poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3272 .



Timpul pustniciei
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [numar irational ]

2008-06-10  |     | 



Timpul pustniciei

„Nu, prietenii mei, nu mă voi putea face pustnic niciodată, orice ați putea voi spune” (Tagore, Grădinarul).
Pentru noi, creștinii, postul este o perioadă de pustnicie. Iar pentru cei ce o resping în totalitate, precum Tagore, o vor trăi mai târziu într-o altă formă care nu depinde de ei: bătrânețea. La bătrânețe simțurile se atrofiază iar singurătatea se face prezentă într-o formă sau alta. Gândul morții revine frecvent. Omul credincios și plin de evlavie poate fi ferit de spaime. În genere, se experiază durerea și spaima și sentimentul că omul nu e pregătit pentru moarte.
De ce afirmă Tagore că hotărârea lui e definitivă, de ce pune condiție pentru pustnicie, aflarea unui adăpost în umbră și a unei prietene, care să-l însoțească în timpul pocăinței? De ce are nevoie de râsul ei vesel care să răsune în umbrarele sihăstriei pădurii, de faldurile mantiei fluturând în vânt și de tăcerea ei adâncită de blânde șoapte moi? Cu câtă hotărâre repetă: „eu nu mă voi face pustnic niciodată”!
Oare creștinii își petrec pustnicia într-o singurătate absolută? Sunt ei lipsiți de o prezență mângâietoare? Ne temem de pustnicie, dar pustnicim în orașe din cauza lipsei de comunicare din ce în ce mai acute.
Așa cum se prezintă pe sine, „tot atât de tânăr sau bătrân ca și cel mai tânăr sau cel mai bătrân om”, poetul exprimă îndoielile tuturor.
În definitiv, de ce să alegem pustnicia?
Dar mai bine căutăm răspunsul în viața și scrierile unui pustnic. Cuviosul părinte Daniil de la Rarău spune că numai pustnicul e cu adevărat sociabil, sobornicesc. În mod paradoxal, singurătatea este cea care face posibilă comuniunea. Și invers, numai omul care și-a agonisit virtuți sobornicești poate fi pustnic. Omul care a învățat să fie în comuniune se poate descoperi în singurătate ca pe o o societate lăuntrică. Părintele afirmă că însingurarea reală în mijlocul oamenilor este cel mai greu lucru; însingurarea - adică aflarea de sine și construirea unui univers propriu pe măsura propriei personalități.
Deci până la urmă pustnicia trebuie căutată și aici, în mijlocul lumii, pentru ca omul să își găsească taina și inima sa și să le comunice celorlalți. Astfel ar putea fi posibilă prietenia adevărată. Tot cuviosul Daniil spune că postul este o condiție a prieteniei, deoarece definește prietenia ca fiind, în ierarhia unirilor, de un grad mai înalt decât al iubirii obișnuite; nimic trupesc nu trebuie să se manifeste în prietenie, care, fiind rodul unei frățietăți a spiritului, este mult mai greu de împlinit.
Grele de sens și de rod devin toate pentru omul înduhovnicit! Pentru că, de fapt, omul se însingurează, se rupe de lume spre a se umple de Duh. Primind Duhul dragostei, al blândeții, al înțelepciunii, trăiește prietenia la alt nivel.
Sunt impresionante la Tagore amănuntele pe care le sesizează în legătură cu prietena: râsul vesel, faldurile mantiei și șoaptele moi. Atenția este distribuită către amănunte revelatoare. Este o taină acolo, în ființa prietenei, pe care nu vrea să o piardă părăsind-o.
Dar un creștin, după Întrupare, vede toată lumea ca prietenă. Podoabele ei, faldurile mantiei, sunt aparențele care își redescoperă sensul profund, simbolic. Prin venirea lui Hristos lumea își câștigă înțelesul de epifanie cosmică. În acest sens și creștinul are nevoie de lume, să-l însoțească în timpul pocăinței, să-i reveleze tainele adânci, și mai ales acea tainică venire a lui Hristos: „Domnul vine”! Venirea Domnului este așteptată cu o intensitate și o frumusețe ce țin de o artă sublimă: toată lumea spune, povestește despre venirea Domnului. Postul, pustnicia sunt de fapt această așteptare a sufletului îndrăgostit. La capătul așteptării este Învierea, înțeleasă ca o prezență continuă a Domnului, ca o locuire a sufletului într-un alt timp.
Frumos spune cuviosul Daniil de la Rarău că evlavia este căutarea Adevărului! Adevărul vine ca un grădinar care slujește sufletului-regină. „De ce vii tu atât de târziu?” întreabă regina. „Când ai sfârșit cu ceilalți, atunci e timpul meu”, răspunde servul. „Ce poți tu aștepta când e atât de târziu?” întreabă regina. „Să mă faci grădinarul grădinii tale de flori”, răspunde servul (Tagore, Grădinarul).
Minunată așteptarea, minunată venirea, chiar dacă târzie. Și e minunat a învăța evlavia de oriunde și a-L avea pe Domnul permanent înaintea ochilor. Timpul Lui este timpul când vom sfârși cu ceilalți, adică timpul postului, timpul pustniciei.



Acest eseu a fost publicat in ziarul Lumina



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!