agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3053 .



Pasiunile si luptele lui S. Kierkegaard
eseu [ ]
Despre cele trei stadii existentiale

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [danielsig84 ]

2008-11-30  |     | 



Viața lui Søren Kierkegaard (1813-1855)

Søren Aabye Kierkegaard s-a născut la Copenhaga, în Danemarca, în 5 mai 1813 ca al șaptelea copil al unor negustori avuți , se pare că tatăl său, Michael Pedersen Kierkegaard (1756-1838), era negustor de tricotaje și fusese eliberat din șerbie în tinerețe, iar eforturilor sale s-au adăugat și o moștenire lăsată de un unchi, astfel că reușise să adune o oarecare avuție. În ceea ce o privește pe mama sa, Anne Sørensdatter Lund (1768-1834), aceasta nu a avut o așa o influență, cum s-a întâmplat de exemplu în cazul lui Arthur Schopenhauer, ci mai degrabă una minoră, poate și pentru faptul că fiind slujnică și analfabetă, s-a căsătorit cu Michael abia după decesul primei soții a acestuia.
Tatăl său a fost acela care și-a exercitat o mare influență, care a constat mai ales în creșterea copiilor într-o intensă atmosferă religioasă. Biografii au consemnat un episod interesant din copilăria lui Michael, și anume, acesta fiind cu mioarele la păscut, într-un moment de neputiță și deznădejde L-a blestemat pe Dumnezeu pentru foamea, frigul și sărăcia de care suferea pe nedrept.
Însă destinul îi va schimba viața pentru că va fi chemat, nu după mult timp, de către un unchi dinspre mamă, la Copenhaga, care era proprietar al unei prăvăli și care îi va lăsa drept moștenire întreaga avere. Așa va intra Michael Kierkegaard în afaceri reușind să-și deschidă propria firmă de comercializare a mătăsurilor, și care va cunoaște un succes deosebit.
Totuși, viața lui Michael Pedersen Kierkegaard a fost plină de paradoxuri ciudate, o dovedește cu prisosință faptul că și tatăl și fiul vor trăi cu superstiția că vor muri la o vârstă nu prea înaintată, exegeții și biografii susțin că acest lucru se datorează în mare măsură tatălui, care a interpretat necazurile care s-au abătut asupra familiei sale ca pe o pedeapsă divină datorită episodului blasfemiator din copilăria sa, dar și pentru încălcarea doliului după prima soție (Kristine Nielsdatter Røyen).
O altă posibilă interpretare ar putea fi aceea că, în tinerețe, Michael, fracventa cu regularitate bordelurile și, deși era un adept al Bisericii Luterane de stat, simpatiza cu așa-zisa „congragatie a fraților” sau a „moravienilor” ce avea la origine ideile contelui pietist german Nikolaus Ludwig von Zinzendorf (1700-1760), care i-a format o „viziune fatalistă și cvasi-morbidă morbidă asupra vieții, furnizându-i instrumentarul interpretativ pentru toate nenorocirile abătute asupra sa” . Acesta ar fi de fapt motivul pentru care, tatăl lor era îngrozit de ideea că ar fi contactat o boală genitală, sifilisul, pe care l-ar fi putut transmite copiilor săi, de aici și atmosfera apăsătorea ce domnea în casa familiei Kierkegaard, sentimentul unei culpabilități, și nu în ultimul rând povara faimosului blestem.
Michael va muri la venerabila vârstă de 82 de ani, în 1838, cu 17 ani înainte de trecerea din această viață a fiului său cel mai îndrăgit, cu care a avut destule conflicte, dar cu care s-a și împăcat cel mai bine, și care i-a înțeles temerile și angoasele sale.
Datorită unei atmosfere deprimante ce domnea în casa familiei Kierkegaard, de care am pomenit, Søren a ajuns să creadă că va muri la o vârstă nu prea înaintată, iar această convingere nu se va dovedi fără temei pentru că până în 1834 mama sa și nu mai puțin de cinci frați vor muri .
Mai târziu își va aminti de „ascultarea absolută” care i se cerea când era copil, dar nu acest lucru l-a marcat cel mai mult, ci mai ales atmosfera de angoasă și de vinovăție ce emana de la un părinte care era convins că atât el cât și familia sa se aflau sub un blestem misterios și care, în ciuda succesului său lumesc, trăia în perpetua așteptare a pedepsei divine. Søren își va reaminti și își va nota în jurnalul său : ”de spaima cu care tatăl meu mi-a umplut sufletul, de propria lui melancolie înspăimântătoare,de multe altele pe care nici nu le voi mai pune pe hârtie”, iar dacă atmosfera familială era dominată de un clar-obscur mistic, nici anii pe care i-a petrecut la o școală particulară nu par să-i fi creat lui Søren situații mai ușoare, și asta pentru că fiind slăbuț și neîndemânatic, mai credea despre el că are și o înfățișare neatrăgătoare.
În 1838, după decesul tatălui său, din familia Kierkegaard supraviețuiseră doar Søren și fratele său Peter, iar averea rămasă i-a ajutat lui Søren ca să-și continue o viață dezordonată și boemă, pe care o începuse încă de când intrase la Universitatea din Copenhaga în 1830 la Teologie, în tot acest răstimp și-a neglijat examenele pentru Teologie, preferând să citească filosofie și literatură. Cu toate acestea, a frecventat cursuri în primul an în domenii variate: fizică, matematică, istorie, greacă, latină, filosofie, trecând toate examenele cu distincție .
Obișnuia să arunce banii pe îmbrăcăminte și băutură, făcea datorii peste datorii știind că tatăl său avea să le plătească, frecventa cercurile mondene, cafenelele și restaurantele și era mereu văzut la teatru și la operă unde apărea (după propriile lui cuvinte) ca „un bărbat modern, cu ochelari pe nas și cu o țigară în colțul gurii” .

