Aleea Băiuț, regatul fraților Florian și al lui Rahan

Titlul romanului dublu autobiografic Băiuțeii (Polirom, 2006), scris de frații Filip Florian și Matei Florian are șanse să ne revină pe buze în multe circumstanțe, apreciindu-se scriitura lui modernă, sincronizată cu ceea ce se scrie acum valoros în Occident. Fraternitatea apare și dialogală, și contopită spiritual în titlul romanului, care stârnește interes (fiind deja citat în presă, situat între bunele vânzări de carte din ultimii doi ani). Prin acest periplu memorialistic (proiect ce ar putea să fie continuat de cei doi frați ce opresc firul narării puțin înainte de 1989) pot fi antrenați spre literatura adevărată nu numai adulții, ci și copiii. Au prilejul de a se autodescoperi în protagoniștii Filip și Mircea, ori în amicii de joacă ai lor, « camarazii lui Rahan ». Cine a uitat succesul clandestinelor benzi desenate despre aventurile din epoca egalitarismului primitiv, acel Rahan și epoca cu pletele lui de aur precum stema socialistă din clase, bună de țintă ? Ubi sunt ante nos sau eroii și revistele de acum un sfert de secol ?
Am dori să-i vizaulizăm în rivalitate pe coautorii aventurilor din Băiuțeii : ca pe doi contracandidați redutabili ai viitoarelor premii U.S.R. (deja Degete mici din 2005 al lui Filip Florian și acest roman merită unul). Mitul Rahan devine un simbol despre cunoașterea prin altcineva, al intuirii persoanei dar și al ființării societății, al deprinderii controlului afectiv. Este privirea în oglindă a lui Matei, din necesitate bătăuș notoriu la grădiniță – alteori doar pretins așa, într-un mod narativ fabulatoriu. Și prozatorul Costel Babuș meditează subtil că agresivitatea trebuie luată uneori și drept contrariul ei în romanul Aș crede în Dumnezeu (2005). « Amintirile reinventate » ale lui Babuș sunt de-un comic, dar și de-un tragism colosal, discutând însă cronologic, psihanalitic cazul similar Băiuțeilor – tragedia lipsei tatălui, cum ar fi fost acesta – bun-rău – în familia și-n ochii fiilor.
Uitarea în plăcerea barthesiană textuală ne pândește la tot pasul, mai ales în cele șase capitole și epilogul ce aparțin lui Matei Florian. Simetric, replicile scriiturii mateiești, tot mai autenticiste, din celelalte șase capitole, sau din al doilea epilog – ‘ultimul cuvânt’ – stau sub semnul confirmării lui Filip. Tot habitatul lor, aleea Băiuț, e plin de pulsiunile lor. Matei îi bușește neșteptat pe băieții mari care-l hăituiau, la grădiniță sau la bloc; face un fel de eugenii din biscuiți punând în loc de cremă mizerii de la câine, ca să păcălească, să-și bată joc de un zevzec copil alintat și lacom la mâncare. Fratelele său mai mare, Filip, o brutalizează pe fata proastă de securist, ce nu găsea alt coleg de joacă în tot blocul ei decât pe acest torționar aflat în vizită.
Debutul de excelență don-quijotescă al unui nou prozator, Matei Florian, care dă tonul și este secondat de scutierul Filip (după principiul corespondenței gândurilor și al sistemului de amintiri-vase comunicante : un capitol eu, un altul tu) este și va fi de bun augur pentru proza românească cu tentă memorialistică, ca textualizare impecabilă a temei copilăriei. Capitolul Patria e un borș cu știr, cu educatoarea – crezută țara-mamă – , ce-i învață pe șoimii ei (cu întârziere pe sancționatul Matei) zborul patriotic, este piesa de rezistență a volumului, putând funcționa separat drept povestire-parabolă a unei lumi comuniste. Sarcasmul pare estompat în restul cărții, din pricina istoriilor micilor fotbaliști sau boxeuri ce se dozează echilibrat în text, dar și a lăudării echipelor fantastice Dinamo, Steaua și Rapid, momentelor bune din campionatul național de fotbal și din cupele europene. Filip, ca spectator din tribune alături de tatăl său numai la meciuri cu Rapidul, apoi junior ca portar de rezervă la Steaua, dar tot timpul suporter înrăit dinamovist, este un neînduplecat narator-raisonneur, un înveterat frate mai mare. Este și figura din oglindă, anticipația viitorului poate mai bun ce-l va avea Matei.
