Suflet „ cu Lună” în dar...



Tocmai depășisem scuarul cu brazi aflat la capătul străzii Ady Endre, unde aceasta se deschide către centru și, numai ce mă întâmpină priveliștea impresionantă a turlelor celor câtorva biserici, relativ apropiate între ele, care, cu ținuta lor impunătoare, definesc pe drept cuvânt trăsătura dominantă a locului ca leagăn de cultură și tradiție, de credință, curăție și spiritualitate.
Mă îndreptam cu emoție către lăcașul, atât de drag mie, “Biserica cu Lună”, unde cu ani în urmă, un om, un simplu preot, avea să-mi întărească într-atât de mult credința, nădejdea și dragostea în Mântuitorul Hristos, încât m-am simțit ca și botezat prin credință a doua oară, întru sănătate și speranță, iar vizitele mele ulterioare în Oradea au reprezentat în primul rând “binecuvântarea” părintelui și a lui Dumnezeu, dar și a forței spirituale ce transpare de dincolo de zidurile groase de istoria atâtor vremuri de zbucium.
Mă mai despărțea un “Criș ...”, pe care l-am trecut în grabă, “…Repede”, ca să îi fac pe plac, apoi, o intersecție civilizată, pe care, trecând-o înapoi la amiază, am realizat că de fapt nu primeam mesaje eronate pe mobil ci chiar exista un sistem de avertizare discret, pentru unii, puțin și ne-văzători că pot trece strada, iar pentru alții, cazul meu, că trebuie să scot telefonul și să mă dumiresc “ce o mai fi și cu semnalul ăsta?”.
La ceasurile acelea din sâmbătă, când liniștea mai trona încă destul de confortabil peste cetate, numai când am trecut podul n-am auzit huruitul sacadat al căruciorului de piață, ce mă însoțea, în fapt, o pacoste ce s-a străduit să-mi arate de multe ori devotamentul său, dar care îmi dădea alura unui personaj cel puțin bizar, căruia, fie că i se defectase sistemul temporal, întrucât nimic nu părea să ofere vreun serviciu “en gros” în imediat următoarele ceasuri, fie ..., oricum numai ceea ce urma sa întreprind eu, nu sugera.
Pasul mi se întindea mai abitir către majestoasa catedrală și din dorința de a surprinde momentul lunar înfățișat de mecanismul rotativ, al lui Georg Rueppe (ceasornicar - 1793), aflat pe frontispiciul clădirii. Nu puteam însă să nu remarc salutul „Vulturului Negru”, un “vechi prieten”, de secol XIX - Art nouveau (Vitralii 1900 – Oradea), al cărui sit l-am făcut cu multă pasiune încât, încă și acum ne mai aduce faimă pe paginile noastre de Web, deși privindu-l, mă întrebam „...ce fel de molimă l-o fi lovit, sărmanul, tocmai în atât de cântatele vitralii!”.
L-am lăsat ca și altă dată, în grija lui Mihai Viteazul, ce străjuiește hotarele unirii neamului românesc, adunând încă, an de an, în fața primăriei din Piața Unirii, mulțime de oameni spre a-și aduce omagiile lor eroilor neamului.
Cu greu mai distingeam un picior de lună ce se retrăgea ca o felie de lămâie gălbuind palid într-o ceașcă cu ceai negru, pe după ingeniosul glob, dar nimic nu putea fi mai satisfăcător decât un fenomen surprins la limita lui, în acele condiții, încât mă simțeam deja binecuvântat pentru intrarea în sfânta biserică. Deschisă și chemătoare, veșnică și statornică, tăcută și tainică, mă primea ca întotdeauna, cu aceeași vibrație înălțătoare, cu așteptarea și speranța de a parcurge o zi plină de har sub puterea Hramului “Adormirea Maicii Domnului” cu care este încununată catedrala încă de la 1784, când s-a așezat piatra de temelie.
“Să punem început bun!”, mi-am zis și după ce mi-am stabilit un loc de reculegere și mi-am asigurat bagajul, m-am interesat de programul părintelui la pangar, la slujbașul cel smerit și atât de împăcat al bisericii, parcă mai rotunjor ca data trecută (acu’ vre-un an și vreo trei luni), scund și cu pasul rar și apăsat și care niciodată nu vorbește mai mult decât îl întrebi, dar nici dacă îl întrebi și nu exprimi foarte clar ce vrei, nu îți răspunde, așteptând cu pace ardelenească următoarea întrebare.
Aveam de așteptat încă vreo două ceasuri bune până să îl întâlnesc pe părintele, ce trebuia să sosească să oficieze un parastas. Puțin bulversat, cam temător de criză de timp și de faptul că nu aș fi reușit sa îi pot cere sa-mi rezolve toate problemele pentru care venisem, mă gândeam să încerc sa dau de el înainte de momentul sosirii oficiale în biserică.
Mare greșeală! Uitasem pentru moment cu cine aveam să stau de vorbă. Uitasem că părintele m-a chemat prima dată la el și că nu m-a lăsat să plec până ce nu s-a asigurat că sunt bine. “Frate Eduard, să nu pleci, că mai am o vorbă cu mata, să mă aștepți că te chem io...”. Ãsta era de fapt stilul. Slujba slujbă, omul, om, așa l-am cunoscut și așa m-a recunoscut din biserică peste ani și m-a strigat. Gândind la momentele trecute încercam să întrevăd cum va fi întâlnirea de acum, privind la personalul de serviciu slujbași ai bisericii, ce își făcuse apariția pe nesimțite și care acum aranja niște mese, rânduindu-le pe mijlocul bisericii. Știam deja ce va urma pentru că avusesem ocazia să văd ce înseamnă un parastas la “Biserica cu Lună”. Rând pe rând soseau familiile anunțate și în deplină ordine și pace începeau să așeze fiecare pe câte o masă, aranjamente de o estetică fără cusur, vase asortate, recipiente cu cozonaci frumos crescuți, colivă, vin și pachete cu mult bun simț alcătuite. În mijlocul fiecărei mese, un imens ornament floral dădea trăsătura dominantă și armonia coloristică a designului. Furat de mirajul iscusinței și dăruirii celor implicați și căzut în păcatul comparației cu cele văzute prin urbea natală, clepsidra timpului și-a lărgit brusc gâtul și numai ce aud: “Bine este cuvântată Împărăția Cerurilor ...”, și toată suflarea și-a îndreaptat privirea spre altar de unde, spre marea mea bucurie, se dădea binecuvântarea pentru începerea Sfintei Liturghii. Tocmai îmi pierdusem speranțele să mai dau vreun pomelnic și, mai trist, mi-era și teamă să nu uit , printre câte aveam de vorbit cu părintele, să-l rog să primească pomelnicul meu și să-l pomenească în ziua următoare, Duminica, la Liturghie.