a) Logodna cu Regine Olsen

În iulie 1840, după o perioadă de studenție prelungită, obține licența în Teologie, în toamna aceluiași an anunță și logodna sa cu fiica lui Terkel Olsen, un funcționar de rang înalt, bine plasat și cu relații în lumea bună. P. Gardiner concluzionează că Søren în urma acestei logodne, se hotărăște să lase în urmă perioada sa de diletant și de flâneur decizând să urmeze o carieră profesională, începând în acest sens lucru la o teză de masterat la Universitate, care se va concretiza în lucrarea Despre conceptul de ironie cu referire specială la Socrate, mai potrivită cu viitoarea lui responsabilitate de bărbat căsătorit .
Logodna cu Regine Olsen a fost îndelung discutată și constitue un element faimos în biografia lui Søren, mai ales că după 13 luni, în 1841, va rupe această logodnă convins fiind că nu va putea face față unui mariaj convențional, unei viețe burgheze, și mai ales pentru că melancolia și tristețea sa ar lăsa o urmă de nefericire, încât desfășurarea unei vieți normale ar deveni imposibilă. Regine nu a rămas indiferentă față de gestul lui Søren, astfel că a încercat să-l facă să-și schimbe atitudinea, însă decizia acestuia a rămas de neschimbat.
Motivele care au stat la baza acestei hotărâri nu au fost foarte clare, ca și faptul că nu a putut înțelege secretele din viața tatălui său, acestea se traduc în marea temă a comunicării și în aceea a solitidinii existenței, niciodată reductibilă în termeni „obiectivi”, niciodata comunicabilă, decât doar sub o formă indirectă, în maniera unor simple posibilități sau a unor pure ipoteze. Așa se poate explica obiceiul de a-și ascunde scrierile filosofice sub masca pseudonimelor, înțelese ca o ofertă a unor posibile opțiuni sau a unor perspective abordabile .

