agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3240 .



Anonimul bucurestean
eseu [ ]
smecherie de debut

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [povestas ]

2008-09-13  |     | 





Doamne, ce zapuseala! Intru in scara blocului si de undeva, de sus, se aude tanguiala unei viori. Prea viu si clar ca sa vina dintr-un apartament. Urc cu liflul pana la patru si cand ies, sunetul pare a veni chiar de deasupra. Ma uit din mers prin spatiul dintre balustrade si nu vad nimic. Vioara tace cateva secunde, apoi sunetul isi reia, schimbat, curgerea. Intru in casa, azvarl scolareste incaltarile, trantesc rucsacelul pe jos si ma duc la frigider. Imi racoresc intai fruntea, lipind-o de cutia de suc, din care galgai mai apoi, cu sete. Fac o pauza intre duste si aud limpede vioara chiar acolo, dincolo de usa mea. Ma duc, o deschid incetisor si dau cu ochii de el. Ii intorc la fel salutul si zambetul abia schitate si raman sa-l ascult, desculta, cu cutia de suc in mana, rezemata de tocul usii. Omul cu vioara nu canta pur si simplu, ci concerteaza. Si arata intr-un fel care raspandeste o boare de intriga. Cateva minute, cred, muzica lui sedeaza nelinisti si griji. Dar una se dovedeste mai indaratnica si inteapa fragila bula de acalmie. La naiba, cum de nu m-am gandit? N-am bani! Nici cat sa fericesc pe unul mai amarat ca mine. Iar el continua sa cante dumnezeieste. Trebuia sa fi stiut ca nu putea fi vreun inger fara nevoi lumesti. Inspectez rapid in gand lucrurile de care m-as putea lipsi si care i-ar putea face lui vreo trebuinta, si rezultatul e dezolant. In afara de restul de suc si de cateva cuvinte de multumire si incurajare, nu-mi mai vine nimic in minte. Devin adepta teoriei conspiratiei pe seama careia, de obicei, ma amuz copios. Fiindca blocul asta era locuit cand am plecat azi dimineata, iar de cand m-am intors nimeni nu urca, nimeni nu coboara, nimeni nu striga, nimeni nu plange, nu geme, nu tuseste, nu se-aude nici macar un latrat. Si jur ca in scara asta sunt cel putin o duzina de caini care nu se suporta. Tanarul se opreste din cantat si ma simt somata sa rup tacerea. ,,Canti minunat. Nu te-am mai auzit...” Coboara vioara de pe umar. ,,Multumesc. Am fost de multe ori pe-aici. Acum fac turul de adio.” Mirarea mea il face sa continue. ,,Am terminat Conservatorul anul acesta. Ma voi angaja curand si nu voi mai fi nevoit sa fac asta.” Ma simt mai putin persecutata si umorul se dezmeticeste. ,,Si eu sunt intre joburi.” Zambesc, dar simt ca trebuie sa fiu mai explicita. ,,Voiam, de fapt, sa-ti spun ca... nu te pot ajuta cu nimic.” ,,Nu va faceti probleme... Ma bucur ca v-a placut.” Se apleaca sa-si ia cutia viorii si o broboana de transpiratie i se prelinge pana in varful nasului si cade. ,,Ma scuzati, e foarte cald.” Se pregateste sa plece si eu sa ma retrag in garsoniera mea inchiriata in care traiesc o boema intarziata cu cel putin varsta lui. ,,Sarut mana.” ,,La re...aa... stai putin. Ce zici de un suc ?” Imi arata iarasi zambetul de baiat bine crescut de lipsuri. Agit vesel cutia. ,,E rece, rece! Hai, vino!” Ispita functioneaza si vine. Trece pe langa mine si inchid usa. Nu miroase a transpiratie, desi tricoul ii e ud, ud, lipit de spate, iar fruntea - brumata ca o sticla de Chardonnay. Lasa vioara in hol, ma urmeaza in bucatarie, se asaza si ramane, batraneste, cu mainile fine pe genunchi. Fac vant cu piciorul unuia dintre pantofi in hol si ii intind mana. ,,Mihaela”. Mi-o strange molatic si constat ca, ciudat, reflexul de a-mi trage mana ca fripta e nefunctional. Fac loc prin impingerea a tot ce ocupa in dezordine masa – laptop, reviste, hartii, pixuri, scrumiera, cana de cafea de dimineata, si ii torn sucul intr-un pahar pentru vin alb. N-a spus cum il cheama, dar n-o iau ca pe o impolitete si nu ma tem ca sunt singura cu cineva despre care stiu atat de putin. Ma uit la el in timp ce-si bea, cu ochii aproape inchisi, zeama rosie de portocale siciliene – oare? Are parul negru si tenul alb, e inalt, cam atletic pentru un violonist, imbracat corect si curat. Pantofii obositi mai au inca luciu. Lasa cu grija paharul golit din mana si se uita spre reviste. ,,Scrieti?” ,,As putea spune, exagerand un pic, ca da.” Zambeste si are dintii foarte albi. Ia o revista si o frunzareste. A nimerit-o chiar pe cea in care n-am semnat inca nimic. Tac, dar in gand turui. ,,Pentru ca de cate ori ma asez in fata calculatorului ma somatizez instant. Ideile se zburatacesc precum gainile speriate de vulpe, cuvintele se joaca cu mine de-a baba-oarba, ma apuca carcei imaginari care chiar dor, la fel de incredibil cum il doare cateodata pe un ciung mana lipsa, am simultan simptomele celor mai subversive psihoze...” Intrerupe, fara sa stie, explicatia patetica. ,,Arata bine...” ,,Si nu numai.”