Iar greșit! “Frate Eduard, dă-mi te rog, dacă ai, un pomelnic pentru vii și unul pentru morți, dacă nu, mergi și spune-i lui...la pangar să-ti dea cele de trebuință și să le scrii, că ți le cer eu numai ce-or fi gata!”, așa mi-ar fi zis, cu siguranță și, m-am liniștit în puținătatea și neîncrederea mea.
Nu sosise încă. Aflasem că nu era de serviciu, dar că venea numai la parastas.
Surprinderea mea plăcută era că se făcea slujba Sfintei Liturghii și sâmbăta, când, parcă nu știu să se fi ținut, de regulă, prin parohiile bucureștene, ori din cauză că nu prea am fost sâmbăta la biserică (să mă ierte Dumnezeu) oi fi rămas cu impresia asta. Cert este că, venind cu lecția făcută și deci cu “tipizatele” la mine, am și început să scormon după ele prin mulțimea de boarfe care nu mi-au folosit la nimic și dintre care, tocmai umbrela, unealta principală de care sincer, tare aș fi avut nevoie, nu se afla.
După ce m-am asigurat că le-am auzit cântate, că așa se procedează acolo, încât ți se umple sufletul de strigarea cu cântare, către Domnul, a numelor bieților nefericiți ce nădăjduiesc în ajutorul tău de mijlocire prin preoți, m-am așezat ca de obicei la rând pentru spovedanie în speranța că va veni chiar el, părintele Dumitru, ca prin minune, să mă dezlege de toate relele și să mă împace cu Duhul. Ca un veritabil doctor de suflet, de fiecare dată era foarte atent la tot ce mă neliniștea și cu răbdare mă ajuta să tăiem de la rădăcină sămânța răului încât după aceea mă simțeam împăcat și cu sufletul ușor ca un fulg.
Se apropia momentul să intru la spovedanie și, ce era să fac?!! În fond, mi-am zis „mă mărturisesc în fața Lui Dumnezeu, fie ce o fi, hai să merg și la preotul ăsta” că în fond, ce aveam eu de vorbit cu părintele mai apoi, era mai mult decât orice spovedanie, că doar tot de trebuințe și necazuri aveam să-i spun. Tocmai mă chemase celălalt părinte, când, numai ce văd cum, brusc, altarul se umple de prezența părintelui meu, mult așteptatul părinte Dumitru Popovici. Puțin stânjenit ca și în fața unei aparente trădări, pășesc unde eram chemat să mă plec sub epitrahil dar și acest slujbaș (nu i-am reținut numele) mi s-a părut deosebit. Avea o voce caldă, prietenoasă, și după ce mi-a pus niște întrebări esențiale, m-a binecuvântat cu toate cele, mi-a dat dezlegare la Sfânta Împărtășanie și un mic canon (după puteri, vă dați seama), ca temă locală. Mulțumit și împăcat pentru că tocmai, întâmplător, nu mâncasem și nu băusem nimic și chiar, parcă și postisem o zi, am parcurs cu evlavie momentele Sfintei Euharistii, iar la ieșirea părintelui Dumitru din altar, i-am și sărit întru întâmpinare: ”Sărut-mâna părinte..!” , i-am zis, dintre cele câteva persoane care îl și împresuraseră. “Frate Eduard, mă bucur să te văd dar, de povești vom sta abia după ce se termină aici, în regulă?!!”, îmi zice, sfătos și pus pe treabă. Se bucura inima în mine pentru că știam că de acum sunt pe mâna lui, că sunt în opis, în grafic, ca să zic așa. Știam că am șansa să urmăresc și slujba parastasului așa de minunat cum se face acolo, și că la final voi primi și cele câteva informații de care aveam nevoie pentru serviciu, plus multe lămuriri pilduitoare pentru viața mea. Nici nu puteam încă să bănuiesc ce urma să mi se întâmple, încât sa fiu așa de copleșit precum am fost la un moment dat în acea zi.
Deși părintele, cu alura sa impunătoare, la cei aproximativ 52 de ani ai săi, cu vorba sa răspicată și atentă, îmi era cunoscut, deja, pentru preocuparea sa deosebită în rezolvarea plenară a problemelor de orice fel ale celui care îi cerea sprijinul, totuși, am fost de-a dreptul fascinat de adâncimea preocupărilor sale, de modestia dar și fermitatea și diplomația cu care se inter-relaționa, atât cu oameni simpli, ca mine, dar și cu oameni de mare, mare valoare, precum Dl profesor Constantin Mălinaș, fost director al Bibliotecii Județene Bihor “Gheorghe Șincai”- Oradea, sau Dl. profesor și istoric Florian Dudaș, niște somități veritabile și oameni de știință ce au în spate o erudiție monumentală, și care au o trăsătură comună, care-i deosebește de marea masă a “somităților” : sunt oameni de o înaltă ținută morală în primul rând, oameni care trăiesc și luptă până la ultima suflare pentru o idee și care lasă prin exemplul și prin opera lor o poarta deschisă spre cunoaștere, pentru generații întregi.