b) Conflictul cu Biserica daneză oficială

În 1841 pleacă din Copenhaga la Berlin pentru a-l audia pe Schelling, un filosof german care în tinerețe colaborase îndeaproape cu Hegel, dar care mai târziu s-a întors împotriva lui devenind chiar neînduplecat față de ideile acestuia. Inițial, Kierkegaard era impresionat de argumentația lui Schelling cum că încercarea de a reduce domeniul realității concrete la o desfășurare de concepte sau de categorii generale de către Hegel era greșită deoarece acesta nu făcea o distincție fundamentală între esență și existență, însă pe parcurs ce Schelling trecea de la criticismul negativ la speculația pozitivă, Kierkegaard devenea tot mai exasperat de prețiozitatea confuză a lui Schelling și de „impotența” doctrinelor sale metafizice .
Pe de altă parte, disputa cea mai importantă și cea care l-a afectat cel mai mult a fost cea cu Biserica oficială Luterană pe care a acuzat-o de ipocrizie nemăsurată și că a trădat mesajul Evangheliei, o țintă particulară a constituit-o Episcopul Primat al Bisericii Daneze de Stat (mai târziu se va numi Biserica Poporului danez), Jakob Peter Mynster, deși acesta fusese prieten cu Michael, tatăl lui Søren.
Succesorul lui Mynster a fost episcopul Hans Martensen, cel care în orația funebră adusă predecesorului său a spus că acesta a fost un „martor al adevărului”, expresie care i s-a părut lui Kierkegaard total deplasată și neconformă cu realitatea. În ultimul an de viața se va ocupa cu tipărirea unei foi volante, Clipa, unde va ataca Biserica oficială cum că aceasta a devenit o instituție laică, slujind interesele Statului mai mult decât pe cele ale Evangheliei, că prima grijă a ei era să sporească profitul material al membrilor săi.
Discursul ipocrit despre sărăcia Cuvântului ascundea dorința de a urma o carieră profitabilă, iar predicile despre renunțarea la bunurile lumești creau aparența că slujitorii altarului erau detașați de aceste griji „mărunte”. Patrick Gardiner ne încredințează că Søren indică indirect că a fost orchestrată o imensă escrocherie, iar cei înșelați nu erau alții decât aceia pe care Biserica pretindea că îi slujește .
Kierkegaard cerea în finalul diatribei sale ca cititorii săi să renunțe la a mai participa la practici care nu făceau altceva decât sfideze și să batjocorească pe Dumnezeu. Unii au asemănat atacul solitar al lui Søren la adresa instituțiilor clericale cu cel al lui Karl Marx care a încercat să demaște pretențiile ideologice ale societății capitaliste a secolului al XIX – lea.
Activitatea filosofului a fost curmată brusc la sfârșitul anului, când s-a prăbușit pe stradă, murind câteva săptămâni mai târziu la spital în 11 noembrie 1855. I s-a făcut un serviciu funerar la Catedrala din Copenhaga, iar fratele său a ținut un discurs în care a amestecat aprecierea pentru opera sa cu regretul pentru judecata confuză pe care a arătat-o în ultima parte a vieții, rumoare a produs întreruperea făcută de nepotul lui Søren, Henrik Lund care era student și care a protestat față de fățărnicia cu care era înmormântat unchiul său ca și cum ar fi făcut parte din acea Biserică ipocrită.
Unii au suspectat că însuși Kierkegaard ar fi plănuit acestea. Prietenul său, Emil Boesen (singurul preot căruia i se va permite să-l viziteze în spital), își va reaminti că atunci când lui Søren i s-a propus să primească împărtășania, (the last rites) acesta a refuzat, preferând să o primească de la un laic, decât de la un preot plătit de coroană, pentru că „preoții sunt funcționari regali care nu au nimic de a face cu creștinismul” .
Trebuie menționate și disputa pe care a avut-o cu săptămânalul satiric Corsarul, care a publicat mai multe caricaturi și atacuri la persoană, spunând printre altele că Søren ar avea înfățișare de cocoșat și îmbrăcăminte croită aiurea ; la acestă revistă colabora în secret și P.L. Møller, pe care Kierkegaard îl cunoscuse în studenție și care acum nutrea ambiția de a ocupa o catedră universitară, Søren va răspunde printr-un articol virulent împotriva acestuia relevând faptul că Møller colabora în ascuns cu Corsarul, și sugera totodată că este mai compromițător în a tipări la o asemenea revistă decât să fi calomiat în ea.

