poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2733 .



13. 10. 1980 Cu respect și dragoste, un NU SUNT NEBUN! 31.07. 2008 Cu respect și dragoste, o NU SUNT NEBUNÃ!
eseu [ ]
Leonard Oprea, Cămașa de forță, Ed. Curtea veche, 2004, Ed. Liternet, 2005

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [angela furtuna ]

2008-07-31  |     | 



13. 10. 1980 Cu respect și dragoste, un NU SUNT NEBUN!
31. 07. 2008 Cu respect și dragoste, o NU SUNT NEBUNÃ!


Moto: „Ciudățenia firii mele constă în faptul că am avut puterea să elimin din gândirea mea noțiunea de bine sau rău, în accepția curentă, la fel cum Moartea nu mai funcționează pentru mine ca spaimă atavică”. (Leonard Oprea)

„Moartea nu există. Există doar oameni care nu se pot opri din drum”. (Angela Furtună)
..........................................................

Cămașa de forță (Ed. Curtea Veche - 2004, Ed. Liternet - 2005) este o carte-etalon, atât pentru proza est-europeană, cât și pentru literatura universală. Combustia care a inițiat o literatură de o asemenea forță și valoare vine, estetic vorbind, din aceeași fenomenologie care i-a extras genialoizi din distileriile artei Estului pe Dostoievski, pe Kafka, sau pe Vladimir Bukovski. Evident, tot acest metabolism nu ar fi fost posibil în afara experienței totalitare la care a fost supus autorul cărții, romancierul, poetul și eseistul Leonard Oprea.
Vorbim aici despre un roman scris cu fluidul unui homunculul hiperactivat (e conștiința auctorială? e omul păcatului? e un sfânt? e fiara? e Dumnezeu? este, poate, câte ceva esențial din toate acestea, sau e nimic în rețetă alchimică ? ), iar acest homuncul este cel care pune la lucru alerta cortexului senzorial și anxietatea cortexului motor pentru a face posibilă supraviețuirea ființei strivită sub teascul dictaturii: „să-mi scrii sângerând fără tăietură, doar simplu gândind despre neînțeleasa plăsmuire…[…] Sunt un…paralogic și nu voi perturba societatea, îmi voi cere doar dreptul, inalienabil, la un pic de zbor, deasupra munților și văilor, orașelor și ruinelor voastre.”(p.159). De remarcat că această levitație antropocentrică se produce „înlăuntrul meu și în afara voastră”, printr-un mecanism hiper-derealist grefat parcă pe o meditație din Hermes Trismegistus.

Cadențele catatonice și contratimpii cicatricilor din Dansul lui Eduard Munch sunt singurele ritmuri care îi sunt permise lui Inochentie Damian, eroul romanului de față, pentru a înainta prin realul distopic și prin imaginarul utopic al unui sistem totalitar a cărui menire este reducerea individului la absurd: „ne-ați spus că într-o astfel de societate nu există contradicții antagoniste, atunci, ce se întâmplă când contradicțiile ajung, așa neantagoniste cum sunt, la o acumulare necontrolabilă?” Un răspuns era acesta: „refuzul de a accepta să trăiești într-un anume fel, prin automutilare”, care putea merge până la sinucidere (autonegarea supremă) sau până la stimularea genialității (prin conversia mecanismului nevrozei și negării în mecanism creator). Dar au existat, la alții, și răspunsurile colaboraționiste, prin mecanismele adoptării ideologiilor totalitare, fie în mod activ, fie în mod pasiv, cedând și lăsându-se încorporați în pasta moale, vitroasă, a lui homo sovietikus.

În regimurile totalitare comunistoide cum au fost cele din Est, când individul trăiește zilnic experiența faliei schizoide a dedublării pentru a încerca o adecvare la (re)presiunea ideologică externă, mintea sa uită mecansimele naturale de feed-back apropriate libertății. Cu timpul, răspunsul său la stimulii de orice fel devine unul lipsit de sens, pe măsura realității care a generat anomalia: „Le povestesc despre cât de greu se poate accepta că existența unui spațiu și timp, tainice în manifestarea lor benefică, inițiatică și desăvârșitoare de ființă, constituie, practic, accesul la realitatea psihică eliberatoare- realitatea unică[…]. Păcatul …e identificat de unii dintre ei, marea majoritate, cu spaima asta și li se înfățișează ca o destructurare interioară, într-un necurmat proces, până la alcătuirea unui nou Eu. ” Însingurarea lui Inochentie Damian a fost blestemul dar și șansa supraviețuirii lui, într-o lume comunizată și supusă buldozerelor de anihilare a personalității: „Cum urlă lupii sufletului la gura disperării, gândi Damian și notă în jurnal: „Nu există tragedie sau demența izolării, atâta timp cât nimeni nu-i poate contesta frumusețea protestului”…”