Se intoarce la coperta. Nu pare sa fi cautat ceva anume. ,,Stiinta de a fi barbat...” mai zice, deloc ironic, deloc impresionat. E natural si deloc ofensator dezinteresat de lucrurile pe care le considera fara loc ori rost in viata lui. Ma uit mai atent la el si intrebarea pleaca de capul ei. ,,Asculta, necunoscutule, ce-ai zice daca am sta de vorba despre tine si eu ti-as spune apoi povestea aici?” Si bat de cateva ori, marunt, cu palma pe revista. ,,Nu poti sa ma lasi asa, stiindu-i doar sfarsitul.” Ochii lui refuza inainte sa o faca si cu voce joasa, calma, hotarata. ,,Imi pare rau... Nu pot. Au mai incercat si de la niste ziare, de la o televiziune chiar... oameni pe care i-am intalnit cand cantam. Poate nu ma credeti, dar e prima data cand intru in casa cuiva, asa cum am facut acum. Am refuzat mereu. Nu vreau sa stie nimeni nimic, nu vreau sa apar nicaieri. De zece ani, in fiecare zi, fac asta si Dumnezeu mi-a ajutat sa nu ma intalnesc cu niciun coleg, profesor sau cunoscut.” In fiecare zi... 3650 si ceva de zile?! ,,Cati ani ai?” ,,24.” ,,De la 14 ani...?” ,,Da, din cantat am trait, eu si mama, care e pensionara de boala de 15 ani.” ,,Tatal tau...?” Face un gest cu mana, greu de tradus. ,,A disparut brusc din viata noastra in urma cu zece ani.” Nu spune ,,a fugit”, ci ,,s-a volatilizat”. „S-a mutat undeva, la tara.” ,,L-ai mai vazut ?” ,,Nu. Mai suna el, rar, atunci cand e treaz. Am inteles de la mama ca e alcoolic.” ,,Il invinovatesti?” ,,Acum, nu. Multa vreme nu l-am putut ierta. Dar de cand am inteles ca e o boala grea si asta, nu-l mai condamn. Cateodata chiar ma gandesc daca si cum l-as putea ajuta.” Face o pauza. ,,A fost mai bine ca s-a intamplat asa. Erau atatea scandaluri... Nu stiu ce-ar fi urmat. Dar mama sigur n-ar mai fi trait mult si nu stiu ce s-ar fi ales de mine. Pe vremea aia chiar ma batea gandul sa fug de-acasa. Tot de dragul ei n-am facut-o.” Vorbeste cu greutate, dar vorbeste. Nu vreau sa plece. ,,Iti fac o cafea.” Nu ma opreste. Pun apa la fiert, spal cana si vreau sa-l ascult. Nu ma mira ca vorbeste despre lucrurile pe care nu vrea sa le faca publice, pentru ca stiu ca anonimatul si hazardul nasc adesea confesiuni surprinzatoare. Ii torn cafea. ,,Spune-mi, cam cat castigi... castigai intr-o zi in care muzica ta deschidea usile si nu dadeai peste melomani ca mine?” Se uita mustrator ca amintesc de musca de pe caciula mea. ,,40 - 50 de lei. De sarbatori, ca toata lumea, ceva mai mult.” ,,Va era de-ajuns?” ,,Pentru unii poate parea chiar mult, dar medicamentele mamei au fost mereu foarte scumpe. De aceea am si iesit in fiecare zi.” E impacat, deloc dramatic. Incerc sa vad in el copilul care avea un serviciu cu jumatate de norma, zilnic, cate 3-4 ore, in care colinda Bucurestiul si canta in scari de bloc, niciodata in locuri publice. Copilul, adolescentul, tanarul, care a asteptat rabdator ca cineva sa-i deschida usa la care niciodata nu batea si sa-i dea ceva fara ca vreodata sa ceara. Si care, atunci cand primea, in loc de bani, o haina purtata de un copil mai norocos, sau cozonac, pasca, tort, friptura, oua rosii, bomboane de pom, coliva, colaci, ulei ori faina, nu se putea bucura. Pentru ca stia ca nu le poate schimba pe