agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4609 .



Apt de înnebunire sau Fals tratat de pierdere a facultăților mentale
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [cosmin dragomir ]

2006-03-29  |     | 





Apt de înnebunire sau Fals tratat de pierdere a facultăților mentale

Ceaiul fierbinte pare fără gust. Þigara - uitată în scrumieră. Cartea, nouă lenevește desfăcută pe birou arătându-mi coperta. Casetofonul îngână „Spărgătorul de nuci”. Cartea de Cehov, muzica „posomorâtului”său prieten Ceaikovski.

De care parte a tumorii?

Oprisem lectura pentru un momenmt de meditație. Cehov m-a contrariat prin corectitudinea de care dă dovadă. Îmi amintesc spusele unui scriitor, bun prieten,”la Cehov dacă în primul act apare o pușcă, atunci până la sfârșitul celui de al treilea sigur se va trage cu ea”. Există la Cehov eleganța construcției sedimentare. Alibiul se transformă, crește cu fiecare rând scris. Astfel, embrionul deslușit încă din primele fraze, odată zămislit și aruncat în vitregia faptelor ajunge curând la apogeu (mă refer în speță la scrierile de mică întindere).
Cehov se ocupă în general de caracterele clasei sociale de mijloc, dvoreni sărăciți, slujbași nesemnificativi, doctori - în 1892 în timpul epidemiei de holeră el însuși este numit doctor al districtului Melihovo.”din august și până pe 15 octombrie am consultat aproximativ 1000 de pacienți” - an în care printre altele apare si povestirea „Salonul nr. 6”, mici cuconași aristocrați sau funcționari spelbi - mai pe scurt - marginile unui imens puzzle. Nuvele, schițele și povestirile înfățișează momente tragic-comice, acel fel de a face haz de necaz, scene reale inculcate din însăși starea de spirit și concepția de trai a plebei, plebe care integrată în sistem își alege ca unice exit-uri suicidul ori nebunia: ”dacă stai așa și aștepți la gară, cugetă el, ști măcar că iată-iată va veni trenul și vei pleca, pe când aici (repet aici, sublinierea îmi aparține) așteptarea e anapoda... fără căpătâi... de urât i-a măcar și te spânzură, fire-ar al dracului...”(Paraponistul - schiță). Și să nu uităm ce conotații poate avea acel aici, dat fiind faptul că Cehov a fost atât de mult timp plecat din țara natală. Alternativa optată de personaj, una mult mai blândă, a constat în lecturarea unei cărți a clasicului Turgheniev, care „deși are o pană excelentă” îl va adormi instantaneu.
Ivan Dimitrici, cel din „Loz cu câștig”, într-un moment de criză produs de o deziluzie țipa: ”Să fiu al naibii dacă nu o să-mi i-au lumea în cap. Adio merg să mă spânzure prima cracă”. Schița se termină la această replică ce pare irevocabilă, Cehov lăsându-ne să ne întrebăm dacă acest Iuda - care nu trădase ci pur și simplu , într-un moment de euforie văzuse realitatea numai cu ochii care o văd hidoasă - și-a pus ori nu capăt zilelor. În „O dramă” Cehov forjează. După ce în timpul nuvelei scrie ”Valentin a însușit marile științe dar nu pune mare preț pe dragoste, pe prietenie, nu vede nici un rost în viața asta și-și dorește moartea - care va să zică, dumneaiei ca domnișoară ce este are datoria să-l salveze”, finalul este cu atât mai groaznic cu cât eroul, într-un acces de isterie, o omoară pe eroină care timp de câteva pagini - nu multe, îi puse răbdarea la mari cazne.
În „Moartea unui slujbaș ”Cehov îi face cadou unui slujbaș, unui „oarecare” slujbaș -probabil unui copist asemeni lui Gogol cel din „Mantaua” - crescendoul unei coincidețe insolite care adusă la paroxism devine letală. Cât de multe asemănări între Ivan Dimitrici Cerveakov și Akaki Akakievieci. Însă la Cehov nefericita întâmplare de la spectacol - personajul a strănutat împorșcând persoana din față, care era un general i-a amploare și se sfărșește într-un spațiu restrâns pe când Gogol, construiește cu răbdare în stilul lui Kafka cel din „Procesul” intriga simplă și simplul fatalism ca, dacă îmi permiteți, numai ca titlu „O moarte care nu dovedește nimic”.
În celălalt capăt al Europei - cu 14 ani înaintea stingerii din viață a rusului deținătorul unui Nobel, Kunt Hamsun publică volumul „Foamea”. După doi ani, în 1892 Cehov " se deplasează succesiv la Ninji-Novgrod și în gubernia Voronej într-o campanie împotriva foametei" Și norvegianului i se mai întâmplă să-și scape personajul din lesă, lăsându-i neinspiratului gazetar câteva portițe de scăpare în nebunie - în acele zile îndestulate numai cu halucinații, chiar dacă foamea norvegianului nu este numai o necesitate carnală . Și, de ce nu, în același an 1890 și Caragiale în "Năpasta" ivește un nebun: Ion. Există o ușurință , un fel de delăsare scriitoricească în acest caz: dacă personajul nu este în toate facultățile mentale atunci Gepetoul său îl poate mânui după bunul său plac fără să-i sară cineva în cap. Fac orice, am voie, sunt nebun . Orice, numai să nu încalce regulamentul. Să fie acesta doar un dribling? doar o simplă fentă?. Oricum ar fi a fost făcut și cu asta basta. Cehov a urmat pe alții așa cum alții îl urmează. Coelho în "Veronika se hotărăște să moară" nu face oare la fel. Numai Holban nu! Nu în "Bunica se pregătește să moară" să nu încurcăm nostalgia cu nebunia.
Nuvela "A sărit peste cal" ilustrează o culpă comună. Aici tensiunea crește proporțional la ambele personaje, tensiune care atingând cea mai de sus culme se va răsfrânge în interior. Cei doi protagoniști se sperie reciproc. Unul dintre ei va fugi în pădure, celălalt va tremura de frică în căruță, ca numai după două ore lucrurile să se clarifice și nuvela să se încheie. Alte două momente în care spaima frenetică și obsedantă să ducă până în pragul nebuniei. Oare câte la sută dintre personajele cehoviene sfârșesc astfel? Să fie cumva o atitudine, o traiectorie de esență în opera sa?
1888 este anul când i-a naștere printre altele și cumplita nuvelă "Dacă-ar putea adormi" în care o copilă, Varka, doică, este exasperată de un alt copil. Finalul, zguduitorul final nu cred că mai necesită comentarii:" Un gând înspăimântător începu să pună stăpânire pe Varka. Cu un zâmbet larg, fără să clipească se ridică după scaun și se plimbă prin odaie. e fericită că peste câteva clipe o să scape de copilul acela, care i-a pus cătușe la mâini și la picioare... Da, să-l ucidă și, după aceea să doarmă, să doarmă, să doarmă...
Amenințând cu degetul pata verde și făcând cu ochiul, Varka se apropie tiptil de leagăn și se aplecă râzând, deasupra lui... După ce strânse de gât copilul, se întinde în grabă pe podea zâmbind fericită că, în sfârșit o să poată dormi. și peste câteva clipe doarme dusă, ca moartă..."
Oare există un alt exemplu mai elocvent al simbiozei cehoviene alienare-moarte?

