Rece,prea rece simțeam vântul mușcând din obrazul meu palid în răcoarea primăverii și vreascuri neputincioase trosneau sub trecerea pașilor mei ușori ce coborau spre pămănt la fel ca jocul petalelor .
Suna în zare asemeni unui țipăt de pasăre maiastră clopotul din turla-naltă a bisericii.Un miros cald de brad mi-a împrăștiat iute orice amprentă de încruntare lăsându-mi fruntea ca pe cea a unui copil naiv în calea vântului.M-am oprit în apa râului să ascult cântecul valurior ce-mi udau gleznele topite de oboseală și apoi din salt în nsalt am trecut apa spre o pădure adâncă și întunecată ce ducea parcă spre porțile paradisului sau infernului.
Cele două poteci acunse bine la umbra veselă a codrului păreau rupte dintr-un singur drum deși erau atât de .diferite.Pe una spinii se întindeau pe ambele părți în schimb pe cealată fluturii zburau fantomatic printre frunze moi de stejar și flori de mai înmiresmate.Pe unde s-o apuc?Unde voi ajunge?Spre rai sau spre iadul cel cu multe suflete vândute?O voce răsuna pe semne adresându-mi-se asemeni glasului unui înger pornind pe fiecare suflare a vântului cu unduiri de ecou.
-Tu ești o floare!Tu ești un trandafir!Te vor culege curând.
Priveam în jurul meu căutând un corp,un suflet care să mi se arate răspunzându- I apoi ca un ecou inversat:
-Îmi zac rădăcinile-n ploaie și vânt,dar eu nu-s o floare,eu nu-s trandafir.Sunt doar un copil fără mamă și tată!Și zarea-mi răspundea ironic:
-Mamă și tată...tată...tată...
Îngerul m-atinse și am simțit curata lui mângâiere ca pe-o rază de soare mult prea rece și din nou el îmi șopti mai aproape întrebând fără a aștepta vreun răspuns:
-Tu nu ești o floare?Tu nu ești trandafir?
Nu eram nimic atunci.Eram o simplă coincidență genetică,o clonă a unui copil orfan.A treia atingere îmi smulse o lacrimă care,căzând pe pământ deschise iadul!
Flăcări nemiloase mistuiră într-o clipă o pădure seculară și în toată oroare bătăliei dintre bine și rău răsuna un încă un ecou
-Eu nu sunt o floare,eu nu sunt trandafir!
Simțeam rănile mustind de sângele ce se scurgea în cenușă dispărând fără urmă și carnea aproape sfârâia pe oasele arse.Apoi groapa s-a deschis să mă tragă în adâncuri dar cu degetele sfârtecate înfipte în jăratec am urcat și mi-am continuat drumul.Am apucat pe cărarea cea mai lungă și cea mai ostilă lăsând în vârful fiecărui spin o bucățică din carnea mea.Astfel la capătul ei paradisul mă înghiți și în sfârșit noaptea gândurilor sumbre a fost spulberată de un răsărit.Pierdut bîn lumină zbor și acum alături de îngerul ce m-a îndreptat spre rai.Dacă drumul ispititor ducea la iad era clar de ce:ispitele omului sunt frumusețea și comoditatea și odată intrat pe acest drum sigur nu aș fi ajuns la capăt ci m-aș fi pierdut în vreo rază de lumină.În schimb calea cea plină de pericol mi-a grăbit pașii căci odată intrat înapoi nu puteam da iar să rămân pe loc aș fi pierdut.Aceea este cărarea spre regăsirea sinelui:cea care-ți pare cea mai anevoioasă!