Suprapunerile metatextuale ale celor doi frați, schimburile de observații pe marginea textului, crearea de adevăr nefictiv ne apar exact precum mărturiile orale ale unor apostoli sau evangheliști : Filip și Matei. Mai ales Filip Florian, precum apostolul care ceruse și primise semnul aflării sale sub călăuza Învățătorului de pe când stătea sub smochin, vrea concretizarea ficțiunii, să situeze organic valoarea mesajului, căci transmite mai departe microbul contrazicerii naratoriale din Degete mici. Afirmațiilor Mateiuțului dinamovist le dă replica echivocă în final : « în lumina aia limpede din aprilie, nu zbura nimeni ». Îl provoacă să se confeseze în capitolele cu numere fără soț pe Mateiul mic, pentru că acesta era la Revoluția din 1989 doar un Gavroche de zece-unsprezece ani. Fabulează poate și el, cu un scop sarcastic-acid, când arată cât spirit de frondă aveau în fața ofițerului milițian venit în casa lor. Ascultau mult Europa Liberă, vocea interzisă a lui N. C. Munteanu, sau blândețea, bonomia, ecoul neuitat al vocii tatălui lor, multașteptat precum Godot.
Monstrul oniric Bau-Bau, povestea maculării porcului mistreț și a vulpii de soră-sa (alegoria loviturii de grație date lui Cristi-Cristos, vlăjganul invincibil de la bloc) apar din prima povestire, inventată de la Matei citire-grăire-jucare în fața educatoarei și colegilor de grădiniță. Rolul reconstituirii climatului agresiv de la bloc, într-o tentă mai deloc vizionar-suprarealistă, față de cea a lui Matei, dar de-o comicărie la fel de irezistibilă, revine lui Filip, temperamentului său declanșator al luptei (con)textuale, cu vecinii, cu toți oamenii mari. E în preajma fratelui mic și necăjit de steliștii « zburători ». Dragostea de jocuri a lui Matei Florian era pe atunci pusă în balanță de teama imensă de Cristos, de ochii spionând ai surorii acestuia, Luminița. Se derulează și în alte secvențe filipice-mateiești trăirea patimilor lui Cristos. Motivul exacerbării cruzimii față de vecinul copilandru Cristos este dominarea spațiului habitual din jurul blocului. Și funcționează ceas la cel aflat la pubertate (cum Filip Florian îl arăta pe micul Onufrie, Moțatul arheolog al poveștii comuniste din Degete mici – « Migra neîncetat mereu , spre nord-est, inconștient, căci într-acolo, datorită cursului istoriei, spațiul se mărise și era loc destul de înaintare. S-a oprit și la Mânăstirea Neamț, nu ca un omagiu înlesnit de toponimie pentru calculele și alianțele Mareșalului »).
Filip se astâmpăra pentru puțin timp, apoi iar îi teroriza supărat pe toți vecinii din blocul D 13, care-l ironizau pe tatăl lor că se lăudase a face un mic parc dendrologic în fața blocului, deși nu era deloc specialist horticultor. Nu se ținuse de cuvânt ; fiii săi, imediat persecutați, recurg la represalii dure pe scară. Matei are și el mania ciopârțirii păpușilor, muștelor. Continuu a dat piept ca bun strateg, în camera lui, cu o constelație întreagă de jucării-soldați; la Radu-n casă se inspira în prealabil din cărți, reviste cu B.D.-uri adunate teancuri. Pe alei întâlnea dinozauri, cow-boy și alți inamici steliști. Frații împielițați alb-roșii erau singurii dinamoviști din toată zona.