Construcția spațiului sacrificial al interiorității lui Inochentie Damian, cel abandonat înstrăinării dar susținut de obstinația autoanalizei în chip de „țipăt după ajutor”, devine o literatură pur-sânge, o arhitectură vera făcută din text, sânge și fluid afectiv, o construcție a detaliului anatomo-patologic și a misterului revelat: „Cât de amănunțit trebuie să-ți „descrii” realitatea înconjurătoare pentru a descoperi motivele întemeiate care să-ți justifice actul de autoalienare?” Tehnica pointillistă a detaliului presiunii psihice este inegalabilă la Leonard Oprea. (Am regăsit aici, ca pe o madlenă proustiană, o amintire personală care ține de fascinația în fața construcției lui De laudibus sanctae crucis, făcută în secolul al IX-lea de Rabano Mauro, după un procedeu de reiterare heraldică (Roma, Biblioteca Apostolica Vaticana). După același procedeu, autorul deconstruiește coerența funcțională a personajului său prin autofagocitarea energiei sale ființiale, lăsând în urmă, vie, marioneta lipsită de voință autonomă, marionetă ce execută – în statul totalitar - numai manevrele Păpușarului Ideolog Șef. Fac apel, pentru adecvare, la citatul indicat de autor din Nietzsche: „Am făcut lucrul acesta, spune memoria mea. Nu sunt eu în stare să fac una ca asta, spune orgoliul meu și rămâne de neînduplecat. În cele din urmă – cedează memoria.” Așadar aici este capătul de linie al Arhipelagului, al Coloniei penitenciare, al Gulagului, al Experimentului Pitești: în cochilia goală a minții-sufletului, vidată de ideologi prin spălarea creierului, este injectată, cu seringa statului-partid, toxina omului nou.)

Realitatea, în care sufletul lui Inochentie Damian se varsă prin câteva maree, vine dintr-o lume „care nu îl dorește”, câtă vreme el ține cu dinții de libertatea sa și de dreptul de a se exprima. Însă, împreună, personajul și autorul, miez din Unul Dumnezeu fiind, ies din cămașa de forță a spiritului totalitar prin iubire și prin mărturisirea credinței, care devin temele fundamentale ale meditațiilor, ale obsesiilor și ale literaturii lui Leonard Oprea. E un drum - acesta, al Iubirii și al Binelui-, pe care și Hannah Arendt a mers, cu aceeași obstinație (deși în cazul ei accentul a căzut pe expresivitatea eseului). De la Augustin izvorând, mereu între îndoială și certitudine, între Dumnezeu și suflet, Leonard Oprea atinge logica și simplitatea de lege a unei axiome, prin iluminarea Ecleziastului și prin îndumnezeirea sa. Purificarea se face prin Iubire.
Acum cincizeci de ani, în 1958, în Condiția Umană, Hannah Arendt scria: "Love, although it is one of the rarest occurrences in human lives, possesses an unequaled clarity for the disclosure of Who, precisely because it is unconcerned to the point of total unworldliness with what the loved person may be, with his qualities and shortcomings no less than with his achievements, failings and transgression. . . Love, by its very nature, is unworldly, and it is for this reason that it is not only apolitical but anti-political, perhaps the most powerful of all antipolitical human forces."
Sub cămașa de forță, ca și după lepădarea ei, Leonard Oprea ne propune această epidermă de Iubire, acest airbag de Iubire, aceste mitocondrii și alveole de Iubire, adică tot ceea ce rămâne după purificarea rituală și regăsirea Adevărului. Inochentie Damian trebuie să iubească și să înțeleagă: „Suntem douăzeci și două de milioane de români și sunt peste patru milioane de membri de partid. Peste douăzeci la sută din populația țării. Cum de s-a întâmplat astfel? Cum de se întâmplă astfel? Sunt un laș sau sunt un nebun? Ori amândouă. Voi scrie. Măcar atât. Și mereu îmi voi aduce aminte cuvintele apostolilor: Doamne, mărește-ne Credința!”