c) Cele trei stadii existențiale


Existența umană, consideră Søren Kierkegaard, poate fi trăită sub diferite moduri și sub diferite aspecte, în funcție de așteptările și de perspectivele fiecărui individ în parte. Deși intensitatea trăirii persoanei umane nu poate fi redată și în nici un caz circumscrisă de niște șabloane teoretice, Kierkegaard își permite foarte subtil să creioneze trei stadii de „bază” ale existenței umane, și anume: stadiul estetic, etic și religios.
Acestea nu sunt expuse întâmplător, iar ordinea lor este foarte importantă pentru înțelegerea gândirii kierkegaardiene, cu atât mai mult cu cât trecerea dintr-un stadiu într-altul nu este una rațională (adică, nu se poate ca cineva să calculeze scrupulos ce ar câștiga dacă ar trece dintr-un stadiu într-altul, și care ar fi conjunctura favorabilă să-i înlesnească acest lucru), ci se face printr-un „salt” existențial, salt ce are o natură indeterminată și nu este nici o știință care să ne arate natura și originea acestui salt. Totodată, saltul existențial are și menirea de a accentua „însemnătatea veșnică a clipei” și conștientizarea opțiunilor pe care le face omul.
Dacă în stadiul estetic, „insul” trăiește și dorește clipa, pentru clipă, în stadiul etic, individul ține cont de continuitatea timpului, și i se conformează, iar în stadiul religios, care este și cel mai important, omul trăiește și se raportează numai la existența transcendentă, la Dumnezeu. Însă, nu toți oamenii ajung în stadiul religios, ci o bună parte se mulțumesc să trăiască în stadiul estetic, pierzându-și viața cu nimicuri și hrănindu-și doar pornirile instinctuale.


