agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3490 .



(3) Discuție (virtuală) despre PoMo, astrofizică, logica intuiționistă și empirismul pozitivist cu Fizicianul, Logicianul si Criticul PoMo
eseu [ ]
Din volumul "Despre Post-predictibilitate"

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sextus Empiricus ]

2009-04-21  |     | 



PREAMBUL: Către cititorii care mă urmăresc.

În urmă cu câțiva ani am început, pe diverse sit-uri interactive, să postez o serie de texte ce vizau «post-predictibilitatea». Și aceasta în vederea primirii unor reacții care să mă ajute, pe parcurs, să le finisez, în vederea includerii lor într-un volum. După re-scrieri și re-rescrieri, uneori chinuitoarea, acum volumul a început să «curgă», scriindu-se singur.

Din respect, datorie și gratitudine față de cei ce m-au urmărit și ajutat, inclusiv față de sit-urile care au găzduit încercările mele, acum aș dori să prezint forma, aproape finală, a volumului. Evident, prin texte (capitole) succesive. O voi face și în scopul ca eventualilor cititori să li se prezinte «cap-coadă» lucrarea în ansamblu și «firul logic» care le străbate. Precum și pentru a mai primi, în continuare, sugestii și critici pentru o ultimă finisare a sa.

Gorun Manolescu

TEXTE ANTERIOARE

(1) Despre PoMo și cu ce se mănâncă: http://www.agonia.ro/index.php/essay/1826658/(1)_Preambul._Discute_(virtual%C4%83)._Partener:_Criticul_Postmodernismului
(2) Discuție (virtuală) despre PoMo empirismul pozitivist și fizica subatomică cu Fizicianul, Logicianul si Criticul PoMo: http://www.agonia.ro/index.php/essay/1828914/(2)_Discu%C5%A3ie_(virtual%C4%83)_despre_PoMo_%C5%9Fi_empirismul_pozitivist_cu_Fizicianul,_Logicianul_si_Criticul_PoMo

NOTA: Această discuție se bazează pe două lucrări: Lee Smolin, „Spațiu, timp, univers”, Humanitas 2002 și Martin Rees, „Doar șase numere”, Humanitas 2002.

G.M.: Așa cum am promis, aș vrea azi să discutăm despre astrofizică și empirismul pozitivist.

Criticul PoMo: Dar ai mai promis ceva; că vei invita, la discuția noastră și un astrofizician.

G.M.: Am invitat nu unul, ci doi. Și de marcă. Pe Lee Smolin și pe Martin Rees.

C.P.: Și unde sunt?

G.M.: Nu au putut să vină. Răspunsul celor doi, politicos, a fost că aveau planificate, din timp, alte întâlniri. Propun să ne descurcăm, cum vom putea, împreună cu ceilalți doi invitați, aceiași de rândul trecut. Care au zis că vor încerca să facă față. Și, pentru că tot am pomenit cele două nume celebre în astrofizică, sugerez să ne concentrăm tocmai asupra celor pe care ei le susțin (Lee Smolin, „Spațiu, timp, univers”, Humanitas 2002 și Martin Rees, „Doar șase numere”, Humanitas 2002). În plus, pentru că data trecută am lăsat în suspans logica intuiționistă, cred că ar fi util să ne oprim și asupra ei; cu atât mai mult cu cât Lee Smolin zice că se bazează pe ea în cele pe care le susține.

C.P.: O.K.! Și dacă vor mai rămâne unele lucruri nelămurite poate le vom discuta cu altă ocazie.

G.M.: Cine vrea să înceapă?

Fizicianul: Aș dori să o fac eu.

G.M.: Te ascultăm.

F: Încă din start Lee Smolin face trei afirmații tranșante în legătură cu presupozițiile de la care pleacă astrofizica actuală. Și anume: (a) „Prin definiție nu există nimic în afara Universului nostru. Și, de asemenea, prin definiție, n-ar fi putut exista nimic înaintea Universului care să-l fi creat, căci orice ar fi existat ar fi trebuit să fie o parte a acestui Univers. În consecință nu trebuie să căutăm răspunsuri și la lucrurile pe care nu le vedem în jur.”; (b) „Din cauză că noi ne aflăm în interiorul Universului (ca sistem), acțiunile și alegerile pe care le putem face pot afecta însuși sistemul și, de asemenea, chiar și înțelegerea lui.” , (c) „Fiecare observator [din Univers] deține informații limitate și parțiale. Obținute din ceea ce poate vedea în jurul său. Rezultă că propozițiile ce vor fi emise pe această bază pot fi nu numai adevărate sau false; ele pot intra în categoria «nu putem spune acum [în momentul în care se face o afirmație] dacă ea e adevărată sau falsă». Dar am putea spune în viitor acest lucru. [Prin rafinarea instrumentelor de măsură care prelungesc, în primul rând, simțul vederii], când vom deține astfel mai multe informații - ca persoană sau grup .”

Logicianul: Prima ne plasează în plin empirism pozitivist.

F: Așa este. Iar a doua încearcă să țină seama de gradul de relativitate izvorât din fizica subatomică, extinzându-l la nivelul Universului.