medicamente. Ma ajuta cu povesti despre neomenia oamenilor mari. Apoi ii iarta, crestineste, pe toti. ,,Am simtit de mic pe pielea mea si cum e sa-ti dea cineva din suflet, fara sa te umileasca, si cum e sa primesti ceva dat cu trufie si sa fii privit de sus. Asa am invatat ca toti avem neputinte de care nu suntem neaparat noi vinovati. N-am judecat pe nimeni. Am cantat si am spus multumesc. Atat. Stiu asta de la mama, care niciodata nu a povestit nimanui cum si din ce traiam. A purtat durerea asta, ca si boala, cu mare discretie si demnitate. Intelegeti de ce nu pot face asta tocmai acum, cand aproape am iesit la liman? Stiu ca vecinii nostri nu citesc asemenea reviste – trece cu palma peste coperta lucioasa, dar nu e numai povestea mea. E si povestea mamei mele. M-as simti ca un tradator. A fost secretul nostru si l-am pastrat fara sa-mi fi spus nici macar o data in toti anii astia sa nu vorbesc cu nimeni.” Aproape din nicio fraza nu lipseste mama. Careia, atunci cand viitorul aducea a sfarsit de lume, fiul de 14 ani i-a facut o propunere de afacere: ,,De ce nu incercam sa facem bani cu vioara?” Afacerea asta semana izbitor cu cersitul. ,,Ai simtit ca cersesti? Ca intinzi totusi mana, chiar daca in ea tineai o vioara?” ,,Nu. Desi au fost probabil multi cei care considerau ca ceea faceam era tot un fel de cersetorie, eu n-am cersit. Eu am muncit, am invatat si repetat in plus fata de ceea ce faceam pentru scoala, ca sa am un repertoriu variat si bine interpretat. Eu am cantat pentru toti. Cate jumatate de ora pe fiecare scara, cate 5-6-7 scari pe zi. Cine a vrut a dat, cine nu, nu.” Asa, imi place. Asta e atitudine. Si-atunci, de ce ti-o fi rusine? ,,Singurii pe care nu i-am inteles au fost cei care deschideau usa doar pentru a arunca cu vorbe de ocara. Mama a fost mai afectata. Parea intreaga, tanara, in putere, si unii o judecau cu asprime. Ea nu se apara, ma lua de mana si plecam. Ca s-o scutesc, m-am hotarat dupa un an sa merg singur. Eram foarte orgolios atunci, la 14, 15 ani. Incruntat, tacut, furios. Mai tarziu, n-am mai simtit decat responsabilitatea celui care pune painea pe masa si grija ca felul in care o fac sa nu se afle.” Nu se considera batut de soarta. E intreg, are doua maini si o vioara, nu se uita in sus decat foarte rar si atunci o face cu prudenta. Mai tot timpul a privit spre cei mai necajiti decat el si s-a simtit norocos, binecuvantat si ocrotit. Fericirea inseamna pentru el sa fii sanatos. Atat. ,,Ce ti s-ar mai putea parea greu pe lumea asta?” Mainile lui frumoase devin nelinistite. ,,Sunt destule nenorociri mai mari. Stiti parabola cu necajitul caruia i se parea crucea lui prea greu de dus?” ,,Nu.” ,,Cunoscand bunatatea lui Dumnezeu, dar in acelasi timp gandindu-se ca fusese uitat la imparteala norocului, I se infatiseaza cu rugamintea umila sa-i schimbe soarta. Dumnezeu il asculta si il trimite intr-o incapere in care erau tot felul de cruci, la alegere. Omul o lasa usurat deoparte pe a lui si incepe sa caute o alta mai lesne de dus. Intreaga zi le-a cantarit pe toate si pana la urma s-a intors spasit in fata Domnului: ” E intelept. Copt de timpuriu. ,,Ai o iubita?” ,,Am.” Si e, ca si el, tot nevoiasa. ,,Ea stie?” ,,Da. Ne