Crucea sa de frăție cu Radu se aprinde scrijelată pe un bătrân copac de la bloc și are valențe divinatorii. Nu și în seara marelui meci dintre Dinamo și F.C. Liverpool. Prietenia aproape frățească cu Radu degenerează subit, chiar pornind de la controversata putere a crucii de a marca pozitiv destinele. Cititorii se întreabă cum de poate fi una și aceeași persoană micul luptător, Mateiul-Spidy Gonzales pretins infailibil, cu cel ce imaginează de la bun început indescriptibilul zbor după Steaua lor al copilului Cristos și al găștii imense steliste peste blocurile din Drumul Taberii ? Este posibilă existența paralelă, nesigură pentru mintea fragedă de atunci, a unor viitoare traiectorii filosofice (stoice), învăluite în badinajele textuale, ca și închipuirile foarte timpurii de pe băț ale unui alt « ăla » mic și prodigios, Nică humuleșteanul. Modestiei auctoriale a lui Matei Florian îi repugnă unele ‘merite’ ale eseisticii de « istorii personale » din romanul patrulater O lume dispărută (2004) de Ion Manolescu, Paul Cernat, Angelo Mitchievici și Ioan Stratomir. Îi displace senzaționalul, sexualitatea infantil-juvenilă din povestirile fantastice postmoderniste ale lui Mircea Cărtărescu, stridența de slabe, caricate B.D-uri a Cărții zmeilor. Versurile inserate pe două pagini în roman de către Matei Florian sunt mult mai novatoarte decât colajele neosuprarealiste din ultimele două volume de versuri, prevăzute cu poze deformate artistic și recitaluri pe C.D., ale lui Mircea Cărtărescu, în edițiile sonore de excepție ale editurii Sociețății Române de Radiodifuziune.
Spațiul natal, zona aleii Băiuț, unde locuiau Mateiul cel mic și cel mare, este conotat masculin (șamanic), prin iubirea față de tatăl lor (la un moment dat desprins din nucleul familial), prin antipatia față de un trecător tată vitreg ofițer, sau prin imprecațiile la adresa Stelei sau a lui Dinamo. O dată cu nașterea unui frățior (tot cu nume regesc, voievodal, Mircea), Filip și Matei realizează spre final, în capitolele IX-X, că hegemonia spiritului patern, eroismul aproape dinastic, eroic – dacă ne gândim că Filip al II-lea a fost părintele lui Alexandru Macedon – sângele pur dispărea din sânul familiei lor. Apariția unui ‘el’ (Mircea), frate vitreg, martor minuscul al unei adolescențe sau copilării întristate de plecarea adevăratului zeu-tată de lângă mamă, este echivalată de ei cu marea înfrângere.
Întreg romanul, chiar prin povestirea tendinței de lansare din neglijența mamei de la balcon a bebelușului-« rachetă » sau bric Mircea (salvat în ultima clipă de frații Florian), are fluența și stilul unuia epistolar ; îndeosebi prin experimentul pendulării, cumulării echilibrate de resurse stilistice diferite, dinspre două voci naratoriale distincte. Facem supoziția că, pentru coautorul Matei Florian, profesiunea de credință ar fi aici parafrazarea flaubertienei afirmații « M-me Bovary c’est moi ! ». Este cazul enunțului care apare surprinzător (ca o rescriere a romanelor lui Preda, a celor de dragoste față de tată și de frați) « Rahan […] eram eu » (s.n.). Parcurgând colocviul către frate din capitolul al VII-lea, din care cităm, dăm credit veridicității confesionării indiscrete către un public mai mult decât ascultător, trăitor. Publicul în fața căruia evoluează un Matei de câțiva ani, dublat de cel de-acum, după douăzeci de ani (care ne privește ca un mușchetar al lui Alexandre Dumas de pe contracopertă), nu-i unul doar cititor, ci devine prin spectacularul imaginației infantilizante (de exemplu în primul capitol ”Câte ceva despe Cristos” și cel de-al treilea, ”Incredibilele aventuri ale lui Știm și Ștam”) un public cititor implicat. Indicii ale oralității stilistice devin referințele metaromanești, date receptorilor (în rândul cărora rolul de frunte îl joacă fratele Filip – destinatar fictiv textual, sau coautor-narator-prim receptor): « Poate o să vi se pară straniu, dar Rahan din apartamentul 40 eram eu. Și cum naiba să nu vi se pară straniu, când până și eu m-aș cruci să aflu că ucigașul de păpuși din capitolul 7 e una și aceeași persoană cu Mateiul ăla din capitolul 6 care ”a suferit nespus când acel homo sapiens exemplar (exemplar ? – n.m.), revoltat de apucăturile exploratorilor rupeștri, a fost atins de o săgeată otrăvită și s-a prăbușit fără suflare la marginea unei mlaștini.”. Cum poate suferi, și mai ales nespus, un astfel de ticălos fără inimă ? Nici eu nu prea pot să-mi explic cum vine treaba, dar vă asigur, pe ce am mai scump, că poate. (Filip păstrează în linii mari atmosfera desenelor din revistă) ».
