M-am urcat în mașina unui om, pe care l-am cunoscut de curând...o mașină incredibil de murdară. Praf înăuntru, un miros urât, ce să spun, groaznic. Am simțit o oarecare stânjeneală...”zic, măi, ce să fac eu...cam cât este până la destinație...”. Acel om murdar...pentru care îmi era de neînțeles de ce nu putea să își spele măcar mașina, dacă nu era una scumpă, să scoată praful din ea (cu un aspirator imediat se poate face), să o curățească!, acel om nu îmi trezea nici o suspiciune că ar fi dus cu pluta. Pentru că era de înțeles de ce nu își spală mașina...pentru că era deprimat omul, încât nu mai putea, nu mai avea putere să își spele și mașina.
Ești ne bun dacă în această lume, în care găsești atât de multă murdărie încât este imposibil să te ferești de ea, să nu calci pe ea, să nu o iei pe picioare, pe mâini, pe tot trupul și pe suflet, ești prost dacă ai reușit să nu te atingi de ea, să nu o cunoști, să lupți în ea pentru a face loc curăției. De când am înțeles lucrul acesta, am trăit o altă viață, o viață alături de cei murdari, de cei care miroseau a proști, o viață în murdărie, dar o viață curată. Mai curată decât dacă aș fi trăit în mii de vile pe Riviera franceză, numai cu mașini de lux în jur, parfumuri scumpe și totul atât de curat datorită unei sud americance care trebăluiește toată ziua, pentru ca atunci când se odihnește să nu le convină „binefăcătorilor” ei. Și nu numai că am trăit o astfel de viață ci mi s-a părut o perspectivă incredibil de urâtă și plină de murdărie dacă aș fi fost nevoit să trăiesc în lux și bogăție.
Aaa...mă întrebi dacă urăsc ceva pe lume? Cum? Nu mă întrebi? Ah, ok...eu tot îți spun... Da, urăsc ceva pe lume...urăsc bolile, foametea, sărăcia, prostia, murdăria. Dar nu îi urăsc pe cei bolnavi, pe cei înfometați, pe cei săraci, pe cei înzestrați cu slabe calități intelectuale. Nu îi urăsc pe cei murdari și care trăiesc în murdărie. Și cea mai mare bucurie în această lume murdară mi se pare faptul că eu îi pot iubi și pe cei care trăiesc într-un lux exagerat, care s-au ferit de murdărie, care nu au făcut nimic să o înlăture, decât în jurul lor, care și-au creat un paradis al lor din care vor ieși pentru totdeauna, fără posibilitate la o viață veșnică. Iar acest lucru l-am învățat nu de la ei. Nu, nu ei cu firile lor magnifice și incredibil de vorbărețe și de plăcute mi-au dat bucuria de a-i putea iubi, ci tot cei murdari, tot cei târâți prin chinuri grele, tot cel îmbrâncit, batjocorit, împins mai încolo pentru că este murdar. Este mai presus de înțelegerea mea cum se întâmplă lucrul acesta, dar simt că nu mă deranjează cu nimic înfumuratul cu bani care își umflă nările prostești și mă miroase că eu nu am bani... Îmi este atât de milă că un om care toată viața a fugit de mizerie, care nu știe că există și alte feluri de mizerii pe care el le produce, mă desconsideră pentru mizeria mea care se datorează...mizerabilului de mine! Îmi este milă pentru un om care este împiedicat de lipsa mizeriei, să vadă ce am văzut eu în mizerie. Un om care trăiește numai din vilă în vilă, așezări frumoase, minunate, făcute de oameni „murdari”, nu poate să învețe nimic din acestea, cel mult doar că este frumos să trăiești în confort. Cea mai mare milă o simt pentru oamenii care se feresc de mizerie, care cum văd un om mizerabil refuză să vorbească cu el, refuză orice comunicare, fuge ca diavolul de tămâie. Așa cum fuge diavolul de tămâia frumos mirositoare la fel fuge omul „îngeraș” de mizeria urât mirositoare. Acești oameni sunt tot ce poate fi mai urât pe lume. Indiferent de unde vin, din ce familii se trag, din familii bogate care nu au cunoscut mizeria, sau din familii care au trăit mizeria și acum nu mai vor să aibe de a face cu ea. Toți sunt la fel de condamnabili pentru această fugă, care în ultimă instanță este zadarnică, din fața mizeriei. Pentru că ce te poate curăți altceva decât iubirea, altceva decât permanenta trăire pentru aproapele, pentru curățirea vieții lui? Pentru că dacă cei din jurul tău nu sunt curați, unde vei găsi tu curățenie? În acest sens, este semnificativ pentru mine exemplul cu nesimțitul dintr-un jeep imens, îmbrăcat la costum armani, cu pantofi de 3000 de dolari, care merge la mare, sau la munte să se bucure de frumusețile de acolo. La muntele lipsit de pădurea pe care a tăiat-o pentru a-și cumpăra acel jeep și la marea lipsită de curățenia de pe plajă pe care au făcut-o cei care au fost murdariți de mizeria luxului lui și a lipsei lui și a banilor lui din preajma lor. Pentru că și dacă ar fi fost un om inteligent, deștept curat, și printr-o întâmplare nefericită și-a cumpărat o mașină de teren, atunci cu atât mai mare este păcatul lui de a se feri de mizerie și de mizerabili și de a se afișa în acea mașină care probabil nu îi folosește pentru a se duce la nu știu ce firmă în vârf de munte, ci pentru ca în caz de accident să scape cu viață. Să poată să ducă mai mult timp viața aceasta frumoasă în care trece bucurându-se de confortul său din interiorul „spațios” al mașinii, prin cartiere pline de mizerie în București, pentru a se duce să cumpere un teren cu potențial economic, sau în care merge în excursie la Paris (privesc viața printr-un geam de mercedes...si un mizerabil o privește printr-un geam de mercedes, dar din exterior)... Dacă pe mine mă îngrozesc astfel de oameni, nu este pentru că i-aș desconsidera așa cum ei îi desconsideră pe cei mizerabili, ci pentru că nu înțeleg cum se simt bine astfel.