L: În fine, a treia echivalează cu admiterea «terțului inclus» din logica intuiționistă al cărui inițiator este matematicianul Brouwer și Heyting, de asemenea, matematician - cel care a pus-o la punct, din punct de vedere formal (a se vedea Oskar Becker, „Fundamentele matematicii”, Ed. Științifică 1968 și Anton Dumitriu, „Istoria logicii”, Ed. Didactică și Pedagogică” 1969) . Terț inclus care spune că, în acest caz și la un anumit moment, o afirmație este indecidabilă, i.e. nici adevărată și nici falsă. Spre deosebire de logica fuzzy (a vagului) în care terțul inclus înseamnă că o anumită propoziție poate avea un anumit grad de «adevăr» sau «fals» în momentul emiterii ei. Și, prin urmare, o astfel de propoziție poate fi, simultan, relativ «adevărată» dar și «falsă».

G. M.: Dacă sunt privite, de către cineva care este cât de cât la curent cu rezultatele fizicii cuantice și cu unele discuții din epistemologie, presupozițiile de mai sus par a fi atât de «naturale» încât evidența lor se impune de la sine.

L: Aparent. Pentru că, mai departe, Smolin, mai face un pas, înainte de a intra în fondul problemelor. Iar acest pas, de natură metodologică, ne deconcertează. Pentru că el contrazice tocmai presupoziția (a) (empirist – pozitivistă).

G.M.: Și anume?

F (intervenind în locul lui L.): Astrofizicienii, spune el, s-au întrebat dacă unele lucruri care se întâmplă la nivelul particulelor subatomice (micro particule) nu se întâmpla cumva și la nivel macrocosmic (cu pământul, sistemul solar, galaxiile, toate incluse în Univers). De exemplu, aplicarea principiului «incertitudinii» (Heisenberg) atunci când se dorește stabilirea cu precizie atât a vitezei de expansiune a Universului cât și întinderea ariei sale la un moment dat (dar exemplele se pot înmulți). În acest mod s-a născut așa numita «cosmologie cuantică». Și au apărut și ecuațiile asociate unei astfel de cosmologii, ecuațiile Wheeler-DeWitt. Soluțiile unor astfel de ecuații ar trebui să definească stările cuantice (caracterizate, în exemplul nostru, de cei doi parametrii: «viteza de expansiune» și «aria» Universului la un moment dat).

L: Aici apare problema! Pentru că acest mod de abordare cred că pare a contrazice presupoziția (a) („Prin definiție nu există nimic în afara Universului nostru”). Asta ar însemna că «cineva» ar putea privi, aflându-se simultan și în interiorul Universului nostru, și la alt nivel, din afara acestui Univers, întocmai cum privim noi nivelul particulelor subatomice dinspre nivelul «macro» spre cel «micro» fiind, tot simultan, în ambele.

F: Contradicția, după Smolin, este numai aparentă. Deoarece el continuă, în cadrul presupoziției (a): „Și, de asemenea, prin definiție, n-ar fi putut exista nimic înaintea Universului care să-l fi creat, căci orice ar fi existat ar fi trebuit să fie o parte a acestui Univers”. Adică se poate admite, implicit, că, în profunzimile acestui univers, ascunse nouă, ar fi putut exista (și chiar ar exista și acum) altceva care să fi dat naștere acestui univers pe care azi îl «vedem».

L: Nu este chiar așa. Te rog nu te lăsa furat de sofistica lui Smolin. Pentru că tot el adaugă, încheind aceiași presupoziție: „În consecință nu trebuie să căutăm răspunsuri și la lucrurile pe care nu le vedem în jur”.

F: Ai dreptate. Logica asta, indiferent că e clasică sau nu (cu excepția uneia dintre cele «paraconsistente» care admite contradicția dar numai în circumstanțe bine precizate, cum ai spus chiar dumneata în cadrul discuției precedente – ceea ce nu este cazul acum) când o aplici mot a mot, chiar nu te lasă să greșești.

L: Da. Iată că apare o contradicție chiar în cuprinsul enunțării premisei de care ne ocupăm.

F: Dar lucrurile nu se opresc aici. Căci să vedem acum o primă poveste pe care o relatează chiar Smolin în legătură cu ecuațiile Wheeler-DeWitt.

„ Lucrând la început cu un prieten, Ted Jacobson, apoi cu altul, Carlo Roveli, am găsit pe la sfârșitul anilor 1980 un număr infinit de soluții ale acestor ecuații. Era un fapt extrem de surprinzător, cu atât mai mult cu cât puține dintre ecuațiile fizicii cosmologiei cuantice pot fi rezolvate exact. Într-o zi de februarie 1986, Ted și cu mine, lucrând în Santa Barbara, ne-am apucat să căutăm soluții aproximative la ecuațiile cosmologiei, pe care le-am putut simplifica cu ajutorul unor rezultate frumoase obținute de doi prieteni, Amitaba Sen și Abhay Ashtekar. Ne-am dat brusc seama că cea de a doua sau a treia încercare, din cele pe care le-am scris pe tabla din fața noastră, satisface exact ecuațiile. Am încercat să calculăm un termen care să măsoare eroarea rezultatului nostru, dar nu era nici o eroare. La început am căutat o greșeală, apoi dintr-odată am văzut către ce tinde expresia pe care am scris-o pe tablă: o soluție exactă a ecuațiilor complete ale cosmologiei cuantice, ecuații care implicau și așa numita «gravitație cuantică»…..dintr-odată am obținut un număr infinit de soluții absolut corecte și exacte ale ecuațiilor reale ale cosmologiei și gravitației cuantice.”