Cei doi frați-eroi ai romanului aproape își pierd credința că mitul, narcisismul copiilor ar garanta nemurirea ‘omului nou’ Rahan – fraternitatea făță de toți în vârsta idilică, care s-a exagerat în doctrina comunismului. Rahan nu mai poate reînvia, degeaba i-au rectificat actul de deces autorii socialiști francezi ai acestui personaj de B.D. ; copiii au simțit falsitatea învierii prin lacrimile unei iubite ce vindecau rana mortală din piept de la o săgeată otrăvită. Inserțiile de critică a regimului abundă în jumătate dintre capitolele Băiuțeilor frați Florian : « (jurasicul și comunismul se pot confunda oricând în mintea unui Rahan de șase ani) », explică metareferențial Matei, concluzionând că « negurile preistoriei », începutul sfârșitului idilizării vârstei de aur a umanității fuseseră intuite la unsprezece ani : « Rahan nu a avut nici o șansă de izbândă ». Deși cartierul unde se află aleea Băiuț era și continuă să fie plin de susținătorii Stelei București, cei doi frați (coautorii Băiuțeilor) fac excepție de la regula cultului stelist, ținând până la fanatism cu Dinamo, rămânând impresionați de returul semifinalei din Cupa Campionilor, pierdută la mustață în fața echipei F.C. Liverpool.
Pe o străduță din nordul Capitalei, foarte aproape de Drumul Taberii – spațiul pandurilor lui Tudor Vladimirescu (descris anterior și erotizat chiar cu mare artă în romanul Fetița din 2003 al lui Mihai Zamfir) apar pe lume în 1968, respectiv în 1979 cei doi frați Filip și Matei Florian. Prietenii de joacă ai Mateilor abundă, în ciuda multor disensiuni verbale și altercații cauzate de fotbal : Coșuță, Cristos, Pipiță, Migu, Doru, Bebe, Gigi Maimuță, Șobi, Popou, Nicu Pantof și mulți « camarazi ai lui Rahan », colegii de școală (Nicoleta, Alexandra, Guțanu, Daniela) ș.a.. Dar mai întâi amicul Radu, cel « capabil de o sinceritate fraternă și pătimașă care te topea » și care avea «colecția completă a revistei Pif, recita ca pe apă lista vrăjmașilor cu care a dat piept Rahan ». Nu degeaba despre mama fraților din aleea Băiuț am spune că era și ea ‘farmazoană’, mânuind păpuși, marionete, pentru că « lucrează la ”Þăndărică” ». În garderoba teatrului copiii blocului D 13, într-o vizită, rămân mască de parcă ar trebui să fie înghițiți în căsuța din pădure din Rădăcinile istorice ale basmului de Vladimir Propp. Este intuit astfel poliedricul traiect al confesiunii către cititori, prin intermediul martorilor creditabili. Cu personajele-copii, sau cu ajutorul simțurilor mărite ale copilului, se rememorează fidel portretele ambilor părinți, se instituie « jocul fascinant al perspectivelor pe care categoria persoanei le introduce în constituirea universului ficțional » (Paul Cornea, Semnele vremii, 1995, p. 169). Numai Mircea Eliade a reușit s-o facă în primele proze – volumul postum Maddalena, în unele nuvele fantastice și-n primul roman-jurnal autenticist din secolul XX, anterior gidienei istorii a Falsificatorilor de bani, anume Romanul adolescentului miop, elaborat încă de la începutul deceniului al treilea.