Aproape că aș trece direct la momentele constatărilor de mai sus dacă nu ar trebui să-mi amintesc câtă dăruire și prețuire față de oameni putea să se degaje din acei patru preoți în timpul procesiunii parastasului. Efectiv, aflându-mă pe margine și gândindu-mă la repausații mei, simțeam la fel ca oricine (cred), aflat în acel moment în biserică, cum coexistăm în comuniune harică, noi, cei vii cu cei adormiți. Totul era făcut cu deosebită căldură, cu răbdare, cu contemplare. Nimic forțat, nimic de prisos, nimic pe grabă, nimic “pour les fleurs de cucu!”. Ba încă, sentimentul meu era oarecum de vinovăție, că m-aș fi gândit inițial, ca omu’, mdeh…”…de s-ar termina mai repede”. Am câștigat foarte mult însă și m-am rușinat în sinea mea. Preotul a trecut apoi și a atins pe fiecare credincios în parte cu Sfântul Potir. Corul, condus de o doamnă, nicidecum cu alură de măicuță, dar cu o prezență caldă și prietenoasă, a cântat dumnezeiește. Slujbașii bisericii, preoții și ceilalți erau cu toții, de la primul până la ultimul, transpuși în acel eveniment. Până și cerșetorii, ... cu bun simț, nu căutau să te privească în ochi sau să ceară persuasiv, așteptau smeriți “firimiturile de la masa stăpânilor”.
Mi-am zis: “Doamne, unde mă aflu?! Care e lumea cea adevărată...?!”. Astfel mi-am întărit convingerea că fiecare dintre noi, practic, în dregătoria lui, poate, sau cel puțin ar putea, să aibă acces la dăruirea de sine pentru munca sa și pentru interesul aproapelui.
Dar ce s-a întîmplat, de unde a venit acest virus al dezbinării și al superficialității în orice pentru țărișoara asta, cum de ne-a prins așa de descoperiți, ….?!!!!! N-am să-mi pot explica niciodată, dar asta e o problemă dureroasă, pe care nu vreau să o antamez atunci când am ocazia să prezint “spirite de lumină”. Important este că, totuși, oamenii valoroși există, ce-i drept, poate nu foarte mulți, dar spiritele ce se îndreaptă spre lumină au încă modele pilduitoare care strălucesc în lumea noastră precum aurul lămurit în foc, din cenușă.
La finele slujbei, când s-a început împărțirea, părintele m-a chemat în dreapta altarului lângă strană, iar eu, ca să nu-i răpesc timp cu cuvinte multe, i-am și întins petiția ca să înțeleagă clar despre ce e vorba. Știam că parastasul se continua acasă la persoanele respective unde urma să aiba loc praznice cu mare cinstire și, de aceea îmi propusesem să nu-i răpesc mai mult de câteva minute, în care să mă povățuiască cum să mă adresez și cui anume pentru a obține, pentru serviciu, accesul la cercetarea însemnărilor manuscrise din arhivele de carte veche ecleziastică din zona Bihor – Oradea. Ceva, ceva apucasem să-i scriu fetei domniei sale, Ioana, pe internet dar, în mare, iar rezultatul fusese că părintele aștepta de la mine un telefon, la orice oră, ca să înțeleagă despre ce e vorba. Nu am putut să-l sun, cu atât mai mult cu cât aștepta „la orice oră” telefonul meu și nici nu știu pentru care motiv din lumea asta aș putea să-l sun vreodată, mai ales știind acum cât este de implicat,. Mai am pe cineva în suflet tot așa, căruia îi seamănă părintele pe parte de duhovnicie numai că acela este medic, medic și om cu mare credință în Dumnezeu. Pavel Chirilă, medic care clădește biserici ... Deci, unul doctor de trup și altul, doctor de suflet. Trup și suflet, iată omul, și iată-mă și pe mine, ... căruia i-a dat Dumnezeu să-i cunoască și să se bucure de binecuvântarea lor. Dar sunt încă mulți cei pe care, m-a binecuvântat Dumnezeu să-i cunosc și care mi-au adus multă lumină în viață.
Deodată, numai ce-l văd pe părinte cum capătă o expresie și mai gravă citind adresarea mea, și chiar recitind pasaje din urmă ca să încerce să îi apară clar în minte formula cea mai grozavă de rezolvare. Apoi a intrat într-un soi de agitație creativă. Ideile năvăliseră în mintea sa cu generozitate de Sus și, de acum totul parcă se rezuma la o chestiune de ordine. Începea sa-mi spună o variantă dar nu o termina că imediat intervenea cu o altă idee parcă mai directă. Intrase “la permanență” pentru mine. Ceva îi spunea: “Alertă de gradul 0”, timp scurt de rezolvare, deplasări urgente...! Îl simțeam cum dorește mai mult chiar decât mine să mă rezolve. Devenise problema lui. De acum el, părintele, era chirurgul problemei. Trebuia să o adune din crâmpeie de peste tot, să o facă funcțională, să-i dea viață și să mi-o dăruiască, ca unui oaspete de mare cinste. După câteva frământări nedeslușite mi se adresează: ”Frate Eduard nu avem cum să mergem în birou, că e mare deranj cu lucrările astea de renovare dar haide până la mine că om rezolva-o cumva”. Lucrul ăsta mă bucura pe de-o parte dar mă și neliniștea pe de alta pentru că, chiar nu aș fi vrut să-i răpesc prea mult timp.
Mă simțeam mic și nepregătit iar marea mea temere s-a transformat într-o angoasă și o dezamăgire de mine însumi, în momentul în care, ajuns pînă sus la părintele, în locuința parohială, deschide o convorbire telefonică cu confrații întru slujire prin care își cerea iertare cu cerul și cu pămîntul pentru faptul că nu putea să mai vină să continue participarea la praznic, pentru că i-a venit un prieten vechi, care îl solicită într-o problemă deosebită, pentru care îi ruga să continue fără el ...! Măi, măi, măi, să intru în pământ, nu alta....!