iubim.” Simplu. ,,Prieteni ai?” ,,Am colegi. N-am avut timp prea mult de socializat, dar nici nu m-am izolat.” ,,Ai mai avut vreme sa citesti?” ,,Nu. Lectura mea a ramas la nivel de clasa a XII - a. De scoala m-am tinut cu indarjire. Altfel ramaneam un scripcar oarecare.” Zambesc si il incerc. ,,Cat esti de bun?” ,,Nu sunt de zece, dar de noua curat, da. Poate cu mai mult studiu...” Nici trufas, nici modest. Cat timp o fi trecut? Si-a terminat cafeaua. Si eu tigarile. Ii iau cana din fata. ,,Vrei sa-ti ghicesc?” Rade scurt. Ametesc neindemanatic restul nebaut si intorc cana cu gura in jos pe o ditai farfuria. In partea opusa cozii, apare o mica pata negricioasa. ,,Chiar va pricepeti?” Recunosc partial mica inselatorie nevinovata. ,,Am mai degraba intuitii.” Suna telefonul. Il inchid fara sa ma uit cine a fost. Oricum, nu cred ca era cine as fi vrut. Cine o fi fost nu insista. ,,Ai mobil?” ,,Nu.” ,,Si daca se intampla ceva cu mama ta cat esti plecat?” ,,As sti.” ,,Ai fost plecat din Bucuresti vreodata?” ,,Nu.V-am spus ca n-am lipsit de la locurile de cantat nici macar o zi.” Inghit in sec. ,,Aveti televizor?” ,,Da.” ,,Te uiti?” ,,Nu prea. Imi mai povesteste mama cate ceva. Ma cheama cand da peste orchestre, recitaluri sau filme despre viori sau mari interpreti.” ,,Te temi de ceva?” ,,De rautatea unor oameni, desi din bunatatea altora am trait.” ,,Ai fotografii?” Da din cap ca nu. Nu destule. ,,De toate, vreo trei. Ultima e de pe la zece ani. Niciodata n-am avut bani sa cumpar pozele facute la scoala. Restul darilor le plateam ca oricare elev, dar niciodata ceea ce era considerat un moft. Amintirile, toate, le pastreaza mama mea. Din cand in cand imi mai povesteste despre mine. Desi incep sa n-o mai cred pe de-a-ntregul. Ma tem ca minte de dragul meu. Mereu schimba cate ceva, si intotdeauna in bine.” Ma gandesc ca o fi felul ei de a-l rasplati facandu-i copilaria sau adolescenta sa para mai frumoase. ,,Plange?” ,,Cine? Mama?! Niciodata.” ,,Tu?” De ce mi-ar raspunde? O face. ,,Pastrez lacrimile pentru ceva frumos.” Iau cana cu mana sigura. Baiatul asta merita o soarta mai buna. Crepusculul face dificila deslusirea semnelor, chiar presupunand ca le-as cunoaste. Incerc sa gasesc o formula intre limbajul ghicitoarelor cu fuste si cel al Uraniei. Asteapta, amuzat, cu un interes mai degraba politicos. ,,E un semn aici... ca o palnie... cu gura spre o margine fara urme de zat...curata...luminoasa. Ca si cum ai iesi dintr-un tunel.” Nu-i arat, cum am vazut ca fac adevaratele fortune teller, pentru ca nu e nimic care sa semene cu o palnie pe fundul ori pe peretii canii. ,,La varsare... parca vad un...E. Da, sigur e un E... mare.” Ridica sprancenele.,,E?” Ridic si eu din umeri, neputincioasa in fata semnelor. Maktub. ,,Asa apare aici.” Mai rasucesc cana in asteptarea unei alte idei, cu un punct mai inteligenta. ,,Ar mai fi... un profil de camila... wow, cu doua cocoase.” ,,Si ce inseamna?” Camila era din vis, dar cui ii pasa? ,,Bani.” Doamne, sunt asa de putin subtila. Iar credibila, deloc. O scurtez. ,,E o ceasca buna, nu e incarcata. Dupa cum arata, o sa-ti fie bine.” Nu pare convins. ,,Cine stie?” Corect, si cu siguranta nu eu. ,,Ti-ai dat licenta?” ,,Nu. Era