i) Stadiul estetic


Majoritatea comentatorilor sunt de acord în privința faptului că în prima parte din Stadii pe drumul vieții, și în Sau...Sau, sunt examinate principalele aspecte ale stadiului estetic. Pe scurt, despre ce este vorba? Omul, care trăiește estetic, este cel care fructifică la maxim plăcerea clipei, iar principiul după care se ghidează un astfel de om în viață este acela de a „gusta deplin din nectarul vieții” . Dorința de a trăi clipa este dată și de faptul că momentele de plăcere intensă pe care le dă viață sunt așa de rare, încât, omul ce trăiește în această sferă estetică a vieții nu pregetă la a-și înfăptui fanteziile.
Volumul Sau...Sau (Enten...Eller) conține în prima parte a cărții și Jurnalul Seducătorului , text ce își dorește să exploreze intimitatea ființei umane, dezvăluind totodată faptul că persoana umană este mult mai complexă decât ar putea părea la prima vedere. Făcându-și din plăcere un scop ultim al vieții, esteticianul nu se mai raportează în viață la noțiunile de bine și de rău, ci se lasă ghidat de sentimente, însă nu ezită să se folosească de vicleșug și de toate tertipurile posibile pentru a-și îndeplini țelul său.
Personajul principal al Jurnalului este Johan, un tânăr ce deține o artă desăvârșită de a-și controla intențiile, de exemplu, atunci când o zărește pe Cordelia așteptându-și iubitul, profită de întârzierea acestuia și nu ezită să-și arate lipsa de intenții necurate pentru a-i câștiga astfel încrederea: „Scuzați-mi îndrăzneala, frumoasă domnișoară, căutați fără îndoială, familia dumneavoastră aici, m-ați depășit de mai multe ori și, urmărindu-vă cu privirea, am remarcat că v-ați oprit de fiecare dată înaintea penultimei săli; nu știți, poate, că dincolo de această sală mai este una, unde s-ar putea să fie cei pe care îi căutați. Îmi face o reverență care-i stă bine. Ocazia e potrivită, sunt fericit că tânărul n-a venit; se pescuiește totdeauna mai bine în ape tulburi; când o fată e pradă emoției, poți risca cu folos o mulțime de lucruri care nu ți-ar reuși altfel” . Însă, o astfel de viață presupune destul de multe sacrificii pentru ca momentul să fie pe deplin savurat; eroul nostru, pierde destul de mult timp pentru a afla toate amănuntele posibile despre Cordelia, se interesează până și la circa de poliție pentru a-i afla adresa, nemai vorbind de faptul că acceptă până și existența unui alt pretendent la grațiile Cordeliei (pe Eduard), pe care și-l face imediat prieten tocmai pentru a-i cunoaște acestuia toate mișcările și intențiile: „Iată-ne prieteni, Eduard și eu. O prietenie adevărată, bazată pe cele mai bune relații, așa cum nu s-a mai văzut decât în epoca strălucită a Greciei antice. Am devenit repede intimi după ce l-am făcut să-mi spună secretul lui; și asta după ce l-am antrenat în numeroase discuții despre Cordelia... Nu mă pot împiedica să-mi bat joc de amărâtul ăsta, deși găsesc că e ceva frumos în candoarea lui” .
Concepția de viață a celui ce trăiește în acest stadiu este, dintr-o perspectivă social-morală, foarte interesantă pentru că unuia ca acestuia căsătoria i se pare „plictisitoare” și monotonă cu atât mai mult cu cât acesta durează o „eternitate” și nu oferă satisfacții intense în fiecare clipă.
Trebuie remarcată abilitatea cu care seducătorul va face față după ce, cunoscând toate amănuntele ce-l interesau despre Cordelia și fiind sigur de reușită îi va face acesteia propunerea de a se logodi. Reacția celuilalt pretendent este pe măsură: „Eduard și-a ieșit din minți, e exasperat. Nu se mai rade și, ceea ce nu e puțin, și-a pus în cui costumul negru. Vrea cu orice preț s-o întâlnească pe Cordelia, ca să-i vorbească despre perfidia mea. Va fi o scenă ucigătoare! Eduard neras, îmbrăcat neglijent, țipând la Cordelia! Ar fi ceva s-o atragă de partea lui cu barba-i până la genunchi! Eu, ce să fac, fac eforturi, inutile să-l linștesc, îi explic că cea care a pus la cale toată povestea a fost mătușa, că poate Cordelia nutrește și acum cele mai bune sentimente pentru el și că eu sunt gata să mă retrag dacă el e convins de faptul că o va câștiga. Ezită o clipă dacă să-și taie altfel barba, dacă să-și cumpere un costum nou și dintr-o dată începe să mă bruftuluiască. Fac tot ce pot să nu-mi pierd cumpătul cu el. Dar, oricât de furios s-ar arăta față de mine, de un lucru sunt sigur: că nu va face un pas fără să mă consulte! Căci nu uită ușor cât