În timp ce extrăgea și își nota diverse numere de telefon pe un plic folosit , cât o jumate de A4, în timp ce încerca să găsească pe toate căile posibile, prin preoți, preotese, directori de muzee, de edituri, modul cum poate ajunge la lucrările în domeniu, ale marelui istoric și profesor Florian Dudaș, către care își îndreptase gândul, părintele purta cu mine o discuție de-a dreptul înălțătoare, vorbindu-mi despre planurile domniei sale, despre cât de mic se simte în raport cu imensa încărcătură istorică și spirituală a Catedralei cu Lună, față de care se simțea dator.
Numele distinsului om de știință Dudaș îmi părea cunoscut deși nu țin minte să fi parcurs rânduri scrise de domnia sa mai mult decât să le fi scanat în cadrul a cine știe cărei lucrări la noi la bibliologie, în vremurile bune când era „ toată gașca-n păr”. Pe atunci se încingeau discuții minunate în care aflam și eu câte ceva despre personalități și scrierile lor de referință și, aproape că era imposibil să nu se fi vorbit vreodată și despre domnia sa Dl Dudaș, măcar tangențial, dacă nu chiar pe probleme concrete.
Brusc, mă cuprinsese peste toate și o senzație de jenă teribilă că, poate nu am dat atenție la vremea aceea numelui unei personalități atât de speciale pentru domeniul de studiu al compartimentului în care lucram. Pe cât părea de posibil să am un contact verbal chiar cu Dl Dudaș în persoană, pe atât de mult mă făceam mai mic, nu atât pentru mine, care... puteam să simulez până la urmă și o amnezie sau orice ... atac de stres, că mi-ar fi fost iertat, dar mai ales pentru faptul că în misiunea mea, eu reprezentam totuși un compartiment al instituției mele care e reprezentativ prin erudiția în domeniu, prin personalități, de asemenea, de mare prestigiu, în domeniul cărții vechi. Atunci mi-a venit în minte un gând salvator dacă s-ar fi împlinit așa cum gândeam eu. “Doamna Mia Schatz”, scumpa de doamna Mia, care după ce m-a introdus la Oradea în lumea bibliotecii și a spiritului ei viu, prin recomandarea de a lua legătura cu d-l Mălinaș, pe atunci director al bibliotecii, am transmis mereu din partea domniei sale, dar și a d-nei Iova, de fiecare dată, urările de bine și de sănătate ale domniilor lor. Simțeam nevoia să aflu ceva despre acest domn grozav încă dinainte de a-mi exprima punctul de vedere în fața domniei sale, și știam că, dacă există o persoană atât de pasionată încât să scrie sute de cărți, un cercetător atât de asiduu care să fi luat la mână toate cărțile din toate arhivele ecleziastice din zona Bihor și nu numai, să și fi publicat atâtea și atâtea materiale foarte importante, atunci cu siguranță, doamna Mia trebuie să-l cunoască foarte bine. De fapt, m-am întrebat chiar, pe cine ar putea să nu cunoască domnia sa după o viață de studiu de carte în care te întâlnești cu cei mai mari specialiști de aici dar și de afară, așa că nu am mai stat pe gânduri și sperând în câteva cuvinte salvatoare mi-am luat inima în dinți și m-am pus pe sunat. Faptul că nu mi-a răspuns, fiind și sâmbătă, mă făcea să cred că... asta este, nu vrea Dumnezeu și că așa îmi trebuie dacă mă duc eu să rezolv probleme care mă depășesc. Pentru acest apel telefonic am stat mai retras puțin, doar cât a avut părintele niștre drumuri prin propria bibliotecă să caute printre cărțile acoperite de folii și prin pachetele pregătite astfel din cauza renovării, ceva,...vreo publicație de a lui Dudaș, despre care știa sigur că trebuie să existe. Telefonul îmi cântă și, ...surpriză! „Doamna,... Mia Schatz”,- la care, răspunzând imediat, cu scuzele de rigoare, de sâmbătă și de deranj și, spunându-i eu din scurt și mai mult în șoaptă cum și ce, întru totul admirabila doamnă Mia mă salvează, vorbindu-mi despre notorietatea și asiduitatea studiului științific ale domnului Dudaș, încât discuția ar fi putut să dureze mult și bine dacă n-aș fi fost constrâns de situație să intervin și cu vădită satisfacție și grabă, să-i multumesc din suflet, de reazemul pe care mi-l oferise prin prețioasele infiormații, din care puteam și eu acum să fac o legătură, să amintesc niște persoane, să dau măcar o impresie, astfel încât, să nu zică omu’ “mdeh, …trimit și ăștia toți…informaticienii...!”.
Așa cum o cunoșteam foarte bine pentru complexitatea și verticalitatea aprecierilor domniei sale, m-am temut la un moment dat, ca realizând penibilul în care mă aflam, și pe care eu mi-l facusem cu mâna mea intrând în hora binevoitoare a părintelui, să nu mă trezesc cu vreo mustrare plină de umor rafinat, cum numai domnia sa știa să o facă, dar la care, de această dată, chiar nu aveam cum să-i răspund decât cu “da…desigur…”, la telefon. Ca și când i-aș fi transmis telepatic starea mea, temerea pe care o aveam nu a întârziat să se materializeze și “multașteptata” întrebare s-a declanșat invadându-mă cu repeziciunea unui venin de marcă. Pe de-o parte m-am simțit mîndru de aproximarea făcută, dar pe de alta, m-am simțit tare neputincios să-i răspund verbal când întrebarea dânsei a venit ca o succesiune absolut firească a discuției: “…dar domnu’ Hazu, cine v-a trimis pe dumneravoastă acolo? Ați plecat cu lecția ne făcută...!” Marele meu noroc, a fost că nu a trebuit să-i răspund și să desconspir mica mea impostura, pentru că, poate tot Dumnezeu, scumpul de El, pe care cu dârzenie îl car prin mai toate momentele mele cheie, m-a ajutat și de data aceasta, amintindu-i doamnei Mia în ultima secundă salvatoare, că de fapt, vizita mea la Oradea a avut întotdeauna un scop dublu, secundă în care m-a și liniștit continuând și răspunzându-și singură:”...aaaa, dar stați,...că dumneavoastră, știu că mai aveați și o altă treabă de obicei pe acolo ...”.