L: Astfel, toate eforturile ulterioare de interpretare ale lui Lee Smolin de a se menține în perimetrul empirismului pozitivist (al astrofizicii: " Nu există nimic în afara Universului nostru") și de a evita inevitabilul și anume existența unor universuri multiple, chiar într-un număr infinit (eforturi ce le veți regăsi în lucrarea citată și care, nu mie - ci specialiștilor, li se par simple sofisme), sunt contrazise.

G.M. (îl întrerupe): Cineva vorbea tot timpul. Când nu avea cu cine, vorbea singur. Și îl apuca durerea de cap. Într-o zi, aflându-se într-o astfel de stare mizerabilă, s-a dus la un cunoscut. După ore de vorbărie neîncetată, în timp ce interlocutorul îl asculta cu răbdare, constată surprins: Mi-a trecut durerea de cap!. Răspunsul celui care numai a ascultat: Da, dar m-a apucat pe mine!

Sper că, totuși, pe C. (PoMo) care va urmărit până aici, să nu-l fi apucat durerea de cap și să fi reușit să înțeleagă câte ceva. Pentru că sunteți «doi într-unul»; unul singur care monodialoghează.

C.P.: Ba bine că nu! Pentru că m-am pus în locul unuia de formație «umanistă» scufundat în «condiția PoMo» până peste cap; și care e obișnuit cu jocuri de cuvinte - calambururi de genul «eu nu sunt ceea ce par și nu par ceea ce sunt» (simplă tautologie care parafrazează «I am not what I am» shakespeariană care este cu totul altceva) sau cu schimbarea rapidă, din mers a «jocurilor de limbaj» (de la Wittgenstein citire) în cadrul unuia și aceluiași discurs, fără a se putea concentra asupra unui lucru până la clarificarea acestuia; și, evident, ca durerea de cap mi s-a transformat în migrenă. Dar îmi revin rapid. Reintrând în pilea mea. Și aducându-mi aminte că oarece logică mai știu și eu. Nu numai din facultatea aia de „filozofie-istorie” pe care am absolvit-o. Ci și ulterior. Că m-a interesat. Însă întreruperea lui G.M. cred că ne-a făcut bine. O mică pauză de relaxare a fost bine venită. Sunt (cred că suntem) gata să vă urmărim în continuare.

L: Mulțumesc. Și vă propun să zăbovim puțin, dar cu atenție, asupra celor ce urmează. Și anume asupra faptului că cele relatate de Smolin ies din cadrul empirismului pozitivist. Contrazicând premisele de la care pleacă. Pentru că nu mai este vorba de o experiență fizică, obiectivă care să certifice, cu aparate de măsură adecvate, rezultatele obținute de el și colaboratorii săi cum că : „nu trebuie să căutăm răspunsuri și la lucrurile pe care nu le vedem în jur” (prin simțurile comune, chiar și prelungite cu tot soiul de instrumente, din ce în ce mai sofisticate). Ci de una mentală, deci interioară și care poate fi considerată subiectivă. Cu toate că este confirmată de un grup (mai mare sau mai mic) de subiecți umani. Și aici îi joacă festa tocmai «logica intuiționistă» din matematică. La care chiar dânsul face apel când, reamintesc, spune: „Fiecare observator [din Univers] deține informații limitate și parțiale. Obținute din ceea ce poate vedea în jurul său. Rezultă că propozițiile ce vor fi emise pe această bază pot fi nu numai adevărate sau false; ele pot intra în categoria «nu putem spune acum [în momentul în care se face o afirmație] dacă ea e adevărată sau falsă». Dar am putea spune în viitor acest lucru când vom deține astfel mai multe informații - ca persoană sau grup .” Numai că el trunchiază, nepermis, «logica intuiționistă» de care face uz. Și aceasta deoarece…

G.M.: Stop cadru! Pentru moment. Să ne reamintim că C.P., într-o discuție anterioară, a zis că, în afară de filozofie, s-ar pricepe și la logică. Pentru care, audiind, cu mulți ani în urmă, cursul lui Imre Toth de „Fundamente ale matematicii”, ar fi făcut o adevărată pasiune. Și dacă, probabil, pe vremea aceea, nu se vorbea încă de logicile paraconsistente, este imposibil să nu fi aflat de logica intuiționistă (matematică). Prin urmare, să-i facem o plăcere și să-l ascultăm.

C.P.: Sunt îndatorat. Așa cum arată Arend Heyting (Becker, op. cit.), adevărata «logică intuiționistă» poate fi caracterizată după cum urmează.