profit a avut de pe urma mentorului care i-am fost. Și apoi, de ce să-i răpesc ultima speranță? De ce să rup cu el? E un bărbat curajos, și cine știe ce ne mai rezervă viitorul?” Desigur că s-ar putea reproșa seducătorului Johan lipsa de caracter și lipsa de curaj în a-și recunoaște „contribuția” la dezamăgirea profundă pe care o suferă Eduard, însă lucrurile capătă o altă dimensiune dacă ne gândim la fpatul că Johan fiind „estetician” apreciază doar ceea ce este frumos și sublim, iar femeia devine „o sursă inepuizabilă pentru reflecțiile mele, pentru observațiile mele. Bărbatul care nu simte nevoia acestui gen de studiu se poate mândri c-ar fi ce vrea el pe lumea asta, în afară de un lucru: c-ar fi estetician” .
O dată ce și-a împlinit scopul, seducătorul simte faptul că intensitatea clipei a trecut : „căci în tot ce am făcut, am păstrat mereu convingerea că în mod esențial femeia nu e decât aparență. De aceea în relațiile cu ea, clipa are importanță capitală. Căci aparența aparține clipei,” de accea, ca un estetician veritabil, o va părăsi pe Cordelia justificându-și totodată și acest gest : „Un Don Juan le seduce (pe femei) și le părăsește, dar plăcerea lui constă numai în a le seduce nu și în a le părăsi; iată deci că nici aici nu apare o cruzime absolută” .
Jurnalul se încheie cu niște gânduri foarte interesante, Johan dorește să uite ce s-a întâmplat pentru că se merită să iubești o fată doar atunci când ea are motive să opună rezistență, iar dacă aceste motive dispar, femeia mai inspiră doar „slăbiciune și obișnuință”. Îl dezgustă până și lacrimile și rugămințile femeii, care nu fac decât să „desfigureze totul” și nu ajuta la nimic, l-ar mai interesa doar un singur fapt: dacă poate să evadeze din visurile unei fete „și dacă poți să o faci să fie atât de mândră încât să-și închipuie că ea e de fapt cea care a avut o groază de relații... Ce epilog pasionant, care pe deasupra ar prezenta și un interes psihologic, și ar oferi și prilejul multor observații erotice...”
Și în volumul Repetarea (Gjentagelsen) apărut în 1843, la Copenhaga, găsim un personaj interesant, și anume Constantin Constantius, care este un reprezentant al esteticianului, și care trăiește ignorând realitatea transcendenței. Acesta, pentru că trăiește în sfera mundaneității și a imanenței, este supus unui fenomen specific, și anume acela al repetiței, sau al reluării, și nu numai el, ci și tânărul (care aspiră spre stadiul etic) și Iov (care trăiește în stadiul religios). Chiar și numele arată condiția acestuia, aceea de a trăi sub „forma trivialului, a năravului, obișnuinței, a repetării goale... el ni se prezintă ca fiind legat de estetic (de senzorial, trupesc) și drept un caracter etic dubios... Povestea lui sfârșește într-un soi de nihilism. ”
Această perspectivă estetică asupra vieții nu trebuie să fie blamată, căci acest lucru ar însemna să dăm dovadă de obtuzitate în fața alternativelor pe care le avem în viață, însă Kierkegaard vrea să spună că trebuie să existe cel puțin un moment decisiv în viața noastră în care să optăm pentru un anume mod de viață (Sau-Sau). Chiar dacă acest lucru presupune o implicare totală și paradoxală în același timp a persoanei umane, după cum spune Albert Camus:“Kierkegaard, poate cel mai interesant dintre toți, cel puțin în ceea ce privește o parte a existenței sale, nu numai că descoperă absurdul, dar îl și trăiește... Don Juan al cunoașterii, el multiplică pseudonimele și contradicțiile, scrie Predicile în același timp cu acel manual al spiritualismului cinic, Jurnalul seducătorului. Refuză consolările, morala, principiile confortabile. Nu vrea să astâmpere durerea pricinuită de ghimpele pe care îl simte înfipt în inimă. Dimpotrivă, o ațâță și, cuprins de bucuria deznădăjduită a răstignitului fericit că e răstignit, construiește din luciditate, refuz, comedie o categorie a demoniacului,” trebuie ca să analizăm cu multă atenție opțiunile pe care le avem pentru a face alegerea cea mai bună.
De asemenea, Søren Kierkegaard, aduce o contribuție importantă în ceea ce privește înțelegerea și asumarea dintr-o perspectivă existențială a esteticului (chiar dacă acest stadiu existențial este unul inferioar și nedesăvârșit) lăsând la o parte povara înțelegerii hegeliene a esteticului, care postula arta în sensul automișcării și autodesăvârșirii Spiritului Absolut și premergătoare a religiei și a filosofiei .