De fapt, interesul meu, despre care-i vorbisem cândva, acela de a vizita un medic renumit pentru vindecările sale miraculoase în bolile ficatului, din Oradea, Ladislau Elthes, al cărui pacient eram de multă vreme, își pierduse sensul de interes primar, pe măsură ce am descoperit zăcământul de spiritualitate al locului, în care am căutat și eu refugiul, încercând cu această ocazie să devin o piesă, cât de mică, prin care să se miște în continuare angrenajul de comunicare între instituția noastră și tot ce se poate din sfera culturii, a informatizării ei, din acea minunată parte a țării, să-mi aduc și eu o cât de mică contribuție la auzirea vocii bibliotecii, la sprijinirea proiectelor sale, printr-o mai amplă mediatizare, pe saitul nostru, dar și la susținerea căii celei drepte în disputele avute de aceasta, pentru păstrarea locației tradiționale, sau cel puțin, pentru obținerea uneia pe măsură, la acea vreme, când directorul Bibliotecii Județene Bihor era d-l Constantin Mălinaș.
Pentru moment, m-am situat în afara atmosferei în care, telefoanele continuau să se succeadă mai abitir ca la un centru de comenzi, dar iată că, între multele nereușite ceva începea să se lege. Între multele telefoane date și primite între care, la toate, telefonul a fost dat pe spiker-tare, formula de introducere a fost : “….se află la mine d-l Eduard Hazu, istoric, de la București de la Institutul de Memorie Culturală, cu care mă cunosc și îmi e prieten de mulți ani și doresc cu tot dinadinsul să îl ajutăm ....”, la care, aproape că nu știam cum să mai reacționez ca să îmi stăpânesc emoția când mă punea în direct să vorbesc despre necesitatea informațiilor și detalierea acestora pentru a mă ajuta să ajung la materialul cel mai potrivit, nume, publicație, autor. În pauze îi mai spuneam părintelui că multe detalii nu cunosc nici eu pentru că: „nu sunt decât un tehnicist în CIMEC-ul ăla, un lucrător pe calculator care nu a avut timp să aprofundeze lucrările din punct de vedere al conținutului ci mai mult ca tematică și ca necesar tehnologic”. Vorbeam singur! Eu eram „istoricul de la București, de la CIMEC”, care nu aveam la dispoziție decât câteva ceasuri și pentru mine trebuia ca toată lumea să se dea peste cap și să scoată din pământ, din piatră seacă, documentația necesară, pe loc.
Între timp, am cunoscut-o pe distinsa doamnă preoteasă, care mi-a fost prezentată după ce își făcuse de câteva ori apariția prin preajmă. Părintele fiind prins cu grija pentru problema mea și cu telefoanele, pierduse probabil pur și simplu din vedere acest aspect. D-na preoteasă, o persoană încântătoare, o femeie încă tânără, de o delicatețe și o ospitalitate remarcabilă, apărea din când în când curmând temporar efervescența preocupării noastre, cu câte o invitație apetisantă la o gustare, sau la o cafea “cât de mică”, ceea ce făcea deliciul momentului în acea vizită a mea, ad-hoc, la părintele, în condițiile în care nu apucasem nici măcar să deschid pachetul cu sendwich-urile luate de acasa.
La un moment dat, aduc în discuție faptul că am cunoștință că unele dintre informațiile care ne-au fost de folos în activitatea noastră bibliologică, le avem de la d-l director al Bibliotecii Județene, prof. Constantin Mălinaș, și că nu mă îndoiesc câtuși de puțin că ne-ar ajuta cu mare dragoste, dacă ar putea. Îi mai spun însă, că am aflat cu mare durere în suflet că, din nefericire, d-l Mălinaș a suferit o imensă și întru totul neașteptată pierdere, aceea a omului drag cu care a impărțit cea mai mare parte din viață, respectiv a soției sale, și că în ruptul capului nu cred că ar fi oportun să încerc să îl apelez acum în problema mea.
Totuși, experiența și dragostea de aproapele a duhovnicului preot Dumitru și-a spus cuvântul mai presus de orice imaginație și rațiune a mea. În primul rând, am aflat că părintele se cunoștea foarte bine cu d-l Mălinaș și că, cu toate acestea, nu știa nimic despre pierderea suferită de dânsul, fapt pentru care mi-a mulțumit că i-am dat posibilitatea să se situeze aproape de sufletul domniei sale încercând să-l mângâie creștinește și duhovnicește așa cum numai un prieten adevărat o poate face la nevoie.
Deci, nepregetând nici o clipă, a și format numărul și sunându-l pe domnul Mălinaș i-a și spus, în primul rând invariabil, cine se află la dânsul și astfel, cum a aflat de marea pierdere suferită de domnia sa.
Domnul Mălinaș a și avut amabilitatea din primul cuvânt să mă caracterizeze drept un om “cumsecade” și chiar să schițeze în câteva cuvinte cum am colaborat, implicarea mea și a serviciului din care fac parte în a sprijini biblioteca în lupa pentru păstrarea locației de drept, etc. Am simțit nevoia să-i adresez câteva cuvinte de alăturare sufletească așa cum și părintele a făcut-o și să-mi exprim regretul pentru trecerea în neființă a soției sale, o persoană de o inaltă calitate morală și spirituală, pe care, de altfel am cunoscut-o fiind invitat în una din deplasările mele la Oradea, să-mi petrec câteva momente înainte de plecare, gustând câte ceva din atent preparatele sortimente de regim pregătite de soție pentru consort. Cu o voce plăcut emoționată și profund pătrunsă de intervenția noastră, mai ales a părintelui, dl Mălinaș ne-a mulțumit cu multă recunoștință și înțelepciune în replică, dându-ne mai apoi și domnia sa concursul în alegerea variantei de documentare cea mai potrivită și întărindu-ne totodată și mai mult convingerea de a ajunge să-l contactăm pe marele istoric, om de știință și profesor Florian Dudaș. Dar dl Mălinaș nu s-a oprit aici, și a ținut cu tot dinadinsul să-mi dăruiască mie, părintelui și încă câtorva colegi ai mei de la CIMEC, câte o mică fărâmă, o părticică din comoara sa publicistică, făcându-ne astfel cu mult mai bogați, nu atât prin informația numismatică de o rară acuratețe din această publicație a sa de referință, prin care „medalia își află locul său de cinste ca document de bibliotecă” dar și prin eleganța dăruirii domniei sale, atât în proza, în materialul de specialitate, în mesaj, dar și ca om, care în ciuda tuturor neajunsurilor ce-l încearcă încă greu la această vreme a vieții domniei sale, se ridică peste toate acestea cu o demnitate de învingător, rar întâlnită printre semenii întru rațiune.