În primul rând, logica intuiționistă pleacă de la următoarele premise:

(i.) Matematica este o funcție naturală a minții noastre, deci obiectivă.
(ii.) „Limbajul în care ea (matematica) se exprimă, fie cel obișnuit, fie cel formalizat, nu servește decât la comunicarea rezultatelor și oferă numai o imagine (aproximativă) a matematicii; dar matematica nu este această imagine și cu atât mai puțin limbajul în care o exprimăm” (Becker, op. cit. - citând din Heyting). Mai mult, logica (în general) fiind o disciplină matematică și prin care matematica pură se comunică (relativ deformat), ea nu va putea niciodată să fundamenteze matematica (pură), așa cum au pretenție logicienii.

În al doilea rând, pe baza premiselor anterioare rezultă următoarele consecințe imediate.

(1) Matematica fiind obiectivă se pot efectua, în cadrul ei și în anumite condiții, experimente mentale tot obiective.
(2) Condițiile care pot discerne dacă un experiment (mental) matematic este, sau nu obiectiv (i.e. existențial) sunt: (a) fie ca rezultatul său să fie confirmat de un experiment fizic obiectiv, (b) fie să putem oferi, odată cu rezultatul matematic obținut și construcția matematică care a condus la realizarea rezultatului respectiv. Folosind o analogie aproximativă, putem spune că un arhitect nu-și poate considera lucrul său terminat până în momentul în care construcția edificiului conceput nu devine palpabilă; cu deosebirea că - și aici analogia încetează - construcția matematică devine palpabilă doar prin perceperea ei de către funcția naturală (de natură matematică) a minții noastre. Mai precis, o astfel de construcție devine viabilă (existențială) doar în momentul în care este terminată demonstrarea ei în interiorul unor premise inițiale care constituie un fel de concept arhitectural.
(3) Până în momentul în care una dintre condițiile (a) sau (b), sau ambele, în cel mai fericit caz, enunțate anterior , nu a fost îndeplinită, orice afirmație este indecidabilă (cum orice concept arhitectural este îndoielnic până în momentul în care nu este materializat).

L: Perfect. C.P. mi-a ridicat mingia la fileu. Să revenim la Smolin. Dacă el tot s-a folosit de logica intuiționistă, atunci nu poate fi iertat că a luat din ea numai ce-l interesează. Și îl voi obliga acum să nu se rezume numai la: „Fiecare observator [din Univers] deține informații limitate și parțiale. Obținute din ceea ce poate vedea în jurul său. Rezultă că propozițiile ce vor fi emise pe această bază pot fi nu numai adevărate sau false; ele pot intra în categoria «nu putem spune acum [în momentul în care se face o afirmație] dacă ea e adevărată sau falsă». Dar am putea spune în viitor acest lucru…. când vom deține mai multe astfel informații - ca persoană sau grup.” Ci va trebui, volens nolens, să admită și că tot «obiective» sunt și rezultatele unui experiment mintal (subiectiv) prin care a ajuns să găsească un „număr infinit de soluții absolut corecte și exacte ale ecuațiilor reale ale cosmologiei și gravitației cuantice”. Prin care se poate certifica, de facto, existența unei pluralități de universuri („multiversuri” în exprimarea lui Rees de care vom vorbi ulterior). Ajungând astfel și el la ceea ce Karl Popper numește „Lumea a treia” «obiectivă» despre care autorul vorbește pe larg în felul următor (în: „Epistemologia fără subiect cunoscător”, în „ Logic, methodology and philosophy of science III”, Proceedings of the Third Congres for Logic, Methodology and Philosophy of Science, North_Holland, Amsterdam, 1968): „Principala temă a acestei expuneri va fi ceea ce adesea am numit, în lipsa unui nume mai bun, «lumea a treia»…prima [ar fi] lumea obiectelor fizice; a doua, lumea stărilor de conștiință, sau a stărilor mentale, sau, poate, a dispozițiilor comportamentale pentru acțiune; și a treia, lumea conținuturilor obiective de gândire, în special ale gândurilor științifice…” și, mai departe: „ceea ce eu numesc «lumea a treia» are, indiscutabil, mult în comun cu teoria lui Platon a formelor sau a ideilor…”; ca, apoi, să se distanțeze categoric de Platon: „ Lumea a treia a treia a lui Platon era divină; ea era neschimbătoare …Astfel, există o mare prăpastie între aceasta și lumea a treia a mea: lumea a treia a mea este o operă a omului și este schimbătoare. Ea conține nu doar teoriile adevărate, ci pe cele false și, în special, problemele deschise, conjecturile și respingerile”. Și, în fine: „lumea a treia [a lui Popper] este în mare măsură autonomă, deși în mod constant noi acționăm asupra ei și suntem influențați de ea: ea este autonomă în ciuda faptului că este produsul nostru și că are un puternic efect de feed-back asupra noastră, adică asupra noastră qua locuitori ai lumii a doua [i.e. a stărilor de conștiință, etc] și chiar a primei lumi [i.e. a obiectelor fizice]”

G.M.: Propun să nu complicăm și mai mult lucrurile – și așa destul de complicate - cu referințe și la Popper și a sa „Lume a treia”. Și să ne oprim doar la logica intuiționistă și la modul în care Smolin o folosește.

