mulți dintre noi în cadrul unui cosmopolitism exagerat. Ceea ce facem este, în realitate, tot o copiere a naturii, dar într-o interpretare greșită pe care am dat-o acțiunilor ei. Spunem acest lucru deoarece în realitate eliminarea pe care o sesizăm la plante nu este o consecință nici a dușmăniei dintre exemplare, nici a dorinței unora de a domina. Pur și simplu ceea ce se întâmplă în lumea vegetală este rezultatul credinței (nevăzute) a acestora față de Cel care le-a creat. Și un mod imaculat de a vedea și de a respecta un Arhitect care a pus perfecțiune în imperfecțiune și care a găsit de cuviință că echilibrul lumii acesteia este statornic doar atâta timp cât el se re-descoperă între bine și rău sau între exces și deficit.
Plantele, spre deosebire de oameni, admiră în modul cel mai curat palma care le-a dat forma pe care o au și apreciază corect misiunea pe care au primit-o. Niciodată nu au avut interesul și intenția de a fi mai mult decât ceea ce sunt și niciodată nu au comentat în legătură cu rolul pe care l-au primit ca să-l joace în existența lor efemeră (ca indivizi). Chiar dacă nu ne vine să credem, așa cum menționam în partea de început a cărții, plantele sunt ființe înzestrate cu suflet și gândire și cu o mare capacitate de comunicare. Având această dublă calitate, firește că suntem tentați să ne întrebăm de ce nu încearcă, asemenea nouă, să emită pretenții cu privire la dreptul la supremație? Să se modifice comportamental, devenind din ce în ce mai narcisiste. Analizându-le în mod dicotomic, găsim două răspunsuri la această întrebare: 1) gândirea și inteligența la arbori ar putea fi o simplă speculație, fără argumente irefutabile ca în cazul oamenilor și 2) prezența gândirii la plante îmbracă forme evolutive superioare și ea este îndreptată exclusiv spre binele colectiv și nu înspre cel individual. Punând în balanță cele două ipoteze, o considerăm ca fiind veritabilă cu toată certitudinea pe cea de-a doua. Altfel nu ne putem explica de unde atâta rigurozitate în viața pădurii și nici nu putem justifica organizarea impecabilă a întregii vieți a ecosistemului.
Concluzionând, considerăm că există o hegemonie aparentă la pădure, dacă din punct de vedere comportamental admitem că succesiunea vegetației se manifestă ca o supremație a celor mai mari față de cei mai mici. Cu toate acestea, înlocuirile de specii, care au loc la nivelul pădurii în timp, nu reprezintă altceva decât armonizări ale comunităților sau schimbări de tactică în găsirea și menținerea echilibrului de care au atâta nevoie în lupta lor cu timpul. Ceea ce ne impresionează în mod deosebit la pădure este ușurința cu care plantele se supun soartei, chiar și atunci când la mijloc se află propria lor viață. În cazul oamenilor, singurele exemple de acest gen au fost date de către primii creștini și mai apoi (izolat) de către toți aceia care s-au aflat și se află într-o relație apropiată cu Divinitatea și care și-au cunoscut, în amănunt, condiția pe care au avut-o. Pentru că numai înțelegând foarte bine aceste realități poți accepta cu ușurință crucea pe care o primești, ca pe o stare de normalitate a vieții și nu ca pe o pedeapsă în cadrul unei anateme. Sau, mai rău, ca pe o necesitate de a-ți satisface necesitățile existențiale în spațiu și de a le boteza în sângele celor care se opun pretențiilor tale expansioniste.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!