De aici mai departe, numai Dumnezeu a fost în stare să facă o asemenea minune, ca să îl văd invitat pe d-l Mălinaș, de părintele Dumitru, în casa parohială și să mă îmbrățișeze cu atâta drag și atâta căldură când l-am întâmpinat la intrare, dar și la despărțire exprimându-și regretul de a nu ști sigur cât de curând va sosi și domnia sa la București cu prilejul unei posibile invitatii la o conferință, de către un distins domn dintr-o comisie din Minister.
Când l-a sunat părintele, tocmai se pregătea să plece la cei ce i-au mai rămas apropiati din familie, la mama sa am ințeles, undeva în afara Oradei, mărturisea domnia sa, într-un sat unde săptămânal, de cand are ceva mai mult timp, se ducea să se reculeagă, să se adune și să se încarce pentru zilele următoare. Așa s-a întâmplat că în drumul său, pentru că tot își dorea atât de mult să-mi dăruiască mie și celorlalți câte o dedicație pe câteva din nestematele publicistice ale domniei sale, să accepte să șadă câteva clipe de vorbă cu noi la masa rotundă din antecamera părintelui.
Din nou, am avut fericita și deosebit de rara și pilduitoarea pentru mine, ocazie, să ascult doi oameni ce aveau multe să-și spună unul celuilalt, vorbind în duh, cu har, cu cunoaștere, cu profunzime despre fenomene sociale, politice, idei efervescente și dorințe de pus în proiecte, posibile interferențe și colaborări și mare mi-a fost bucuria să constat că problema mea și-a aflat soluționarea din această discuție, dar că, pe lângă aceasta, atât părintele cât și d-l Mălinaș au avut și alte puncte constructive de atins în discuție ce reprezentau și o consolidare a relației domniilor lor și că pe undeva am fost și eu, cu problema mea drept pretext, un mic ctitor la împrospătarea și consolidarea acestei prietenii, la pacea sufletească și mulțumirea ce s-a degajat de la începutul discuției și până la finele acestei întâlniri minunate. Fascinat de frumusețea discuției, a ideilor și formelor ce le îmbrăcau, aproape că nici nu am simțit cum călăul timp iși savura desertul deja, pregătind retragerea domnului Mălinaș către cei dragi ai domniei sale din sătucul părintesc, fără de care, singurătatea și gândurile pentru mult iubita sa soție plecată la Domnul, ar fi pus întru totul stăpânire peste dânsul.
Cu eleganță în atitudine și mulțumire sufletească vădită pentru clipele petrecute în compania noastră, pentru caldele și întru totul îmbărbătătoarele cuvinte adresate de părintele, domnul Mălinaș și-a luat rămas bun de la noi și de la doamna preoteasă și conducându-l până jos pe scările largi, în spirală ale locuinței parohiale a părintelui, nu a uitat să-mi amintească să-i trimit prin e-mail fotografiile ce urma să le fac bustului lui Eminescu, expus într-o nișă boltită din peretele scării, lucrare superbă a fiului părintelui Dumitru, Marius Popovici, un tânăr sensibil, de un mare rafinament, un arhitect în devenire, pe care am avut placerea să-l cunosc și să-mi fie prezentat tot în casa părintelui, el facând această lucrare încă în fragedă pruncie, pentru care mi-am zis în sinea mea cu bucurie “iată încă un om care a mers pe unde trebuia”.
Vremea ploioasă de care uitasem cu desăvârșire că mă asteaptă la drum, m-a despărțit repede de d-l Mălinaș pe care l-am petrecut cu privirea până ce s-a urcat îmreună cu șoferul său în mașină și motorul a început a se pune pe treabă.
În mare taină m-am apucat să fotografiez bustul din cele mai sugestive unghiuri așa cum îi învățasem și pe distinșii mei cursanți din muzee când am avut ocazia, în câteva rânduri, să le împărtășesc câte ceva din cunoștințele mele dobândite despre fotografia artistică și documentară de-a lungul timpului și a activității mele din CIMEC. Am descoperit, studiind cu atenție sculptura, câtă sensibilitate puteau să ascundă trăsăturile blânde, poetice ale chipului eminescian din lucrarea lui Marius. Privind bustul, l-am întrezărit pe copilul Marius șlefuind cu gingășie și candoare arcadele și zigomatul chipului în timp ce mintea și inima vibrau poate pe portativul mângâierilor blânde ale aurei selenare sau ale cercurilor albe, lacustre, din viersul poetului, așa cum și l-a închipuit el. Din gura părintelui am aflat că marea taină la care era sortită actiunea mea fotografică în acest caz, se datora tocmai precauției cu care domnia sa, părintele Dumirtu, căuta cu tot dinadinsul să protejeze personalitatea și smerenia artistică a fiului său de uzura media, atât de nocivă, uneori, celor dăruiți în creație astfel încât, cu titlu de mare cinste a acceptat, fără consimțământul fiului, să încredințeze fotografiile bustului sculptat domnului Mălinaș prin intermediul meu, ca persoană de încredere. M-am simțit și mă simt extrem de onorat să beneficiez de atâta încedere și apreciere din partea amânduror maeștrilor în spiritualitate, dar și de a avea ocazia să păstrez și să mă bucur de imaginile realizate profesional ale minunatei lucrări din copilărie, a tânărului Marius.