L: Scuze. Voi spune doar, în concluzie, că Smolin, prin omisiune, ciuntește exact ce-i mai interesant din logica intuiționistă. Și anume, faptul că, tot prin experiment, dar de data asta «interior», se permite dreptul de existență în Cetate a unor lucruri care devin astfel «obiective». Ceea ce este pus în evidență tocmai de «soluțiile» ecuațiilor reale ale cosmologiei și gravitației cuantice. Pe care el le-a găsit împreună cu colaboratorii săi. Dând astfel lovitura de grație empirismului pozitivist pe care îl îmbrățișase, anterior, cu atâta entuziasm.

C.P.: Aș vrea și eu să intervin. Cu o digresiune. În legătură cu asemănările și deosebirile dintre logica modală aristotelică și logica intuiționistă….

G.M.: Just enought! Ne vom pierde complet în tot soiul de digresiuni. Și nu vom mai înțelege nimic. Îi propun lui C.P. să redacteze un text pe marginea celor ce le-a enunțat. Text pe care, promit, îl voi posta ca anexă la prezenta discuție. Pentru a sta la dispoziția celor care ar dori să-l parcurgă.

C.P.: De acord.

F: Să mai facem încă un pas urmărindu-l, mai departe, pe același Smolin. Care povestește o altă întâmplare la care, de data asta, a fost spectator și nu actor.

Această întâmplare pune la îndoială, de data asta, nu numai existența unui unic Univers ci chiar determinarea cu precizie a istoriei unui astfel de univers.

Ea pune în discuție predictibilitatea empirico-pozitivistă a astrofizicii. Pentru că, dacă nu suntem în măsură să determinăm cu precizie cum a evoluat Universul nostru de la Big-Beng și până în prezent, nu vom putea prevedea nici evoluția sa ulterioară. Mai mult, ea pune în discuție și tot soiul de teorii actuale, despre care am amintit în discuția anterioară: cea a Catastrofelor cu „atractorii ei stranii" (R. Thom), a Sistemelor Disipative (Prigogine) și a Auto-organizării, a Fractaliilor (Mandelbrot), inclusiv a Haosului (James York, David Ruelle - F. Takens, Edward Lorentz) – a cărei atrăgătoare transpunere metaforică zice că, de exemplu, o simplă bătaie din aripi a unui fluture într-o anumită parte a globului, poate declanșa un uragan în cu totul altă parte, la mii sau zeci, sute de mii distanță etc.; toate acestea explicând, post-mortem, de ce s-a întâmplat ceva cu totul neobișnuit - numit, de obicei, o «singularitate» - dar nu și care vor fi evoluțiile ulterioare și când anume - dacă nu cu exactitate, măcar statistic - se va mai repeta acel ceva.

O astfel de îndoială a apărut – în cadrul unei reuniuni științifice - în legătură cu ceea ce, în astrofizică, este numită «Formularea istoriilor consistente». Astfel, această abordare permite să se pună o serie de întrebări despre istoria Universului. Presupunând însă că este îndeplinită restricția ca întrebările să fie consistente (unele cu altele). În sensul că răspunsul la una dintre ele va face inutilă punerea altei întrebări. În acest mod se pot calcula probabilitățile diferitelor răspunsuri posibile și se poate alege răspunsul cu probabilitate maximă.

Observăm că, în acest caz, deși nu mai este vorba de o predicție tare ci de una relaxată pe baza probabilității ea este, totuși, o predicție care poate fi luată în considerare (iar astfel de predicții sunt frecvent utilizate în cadrul științei contemporane de speță empiric-pozitivistă).

Să vedem relatarea, de către Smolin, a acestei întâmplări.

„Unul dintre cele mai dramatice momente pe care le-am trăit în cariera mea științifică a fost prezentarea unei lucrări la conferința asupra gravitației cuantice de la Duhram, Anglia, în vara anului 1995. Atunci când Fay Dowker a început prezentarea formulării istoriilor consistente, această abordare a fost, în general, privită drept cea mai bună speranță pentru rezolvarea unor probleme de bază ale cosmologiei cuantica (i.e. predictibilitatea ei). Ea (Fay) lucra într-un stagiu post-doctoral cu James Hartle, unul dintre pionierii dezvoltării abordării istoriilor consistente …iar în cuvântul ei de introducere nu existau prea multe indicii despre ce avea să urmeze.

Într-o prezentare strălucită ea a construit teoria, lămurind, de-a lungul expunerii, unele dintre cele mai încurcate aspecte ale acesteia.

Teoria părea pe un drum mai bun decât oricând. Apoi Fay a început să demonstreze două teoreme care arătau că interpretarea prezentă nu coincidea cu ceea ce gândeam noi că va spune.

În timp ce lumea clasică pe care o observăm, în care particulele au poziții definite, poate fi una dintre lumile consistente, rezultatele lui Dowker au arătat că trebuie să existe, de asemenea, un număr infinit de alte lumi consistente. (Cu alte cuvinte, ducând la limită raționamentul, lumea noastră este pluriconsistentă). Mai mult decât atât, ar fi un număr infinit de lumi consistente care au fost clasice până în acest moment, dar care nu vor mai semăna de loc cu lumea noastră în următoarele cinci minute”.