imposibil. Din 30, doar sapte s-au inscris si patru dintre ei au picat. Nici n-avea rost sa incerc. Trebuie munca serioasa si ultimul an la Conservator e foarte greu. Nu e timp nici daca nu ai alta treaba decat studiul.” ,,Si cum o sa te poti angaja?” ,,N-am ratat niciun curs in facultate. Am un atestat de pedagogie si psihologie. Voi fi suplinitor la o scoala.” ,,Vei castiga mai putin decat acum.” ,,Stiu, dar voi fi profesor.” Cum sa ajuti un om care s-a ajutat singur, care nu cere si nu asteapta nimic de la nimeni degeaba? ,,Si vrei sa ramai profesor?” ,,Nu. As vrea sa cant intr-o orchestra, sa ajung solist.” ,,Ai participat la concursuri?” ,,Da. In tara, adica aici, in Bucuresti. La cele importante, care se desfasurau afara si care, castigate, ar fi insemnat burse de studiu sau premii in bani, n-am avut cum sa ma prezint.” Se asterne tacerea. ,,Voiam sa te mai intreb ceva. Despre umilinta.” ,,N-am fost umilit pentru ca nimeni n-a stiut ce fac. Umilitor mi s-ar parea acum sa se afle cum am trait.” ,,Dar n-ai facut nimic rau. Tu nu esti mandru ca de zece ani te cresti singur si ca ai avut grija si de mama ta?” ,,Ba da, dar aici nu suntem in America.” Zambesc. ,,Da, nu stiu cum e in America. Dar povestea mea, facuta publica, mi-ar aduce numai necazuri. Lumea m-ar suspecta ca incerc sa impresionez si sa castig ceva. Poate chiar m-ar dispretui pentru asta.” Mai incerc o data. ,,Poate ca nu. Poate ca unii ar face pasul din telenovele in lumea reala si ar vedea ca oameni ca tine exista cu adevarat, nestiuti, la tot pasul. Poate altcineva ar gasi curaj si speranta in povestea ta. Poate un mecena citeste ori aude despre tine si iti intinde o mana.” O tine pe-a lui. ,,Nu, nu pot. Si-apoi, ce-a fost mai greu a trecut.” O tin pe-a mea. ,,Dar, zi drept, n-ai avea nevoie de o vioara mai buna sau de bani pentru concursurile alea mari despre care vorbeai? Si de timp sa te poti pregati cum se cuvine?” ,,Sigur ca da, dar poate voi da lectii particulare, poate voi fi invitat la reuniuni mai simandicoase sa cant cafe-concert...” Sigur! Poate vei castiga la loto fara sa joci, incapatanatule! ,,Deci, nu-mi spui cum te cheama si nu vrei sa apari intr-o revista...” ,,Nu. Imi pare rau.” Il cred. Mi-a spus destule, nu stiu de ce, dar sigur si pentru ca e incredintat ca n-o sa scriu despre el. As fi o nemernica daca as face asta, nu? Se ridica. Isi ia cutia si ne indreptam catre usa. ,,Multumesc si ... succes cu scrisul.” Ii intind din nou mana. Mi se pare, sau chiar mi-o strange mai sanatos? ,,Si tu sa ai succes, domnule profesor suplinitor.” Rade usurat ca un spovedit. Nu mai e transpirat, tricoul i s-a dezlipit de pe spate. Ma uit dupa el. Nu va mai canta in blocul asta niciodata. Nici eu nu cred voi mai locui multa vreme aici. Se aude liftul oprindu-se. ,,Hei, nu-mi spui macar ce cantai? A cui era muzica?” ,,Inca nu i-am pus un nume.” Si dus a fost. Inapoi, in bucatarie, aprind lumina si ma mai uit o data pe fundul canii. Nu stiu de unde, dar chiar este un E acolo. Mare. Prostii! Ma asez la calculator si primele cuvinte apar pe monitor. ,,Anonimul bucurestean...” Fie ce-o fi, divinatie spontana sau nu, meritam amandoi o sansa.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!