ii) Stadiul etic


Tot în volumul Sau...Sau, mai există un text ce vorbește de Legitimitatea estetică a căsătoriei, adică despre trecerea la un stadiu existențial superior, la stadiul etic, care este de fapt intermediar și necesar pentru trecerea la cel mai important stadiu al existențe umane, și anume cel religios. Spre deosebire de sfera estetică a vieții, stadiul etic este „luminat de soarele datoriei”, determinat de realitate, seriozitate și răspundere. Dr. Nicoae Balca observa că există puncte comune în ceea ce privește etica lui Søren Kierkegaard cu morala lui Immanuel Kant. Filosoful de la Könisberg vorbea despre faptul că accentul în etică trebuie pus pe voință și caracter, și numai activitatea determinată de datorie (das Sollen) care „insuflă un sentiment de plăcere sau de mulțumire” poate constitui obiectul moralei.
Spre deosebire de Johan, seducătorul-estetician, care își făcea din plăcerea sa personală un scop în viață, evitând orice legătură socială care presupunea prietenia, căsătoria sau o slujbă obișnuită, fugind de responsabilități, S. Kierkegaard propune în Legitimitatea estetică a căsătoriei (din volumul Sau...Sau) figura asesorului Wilhelm, care era prieten cu esteticianul, mai în vârstă și căsătorit.
Acesta, citindu-i manuscrisele, va combate ideile esteticianului, cu scopul de-l face să ia în serios moralitatea și religia. Asesorul Wilhelm simte că are de îndeplinit o misiune, poate dintr-o datorie morală, și anume, ca unul care „combate în favoarea căsătoriei” se simte obligat în a-i arăta lui Johan care-i sunt punctele negative pentru a-l face să conștientizeze importanța căsătoriei și a unei „rânduieli” în viață: „Ești o ființă ciudată: când copil, când bătrân. Acum reflectezi cu o seriozitate maximă la chestiuni științifice dintre cele mai înalte, pentru care ești în stare să-ți sacrifici viața, acum devii îndrăgostitul încrezut. Dar de căsătorie ești departe și sper să ai mereu buna inspirație de a ocoli căile greșite, de care plăcerea ta de a te îndrăgosti de azi până mâine nu te pune la adăpost. Ești atât de mândru în ceea ce numești iubirea ta, încât crezi, evident, că orice fată ar trebui să se considere fericită că i se întâmplă să fie logodnica ta pentru câteva zile” . Instabilitatea esteticianului în cazul relațiilor sociale este dată și de faptul că pentru acesta căsătoria este o concepție perimată și formală, iar faptul de a divorța și de a contracta o altă obligație este asemănătoare cu situația de a-ți schimba domiciliul: „Căsătoria devine pentru ei o instituție civică: s-a terminat cu ea, nu ai nimic altceva de făcut decât să te duci să anunți că o altă căsătorie a fost contractată.”
O importanță deosebită o are în căsătorie sentimentul religios - consideră Wilhelm – singur care poate da iubiri „acel infinit” pe care îl caută iubirea – produs al gândirii - fără să-l găsească, de aceea „creștinismul este partizanul de nezdruncinat al căsătoriei” . Însă, căsătoria nu trebuie înțeleasă și privită ca fiind perfecțiunea întrupată deoarece există destui soți mizerabili care rămân căsătoriți, plângându-se mai apoi că iubirea a dispărut demult din căsnicia lor, ba mai au curajul să susțină că „eticul și religiosul ar încurca lucrurile în căsătorie” . Dimpotrivă, spune Wilhelm, deși căsătoria nu provoacă iubirea, ea are totuși un element etic și religios pe care iubirea nu-l are.
Dacă în cazul esteticianului, etica poate fi constructivă, perspectiva etică asupra religiosului, poate să dea naștere în schimb la o înțelegere greșită asupra marilor evenimente din istoria mântuirii, de exemplu, în cazul sacrificiului pe care Dumnezeu l-a cerut lui Avraam, l-am putea judeca pe Avraam ca fiind „unul dintre cei mai mari criminali, și unul dintre cei mai mizerabili oameni – asasinul fiului său”.
Însă, în această situație are loc o „suspendare teleologică a eticului” ce presupune o depășire a acestui stadiu de existență și de judecare, de aceea adevărata împlinirea a omului se realizează numai în stadiul religios, stadiu ce presupune o datorie absolută față de Dumnezeu, depășirea îndeplinirii unor reguli și norme rigide și ignorarea prejudecăților omenești.