C.P. (îl întrerupe pe L.): Și cu asta, orice predictibilitate se duce de râpă …..

L: Întocmai. Dar să continui povestirea lui Smolin

„În final, Dowker a tras concluzia că, dacă interpretarea istoriilor consistente este corectă, noi nu avem dreptul să deducem, de exemplu, din existența fosilelor că dinozaurii au colindat planeta noastră acum o sută de milioane de ani”.

Închei această poveste constatând, din nou, că un experiment matematic, obiectiv - conform intuiționismului (matematic) cu toate consecințele sale - zdruncină serios presupozițiile empirismului pozitivist al astrofizicii. Și este inutil să redau, în continuare, argumentația superfluă prin care Smolin, ca și în cazul precedent, încearcă să salveze situația.

C.P.: Și, în acest caz, nu pot să nu mă întreb dacă postmodernistul Baudrillard nu are dreptate când afirmă (Jean Baudrillard, „Paroxismul indiferent”, Idea Design & Print 2001): „Nu avem de-a face cu un sfârșit al istoriei, în sensul lui Fkuyama, prin rezolvarea tuturor contradicțiilor ridicate de ea, ci ca o diluare a istoriei ca înlănțuire de evenimente” … A se citi: ca evanescență, până la dispariție, a înlănțuirii de evenimente așa cum această istorie este considerată azi.

Se pare că, cel puțin într-o primă aproximație, ne-am lămurit, prin intermediul lui Smolin, cam care sunt dificultățile astrofizicii actuale când încearcă să rămână în perimetrul empirismului pozitivist.

F: Da. Și cred că putem trece, acum, la Martin Rees care-i aplică lovitura de grație.

După Rees „teoreticienii urmăresc să concentreze esența legilor fizicii într-un set unificat de ecuații și în câteva numere”.

Las, deocamdată, la o parte «legile fizicii într-un set unificat de ecuații». Și rămân la cele «șase numere» ale lui Rees.

Aici nu mai este vorba de istoria Universului (nostru - este ultima dată când menționez acest lucru; de acum încolo, când voi vorbi despre «Univers» mă voi referi la cel în care existăm). Ci despre niște numere stabilite pe baza unor măsurători cu aparate fizice, deci în mod empiric și, implicit, «obiectiv», așa cum ne apar ele astăzi, în cadrul unei corelații, independent de orice istorie, consistentă sau nu, a acestui Univers . Ca o fotografie a situației de fapt din momentul ACUM.

C.P.: Putem spune că ne întoarcem la Pitagora. Căci Pitagora a considerat că principiile matematicii sunt principiile tuturor lucrurilor existente. Și cum în studiile matematice numerele ocupă un loc fruntaș, rezultă că totul este număr.

F: Deci, iată cele șase numere ale lui Rees.

(I). Universul este atât de extins pentru că există un număr, «N», de o importanță crucială, egal cu 10 la puterea 35.

Acest număr măsoară intensitatea forțelor electrice care mențin împreună atomii, împărțită la forța gravitației dintre ei.

Dacă «N» ar avea câteva zerouri mai puțin Universul n-ar fi decât unul miniatural.

(II) Un alt număr, «G», a cărei valoare este 7*10 la -3, arată cât de puternic sunt legate între ele nucleele atomilor.

Valoarea sa reglează energia emisă de Soare. Dacă «G» ar fi de 6*10 la -3 sau de 8*10 la -3, nu am exista.

(III) Numărul «O» măsoară cantitatea de materie/energie din Univers (inclusiv materia/energia «neagră» - cea cuprinsă în găurile negre, dar nu numai; despre care se zice că ar constitui cam 95% din materia/energia existentă în Univers și doar restul de 5% ar fi materie/energie «albă-vizibilă»; iar prin această materie/energie «neagră», fantomatică, noi ne mișcăm fără să o simțim; sau ea ne traversează fără să știm).

Dacă acest număr ar fi mai mare, universul ar colapsa ; dacă ar fi mai mic, galaxiile și stelele nu ar exista.

(IV) Măsurarea celui de al patrulea număr, «L», a fost una dintre cele mai mari noutăți științifice a anului 1998. El reprezintă antigravitația și guvernează expansiunea Universului.

«L» este un număr foarte mic. Altfel, stelele și galaxiile iar nu ar exista.

(V) Structura Universului depinde de un alt număr, «Q», care reprezintă raportul a două energii fundamentale și are valoarea de aproximativ 10 la -4.

Dacă «Q» ar fi mai mic, universul ar fi inert și fără structură; dacă Q ar fi mai mare, universul ar fi un spațiu violet, dominat de mari găuri negre, în care nu ar putea supraviețui nimic.

(VI) Al șaselea și ultimul număr, «D», este cunoscut de secole.

El reprezintă numărul de dimensiuni spațiale ale lumii noastre și este egal cu 3.

Viața nu ar putea exista dacă «D» ar fi egal cu 2 sau 4.

Timpul este cea dea a patra dimensiune. Dar el este diferit de celelalte. El are o săgeată proprie: ne mișcăm numai spre viitor.

În aproprierea găurilor negre spațiul este atât de deformat încât lumina se propagă în cerc, iar timpul încremenește.