Invocarea Credinței nu ține de recuzită formală, ba chiar este o preștiință ce trebuie descoperită de Inochentie, iar după modelul său, de fiecare muritor ce vrea să se salveze, sugerează Leonard Oprea, cu inflexiuni de profet aflat în râvnirea grației. Autorul răspândește strălucirea acestei eliberări și încărcătura saltului energetic: credere Deo aut Christo (supunerea față de cuvântul Domnului) și credere in Deum aut Christum (supunerea în Dumnezeu și în Christos). Așadar, spre deosebire de Hannah Arendt, Leonard Oprea adaugă iubirii de Dumnezeu ca metodă de salvare și acceptarea intelectuală a lui Dumnezeu ca axiomă a fiirii.
Inochentie Damian, cel strivit de călăii regimului totalitar, a fost astfel pregătit, prin suferință, prin tortură (la care el unul a rezistat, în timp ce sute de alte milioane de suflete nu au rezistat) pentru ca sufletul său să rămână stăpân asupra ființei sale. Așadar, el a fost pregătit prin martiraj, pentru Dumnezeu, praeparatur voluntas a Deo. El a avut libertatea de a alege și a ales.

Cartea aceasta a lui Leonard Oprea este străbătută de un negru extaz tăinuit al lucrurilor și al ființei umane, ca și de fascinația comparatistă disputată între ororile produse de ideologiile politice în trecutul recent al Europei. Discuția despre punerea semnului egal între crimele Holocaustului și crimele Gulagului nu este nici savantă și nici corectă, nici măcar permisă. Însă mi se pare justă abordarea diegetică a celor două fenomene și încadrarea lor în același tip de consecințe cu care totalitarismul pus în practică a dus la torturarea omului și la anihilarea dreptului său fundamental la viață. De la Holocaust până la Gulag, tehnica anihilării în masă a indivizilor a evoluat prin procedee asiatice de sadism. După arderea de tot prin Shoah sub regimul nazist, bazată pe eliminarea fizică în masă facută pe criterii etnice și rasiale, „înțelepciunea” asiatică bolșevică a elaborat în timpul Gulagului procedee de suprimare încă mai subtile, care nu lasă urme atât de vizibile ca în cazul Shoahului: arderea trupului din cuptoare (șase milioane de evrei, țigani etc.uciși în lagăre naziste din timpul Shoah) a fost înlocuită în timpul Gulagului de arderea minții-sufletului, de prăjirea creierului prin temperatura înaltă a dezumanizării și decerebrării intelectual-moral-voliționale, mergând până la destructurarea totală și dezagregarea completă a personalității a sute de milioane de indivizi (români, ruși, polonezi, cehi, ucraineni, bulgari, evrei, armeni, sași-germani, unguri, estonieni, letoni etc.) și care, precum Inochentie Damian, au fost supuși arderii psihologice de tot, păstrându-li-se numai configurația cerebrală humanoidă de bază, precum și un alfabet elementar de coduri automate ce mai conține doar indicații primitive de reacție la sistemul supraviețuirii în lagărului comunist. Niciodată, însă, nu se va pune problema înlocuirii unei ideologii cu o alta, sau de a inventa idoli noi care să justifice excesele criminogene comise asupra vieții. Câtă vreme omul veghează, cerul rămâne în el, ca adevăr axiomatic, plin de iubire și de neatins.

Cămașa de forță trebuie să intre cu drepturi depline în conștiința cititorului tânar de astăzi, în manualele școlare și în bibliografia universitară obligatorie, ca un roman indispensabil înțelegerii literaturii și a tragediei Europei Culturale sub dictatura Moscovei, fenomene de care încă din 1984 a început să vorbească și Milan Kundera, care a fost însă mai bine mediatizat în epocă, deoarece se afla deja în exil la Paris.

Cu altă ocazie, mă voi referi la relația dintre muzică și Inochentie Damian, muzica fiind adevăratele aripi care l-au salvat de la moarte pe „Micul Prinț, un trist și uimit copil” anchetat de torționari. Leonard Oprea însuși, ca și autoarea acestui text, ca și atâția alți intelectuali tineri de elită români ai anilor 70-80, a fost salvat de la moarte de către jazz, de către rockul progressive (eu ador și astăzi Van der Graaf Generator și mai ales pe Peter Hammill – vezi pe Google situl sau Sofa Sound - , ca și Jethro Tull sau Gentle Giant ori Kraftwerk, dar mulți alții încă) și de fascinația pentru discul rar de ebonită, de contactul cu Radio Europa Liberă, cu Radio BBC, cu Voice of America, cu marea literatură a lumii, cu marea muzică și cu marea artă a lumii, toate adunate de noi pe furiș în experiența fiecărei zile, în liniile supraviețuirii închise în palmă, în pumnul strâns, alături de bănuțul pentru un corn și de bănuțul pentru pomană dat, pe ascuns, pentru slava lui Dumnezeu.


Angela Furtună
[email protected]

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!