Mă situam undeva între contemplație și viers când, fiind mai aproape de ușa antecamerei, întredeschisă către casa scărilor, l-am auzit pe părinte cum intrase deja în dialog cu un distins confrate al său, preot, despre care se știa că avusese o mai strînsă colaborare cu D-l Dudaș, ceea ce m-a făcut să-mi strâng în grabă catrafusele fotografice și să iau loc la masa de lucru, smerit și pus pe treabă ca un elev care tocmai întârziase la oră. Se lucrase serios în scurta mea lipsă căci pe plicul de însemnări al părintelui nu ar mai fi fost loc să scrii nimic descifrabil. Cu carnețelul în mână mă străduiam și eu să prind din zbor nume de cărți recomandate, persoane de contact, edituri, programe, telefoane din precauția că dacă s-ar rupe filmul evenimentelor sau dacă părintele ar pierde ceva din informații din lipsa de spațiu de scris, aș putea cumva să fiu de folos. Nu a fost nevoie pentru că multe din informațiile de detaliu nenotate au rămas întipărite în mintea părintelui de parcă el ar fi fost cel interesat în principal și nu eu. Din aproape în aproape cercul de interes s-a micșorat la maxim și pe când nu mai speram, fiind și ora mesei, răspunde la un moment dat la telefon o voce gravă la care părintele, invariabil mă prezintă după o mică introducere: „Domnule profesor Florian Dudaș, se afla la mine ...istoric de la CIMEC – Institutul ...”.
În clipa aceea nici o descriere a mea nu ar fi putut să fie completă dacă nu ar fi cuprins și o probă de tensiune și una de glicemie, pentru că știam că „momentul Tungus” sosise, proba de foc era inevitabilă și din dialogul purtat de părintele cu distinsul interlocutor nu am mai auzit nimic afară de: „..este aici lângă mine și vi-l dau la telefon să vă spună dânsu’ în direct despre ce îi vorba...”.
Cu gura uscată și glasul sugrumat am început să îngâim câte ceva despre mine și motivul pentru care am cutezat să îl deranjăm însă după răspunsul domniei sale vocea a început să îmi revină încetul cu încetul pe măsură ce realizam de câtă implicare și deschidere a putut să fie capabil să desfășoare în discuția cu mine. Nici nu terminasem bine să-mi spun „oful” că D-l Dudaș intrase în statistici și evidențe, cu indicații foarte precise asupra numărului de exemplare, unde se află, ce scrieri, ce publicații și ce edituri, încât, dacă nu ar fi intervenit din când în când părintele cu câte o întrebare sau precizare tampon, nu aș fi putut să notez mai nimic inteligibil în carnețelul meu de buzunar. Am rămas interzis realizând un fapt de-a dreptul excepțional, anume că, iată, un scriitor, un om de știință, un mare istoric, cu o activitate de cercetare extrem de fecunda și prodigioasă, poate să țină minte cu atâta precizie, după atâția ani de la apariția lor, destinația și numărul de exemplare pe care le-a dat în diverse locuri. O operă monumentală era disecată în fața mea, știind precis, domnia sa, în ce cărți și la ce capitole există referiri exacte despre problema destul de particulară pe care i-o ridicasem eu.
Vocea domniei sale continua să fie gravă, făra inflexiuni și ezitări, ceea ce-mi întărea convingerea că tot ce notasem era numai informație vie, verde, direct de aplicat fără nici un efort de cercetare și căutare ulterioară, cum de fapt s-a și dovedit. La întebarea mea timidă: „..dar spuneți-mi vă rog, domnule profesor, dacă aveți cunoștință că ar mai exista încă zone ne explorate din punctul de vedere al însemnărilor manuscrise, altele decât cele din colecțiile ecleziastice, în județul Bihor..”, marele Dudaș îmi răspunde cu „nu, ...în mod categoric nu mai există!” ceea ce chiar mi-a întărit convingerea că efectiv vorbesc cu unul dintre aceia ce pe drept cuvânt sunt numiți „Monștrii sacri”. Câtă muncă s-ar fi putut ascunde în spatele acestei cercetări încât să afirmi atît de sigur că nu mai e nici un loc din județ, dintr-un județ întreg, în care să mai existe ceva de cercetat...!
Mulțumindu-i cu profundă stimă și reverență ca și unui personaj coborât din legendă special pentru mine și cu mare regret în suflet pentru faptul că timpul a trecut peste mine fără măcar să fi căutat să mă adâncesc suficient în vreun domeniu tangențial măcar cu cel aprofundat cu atâta măiestrie de domnia sa, am cedat conversația părintelui care astepta cu interes să mai schimbe cu dânsul câteva cuvinte de duh creativ.
Mă simțeam epuizat emoțional dar purtam în suflet încărcătura spirituală a momentului care mă făcea să plutesc. Aveam încă multe trăiri suprimate din motive de conjunctură pe care mi le amânasem pentru primele momnentele de singurătate de care aveam să beneficiez în scurt timp. În timp ce conversația se apropia de sfârșit am surprins un fragment în care D-l Dudaș îi spunea părintelui că trebuie să existe în mod sigur în biblioteca parohială două exemplare din cartea cutare, unul din cutare și unul din cutare carte, dacă nu reușim să luăm de la preotul cutare sau de la Episcopia Ortodoxă...