Acestea sunt cele șase numere (fundamentale) ale lui Rees.

C.P.: Dacă întrăm puțin în mitologie, numărul lor mie nu-mi place. Prea este aproape de Cifra Fiarei: 66. Dar nu e după mine. Totuși, nu pot să nu mai mă gândesc la alte numere "magice". În primul rând, la 7 ( «șapte culori» ale spectrului luminii; «șapte vaci slabe și șapte vaci grase» din Biblie; cele «Șapte culori ale Luminii» din Sufism: «Lumină albastră - Sufletul carnal», «Lumina galbenă - Sufletul admontiv», «Lumina roșie - Sufletul inspirat», «Lumina albă - Sufletul împăcat», «Lumina verde - Sufletul mulțumit», «Lumina neagră - Sufletul bine împăcat», «Lumina incoloră - Sufletul realizat»; cele «șapte păcate capitale»; șapte cuvinte, șapte propoziții și, cel mult, șapte fraze pe care omul le poate înțelege dintr-odată etc., etc., etc.) . Sau media și extrema rație cunoscută și sub numele de «numărul de aur» reprodus în arhitectură , sculptură, pictură, muzică etc., care reprezintă o serie de proporții ce se regăsesc în alcătuirea corpului uman. Ce să nu mai amintesc de numărul 3,14…(fracție neperiodică-mixtă), sau de numărul lui Euler, «e», care stă la baza logaritmilor naturali, sau de constanta Plank. Dar să nu uit viteza limită a Universului, cea a luminii (300.000 Km/sec). Și așa mai departe. Mă opresc aici deoarece nu vreau să fiu acuzat că „târăsc știința în obscurantism” (cum a fost acuzat, la un moment dat, David Bohm: Einstein a murit, Shakespeare a murit, Platon idem – chiar cu mult înainte….și nici eu nu mă simt prea bine, vorba lui Mark Twain).

Întrebarea insidioasă care nu-mi poate da pace este: Cine a stabilit aceste numere fatidice (și altele asemenea) pe care noi le-am descoperit și, probabil, vom mai descoperi și altele? Aici s-ar putea răspunde cu inegalabilele stanțe din Rig Veda: „Only that god who sees in highest heaven: he only knows whence came this univers, and whether it was made or uncreated. He only knows, or perhaps he knows not”.

F: Și toate acestea deschid acum calea spre o pluralitate (infinită) de universuri (secvențial înlănțuite, paralele sau și una și alta), pe care Rees le numește poetic «multiversuri»; fiecare cu propriul, absolut specific, set de numere fundamentale.

Dar de unde apar (și dispar) aceste «multiversuri»? La întrebarea asta încearcă, acum, să răspundă fizica subcuantică.

C.P.: Nu cumva «subcuanticul» ar fi similar cu un fel de «Lume a Ideilor» platoniciană? Dar nu imuabilă, dată o dată pentru totdeauna. Ci una heracliteană. Spre care și Platon, în dialogurile sale târzii, a întrevăzut-o (Dumitriu, op. cit.); lucru pe care îl exploatează cu subtilitate Deleuze (în „The Logic of Sense”, Columbia University Press 1990) recurgând însă la un impresionant număr de texte filosofice (dar și literare) din toate timpurile pentru ca, în final, să atace mult iubita noastră «identitate» statică, clasic-aristotelică, propunând, în loc, una dinamică, lucru pe care îl desăvârșește în „Diferență și repetiție” (tradusă și în limba română, Ed. Babel, 1995); Deleuze care este cel mai profund dintre postmoderniști, încercând să depășească astfel «condiția pumo» a lui Lyotard. În plus, atât Deleuze dar și mulți alții sugerează că Omul poate interacționa (în bine, rău sau «neutru» - cum adică «neutru»? Da, în acest fel; dar îmi e imposibil aici să argumentez; îmi trebuie mult timp și spațiu pentru aceasta) cu o astfel de „Lume” (ceea ce lăsa să se înțeleagă și Popper cu a sa „Lumea a treia”).

G.M.: Extrem de interesantă intervenția lui C.P.. Dar ea depășește cu mult cadrul discuției noastre de azi. Poate îi vom dedica o discuție ulterioară. În cadrul căreia C.P. să fie actorul principal.

C. P.: Cu multă plăcere. Însă, până atunci, dați-mi voie ca, la fel cum am făcut și data trecută, să mai încerc să punctez unele concluzii vizavi de PoMo, prin prisma celor discutate azi.

G.M.: Să le ascultăm.