iii) Stadiul religios


Spre deosebire de G.W.F. Hegel, care punea accentul în filosofie și teologie pe devenirea Spiritului Absolut în istorie și pe posibilitatea ca spiritul finit al omului, prin conștiința religioasă pe de o parte, „să străbată până la puterea unică a lui Dumnezeu”, iar prin gândirea filosofică pe de altă parte, să desăvârșescă acea idealizare a lucrurilor „recunoscând modul determinat cum Ideea eternă, care constituie principiul lor comun, se înfățișează în ele” , Søren Kierkegaard sublinia faptul că existența individului, trăirea și raportarea acestuia la Absolut, la Dumnezeu, primează în fața idealismului propus de Hegel.
Dr. Nicolae Balca remarca faptul că Søren Kierkegaard face o distincție și în cazul religiozității omenești, și anume un tip de religiozitate A, care se bazează pe credința că Absolutul se descoperă în continuitatea naturală a lumii iar omul poate găsi adevărul veșnic în sine, urmând principiul socratic „cunoaște-te pe tine însuți” , altfel spus, religia și-ar avea originea în limitele omenescului – în limitele rațiunii pure - cum ar spune Immanuel Kant, arătând îndatoriile noastre înfățișate ca pe niște porunci divine . Religiozitatea de tip B, transcendentă, care își găsește expresia deplină în cadrul creștinismului, ne face cunoscut paradoxul absolut iar rațiunea trebuie să-și recunoască neputința în fața realității supraraționale, chiar arațională, mai ales dacă ne gândim că prin credință omul trebuie să admită realitatea absurdului.
Care este de fapt paradoxul absolut conform gândirii filosofului danez ? Paradoxul absolut constă în faptul că Domnul Hristos a fost om și Dumnezeu în același timp, însă acestă situație nu rezolvă dilema în care este pus omul în fața acestei revelații. Omul are numai două alternative reale pentru a se edifica în legătură cu acestă problemă extrem de importantă: să se scandalizeze și să trateze acest subiect superficial, sau să riște un „salt existențial” spre credință: „Posibilitatea poticnirii, scandalului, există, așa cum am căutat să arătăm, în fiecare clipă și se confirmă între omul luat ca individ și Dumnezeu Omul în fiecare clipă o prăpastie tot mai larg căscată peste care duce numai credința. Nu este așadar, ca s-o mai repetăm odată, o relație întâmplătoare și nici nu se poate spune că unii ar remarca această posibilitate a poticnirii și alții nu; nu, posibilitatea poticnirii este o piatră de încercare pentru toți, dacă vom alege credința sau se vor scandaliza.” Acest paradox absolut transcende rațiunea umană, iar orice încercare prealabilă de înțelegere a acestuia este sortită eșecului și asta și datorită faptului că existența primează și precede esența. Un autor american a făcut o comparație interesantă între dovedirea existenței lui Dumnezeu și dovedirea existenței unei pietre: nu are sens să dovedești existența unei pietre, ci să dovedești că un anume lucru existent este piatră, analog, rostul unei instanțe de judecată nu este de a dovedi în cazul unei crime că există un criminal, ci că inculpatul este cel care a înfăptuit respectiva crimă.
Faptul de a acorda întâietate esenței în detrimentul existenței nu rezolvă în nici un fel problema realității transendenței, de aici și îngrijorarea lui Hegel care nu reușea să găsească fundamente raționale suficiente pentru susținerea valabilității necondiționate a religiei: „dacă vreți ca practica religioasă să înflorească iarăși, îngrijiți-vă să avem din nou o teorie rațională a ei și nu părăsiți complet terenul în fața adversarilor voștri (ateișitii), afirmând în chip necugetat și blasfemiatoriu că nu poate fi vorba de teorie a religiei, aceasta fiind un lucru imposibil, că religia e o chestiune care privește doar inima, o chestiune în care ne putem deci cu drept dispensa de cap, ba chiar trebuie să ne dispensăm de el” . Spre deosebire de Hegel, la Kierkegaard viața capătă o dimensiune tragică dacă ne gândim la angoasa care este provocată de conștiința păcatului. Dar ce este păcatul ? „Păcatul, înseamnă că înaintea lui Dumnezeu să vrei cu disperare să nu fi tu însuți sau ca înaintea lui Dumnezeu să vrei cu disperare să fii tu însuți... un om păcătuiește mai întâi din fragilitate și din slăbiciune și apoi – da, apoi poate învăța să-și găsească refugiul în Dumnezeu și primește ajutor, astfel încât ajunge la credința care dezleagă de orice păcat” . Conștiința păcatului poate și depășită, nu prin virtute cum se crede în general – zice Kierkegaard – căci virtutea este în bună măsură o concepție păgână și se raportează în general la putința omenească de împlinire a ei, ci prin credință conform Epistolei către Romani (14,23) a apostolului Pavel care spune că „tot ce nu este din credință este păcat”, acest lucru constituind una dintre tezele fundamentale ale creștinismului.
Scopul absolut al vieții omenești, după Søren Kierkegaard, este dobândirea fericirii veșnice, lucru ce se întâmplă abia după constatarea faptului că în fața realității absolute, insul experiază nimicnicia existenței pământești. Însă, dacă alți filosofi și gânditori valorizează excesiv acțiunile pe care le face omul în această viață nu același lucru se poate spune de „individul” care se află în fața lui Dumnezeu și care „trebuie să fie conștient că este individ” , realizând prin acesta acea „sinteză existențială” a sinelui.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!