Deja până să fi vorbit cu D-l Dudaș părintele căutase ceva vreme niște cărți printre maldărele de cutii și pe sub prelate și plastice care mai puteau fi văzute acum în biblioteca parohială aflată în faza lucrărilor de renovare, când am profitat și eu de momentul respectiv ca să vorbesc cu doamna Mia Schatz. Adusese vreo două sau trei cărți și mă indemnase să arunc o privire peste ele să caut dacă nu cumva găsesc și printre acelea ceva de interes. Pe moment nu am dat prea mare atenție fiind conectat mai mult pe discuțiile telefonice dar și pentru că, sincer, nici nu speram ca un subiect așa de țintit, un segment așa de îngust, să am șansa să îl pot găsi așa, din întâmplare, în vreo publicație cu titlu mai general. Totuși, după ce ultimile replici, de rămas bun, ale celor doi s-au sfârșit, primul lucru pe care mi l-a spus părintele, într-un fel cu dojană, a fost:” Vrei te rog, frate Eduard, să te mai uiți încă o dată la această carte?!!!” indicându-mi una dintre ele care arăta după descriere cam exact cum o înfățișase D-l Dudaș. Mi-am limpezit privirea focalizând-o pe coperta pe care scria cu litere mari „Catastrofe Naturale din Transilvania” dându-mi imediat seama că aceasta era una dintre cărțile recomandate de marele istoric. Deci, înainte de toate, părintele intuise ce îmi trebuia și îmi adusese ceea ce a putut, spre a-mi fi de folos pentru orice eventualitate.
Problema care se punea era, chiar și în cazul găsirii prețioaselor lucrări, că toți deținătorii unor astfel de bijuterii tineau prea mult la ele ca să se poată lipsi chiar și pentru scurt timp, încât varianta propusă de mine ar fi fost să găsim un xerox la care rapid să extrag și să copiez ceea ce mă interesa. Părintele m-a privit cu un zâmbet mângâietor și mi-a zis: „Fi pe pace frate Eduard, ia-o și fă-ți treaba cu ea că nu mă îndoiesc că ai să găsești mata o modalitate să mi-o trimiți înapoi când oi termina”. Am înțeles atunci că își dorea cu tot dinadinsul să mă mulțumească pe deplin. Deja ceea ce se înfăptuise era cu mult peste așteptările mele încât nu știam unde avea să se oprească acest torent de bunătate, de dragoste frățească de dăruire din tot sufletul a tot concursul posibil și încă cu mare regret că nu s-a putut mai mult.
Nu mai conteneam cu mulțumirile pe care părintele, în mare parte, nu mi le primea ci le ruta către Dumnezeu, prin intermediul Căruia „și el, preotul, a putut în mică măsură să-mi fie de folos”. Ar fi căutat poate și celelalte cărți de care își amintea, întărind afirmația D-lui Dudaș, că le are dar, știa că din păcate nici eu nu aveam mai mult de o zi la dispoziție, că biletele fuseseră luate din timp și că deci, trebuia să plec în seara aceleiași zile în care mă aflam la dânsul. Ar fi însemnat o muncă titanică mai ales că nici prin gând nu-i trecuse dragului de părinte că va trebui să caute ceva prin bibliotecă, astfel încât să o așeze măcar mai în „stand-by”. A vrut Dumnezeu probabil cu tot dinadinsul să am măcar o mostră din materialul ce îmi trebuia, că știa El, Scumpul, că furnicuțele mele colege, primind informația adusă de mine vor porni imiediat pe fir și vor găsi comorile cu pricina în cele mai specializate vistierii.
Trebuia deja să mă hotărăsc repede ce urma să fac, ca nu cumva să zică părintele „...dar ia stai matale frate Eduard că le-om găsi și pe celelalte...” așa că, după ce am mai schimbat și câteva cuvinte tehnice despre calculator în care m-am străduit să nu debordez de știință după ce stătusem atâta vreme în anonimat din acest punct de vedere, eu fiind „istoricul de la Bucuresti, de la CIMEC...” m-am ridicat în picioare dar ...prea tîrziu pentru că doamna preoteasă deja sosise cu un platou cu antreu ce prevestea o masă în toată regula la care eram invitat cu insistență să rămân. Mă aflam cam la limita timpului pe care îl mai aveam la dispoziție până să ajung la consultația programată la doctorul Elthes încă cu trei luni în urmă și nu-mi dădea mâna să întârzii, așa încât, după ce am servit puțin din antreu, mi-am cerut totuși cuvenitele scuze că nu mai pot să rămân și mi-am luat rămas bun, părintele urându-mi în mod special să am sănătate bună și să am grijă de mine și să audă numai de bine despre mine, despre serviciul meu, rugându-mă chiar să-i scriu despre orice problemă pe care o întâmpin ca să o discutăm și să o rezolvăm împreună.
Coborând scările, în timp ce părintele și doamna preoteasă mă conduceau cu privirea și cu urarile de bun rămas, am simțit cum o prezență caldă mă petrecea de asemenea și mă onora ca și o santinelă ce-și prezintă onorurile la porțile nemuririi.
Era Eminescu, al cărui chip mi-a atras din nou atenția, luceafăr surâzător și rece asupra căruia mi-am mai aruncat privirea o dată în semn de salut cu plecăciune și prin aceasta, de salut și al creatorului său, Marius, care probabil că era ascuns în cine stie ce scripte, încât nu am vrut să-l abat în vreun fel cu plecarea mea.
Poate că el, Eminescul cel sculptat, manevra tainic mecanismul „cu Lună” al bisericii. Astfel și apariția mea începuse să se justifice în acel peisaj în care totul era „cu lună”, adică tocmai aceea din care parcă picasem și eu, „istoricul de la CIMEC...”.
De acum intram în cotidian și totul urma să se desfășoare ca la carte. Aveam inima plină de bucurie și lumină, mintea plină de har și spiritualitate, căruciorul plin de tot felul de „docomenchie”, printre care se aflau și nelipsitele mele cărți de drumeție, cărți cu învățături foarte tari ale părintelui Arsenie Boca, și mai nou, cărțile primite de la D-l Mălinaș și cartea lui Dudaș, împrumutată de la părintele, pe care nici măcar în tren nu mi-am permis șă le răsfoiesc, amânându-mi curiozitatea și nerăbdarea pentru primul moment de liniște și tihnă, așa cum am simțit că se cuvine.
Am mai privit o dată biserica, luna ei și nici nu mi-a mai păsat de ploaia de primăvară din Oradea pe care o primeam acuma cu plăcere, la fel ca și păcăleala cu semnalul de traversare la care instinctiv și invariabil mi-am scos din nou telefonul.


Eduard Hazu – cIMeC
8 aprilie 2008