C.P.: Și anume că empirismul pozitivist, așa cum era el privit până nu demult, cantonat într-un materialism păgubos, reducționist, capotează acum clar. Iar o dată cu el și PoMo care se agață în continuare de el. Asta nu înseamnă că un altfel de materialism, mai subtil, nu va fi o bază pentru știință și tehnologie (și chiar, la început cel puțin și pentru filozofie și arta viitoare). Dar el presupune intrarea în alt/alte niveluri ale Realității. Cum? Deocamdată prin intermediul unui «simț interior» care ne poate conduce la «experimente» interiore (subiectiv-obiective). Și nu la o «libertate» fantasmagorică, absolut iluzorie, dezlănțuită, pe care o clamează azi pe toate drumurile PoMo pentru a căuta o ieșire din mocirla «condiției» sale tragice. În cadrul căreia simte doar, la nivelul empiricului (sensibilului – perceptibil cu simțurile comune), niște efecte dezastroase care sunt produse de cauze adânci dintr-un background ce pare de neînțeles; și pe care, cei aflați în condiția amintită îl văd ca un adevărat haos (trebuie să adaug aici, inclusiv și mai ales Deleuze cu toate meritele sale; despre unele dintre ele am vorbit; rămânând, parțial, în «condiția PoMo»). Haos pe care, cred ei, nici mai mult nici mai puțin, că îl pot stăpâni și «organiza». Dacă nu cu mijloacele insuficiente ale tehnologiei actuale, atunci printr-o tehnologie «magică» a unui New Age eclectic (sincretic) păgubos. Sau, altă încercare marca PoMo: acceptarea fatalistă de a rămâne în închisoarea propriei condiții. Privind lucrurile cu o ironie nici măcar malițioasă ci sarcastic-negativă, «autoreferențială». Altă trăsătură specifică PoMo dezvoltată în tot soiul de «ironisme». Despre care, musai, trebuie să discutăm. Și, poate, după arderea etapei de ieșire din PoMo și pătrunderea în realitatea «reală» și nu iluzorie a subcuanticului sau a lumii heraclitiene a ideilor, sau cum vreți să numim Nivelul Prim din backgroundul lumii noastre de toate zilele - poate va veni și vremea de a merge mai departe. . Visez cu ochii deschiși? Ei și!

G.M.: După această filipică a lui C.I., pentru a lua, pe rând lucrurile, în mod cartezian (cu toate că îl văd cum strâmbă din nas numai când aude de Descartes și știu de ce; dar are, totuși și Descartes, mult hulitul acum, meritele sale privind rezolvarea problemelor prin divide et impera) propun ca în proxima discuție să vedem, cât de cât, cam ce s-ar putea spune despre alte «niveluri» ale Realității. Te angajezi, C.I., să susții un astfel de demers?

C.I.: Cum să nu. Dar cu ajutorul celor astăzi de față. Și, eventual și a altor invitați. Ca, ulterior, să revenim la PoMo și al său «ironism». Pentru că, zic, este o consecința a adoptării fataliste a «condiției» PoMo căreia trebuie să i se acorde atenția necesară.

ANEXA (text ce aparține lui C.P.)

Logica modală și logica intuiționistă

Logica modală….Logica modală a fost introdusă (puțini dintre noi știu acest lucru) tot de Stagirit. Și este redescoperită azi. Și ajunsă, oarecum, la o modă întârziată în AI (Artificial Intelligence). La care, pe la noi (dar nu numai), ca și cu fotbalul, filosofia și…poezia, toată lumea a ajuns să se priceapă. Fără să înțeleagă nimic. Uitând (de fapt ne știind) că pe actualele tipuri calculatoare electronice care au la bază logica aristoteliană standard și mai mult restricționată de Boole cu ale sale 1 și 0 ca valori de «adevăr» implementate la nivel hardware, AI-ul a cam dat faliment; când s-a încercat ca pe astfel de calculatoare să se implementeze tot soiul de raționamente nuanțate, mai fistichii dar mai creative. Și că unul dintre papii pe domeniu, Terry Winograd, a ajuns s-o renege migrând spre fenomenologie… Dar să mă opresc. Aici ar fi nevoie de un informatician specializat în AI (poate, o dată și o dată vom discuta despre toate astea separat. Pentru că merită).

Să revin. Între logica modală și cea intuiționistă există asemănări dar și deosebiri de la cer la pământ.

Asemănarea de bază constă în faptul că ambele acceptă «terțul inclus». Care, la Stagirit, apare sub forma «posibilului» (pe lângă celelalte valori logice modale: «contingentul» - poate fi in prezent, dar nimic nu-l silește sa fie ; «imposibilul»: nu va fi niciodată ; «necesarul»: daca nu a fost si nu este, nu se poate sa nu fie in viitor – nu voi intra în alte amănunte care nu sunt necesare discuției de față). «Posibil» care, practic, subminează , prin introducerea acestui «terț inclus», buna, neprețuita logică aristotelică «clasică» cu care am fost, timp de secole obișnuiți. Și, culmea, acest lucru este făcut chiar de Stagirit. Același lucru se întâmplă, tot prin «posibil» și în cadrul logicii intuiționiste. Dar apare diferența fundamentală dintre cele două tipuri de logică atunci când cercetăm sensul (sensurile) celor două «posibil-uri».

Astfel, în timp ce în logica modală aristotelică «posibilul» are un sens indubitabil «obiectiv», independent de subiectul cunoscător, în schimb, în cazul logicii intuiționiste acest «posibil» este pur «subiectiv»; fie pentru că el a fost «intuit» în avans și este, mai târziu, confirmat prin experiențe «obiective»; fie prin faptul că o construcție abstractă, matematică, a devenit viabilă (existențială) în momentul în care este terminată demonstrarea ei (tot matematică)









.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!