"Mazochism în loc de sadism"

Cehov este un psiholog care face introspecție cu mijloace primitive, adunate parcă după caldarâm în drum spre casă. Prezintă realitatea la un exponent prea tragic parcă de a fi real. Până unde poate duce ambiția, stresul și inconștiența unora? Antoșa Cehonte (pseudominul din tinerețe ) nu este un medic ci un bun cunoscător al aluatului uman și al dospirii lui. Un fel de bucătar a cărui specialitate este creierul pane.
Cu o aproape jumătate de secol mai târziu, un italian, Cezare Pavese, nota în jurnalul său:
"16 august. De ce să mor? Niciodată nu am fost așa de viu ca acum, așa de adolescent. Mi-am îndeplinit datoria publică - atât cât am putut. am muncit, am dat oamenilor poezie, am împărtășit suferințele multora.
17 august Sinucigașii sunt criminali timizi: mazochism în loc de sadism
18 august E de ajuns puțin curaj. cu cât durerea este mai determinantă cu atât instinctul vieții se opune și idee sinuciderii cade. părea ușor gândindu-te. Și totuși atâtea femeiuști l-au făcut. e nevoie de smerenie, nu de orgoliu. nici un cuvânt. un gest. nu voi mai scrie ", ca la numai nouă zile de la datarea ultimei însemnări Pavese să se sinucidă într-o cameră de hotel din Torino. Avea 42 de ani. Tot la aceiași vârstă , dar cu ceva timp mai înainte, un alt poet și politician, de data asta român, Dimitrie Anghel se sinucide. Eminescu precursor al ambilor va sfârși, așa cum știm cu toții într-un sanatoriu etc.
La Cehov, ca să ne întoarcem la oile noastre, chiar dacă Miorița nu-i siberiană, așa cum nici țuica nu-i votcă și nici cum românii n-au fost rusificați ani de-a rândul (ha!), repet la Cehov în nuvele, schițe și povestiri există perpetua manufacturare migăloasă a construcției lucide a drumului spre ambiguitate.
În 1892 Anton Pavlovici publică o altă povestire care prezintă un interes deosebit pentru înțelegerea granițelor între care se zbate eroul preferat. Este vorba de "Zvăpăiata" sau "Săltăreața "(depinde de traducător) o povestire a cărui "axis mundi" este un om "mic", "neînsemnat": doctorul Dîmov. Există o asemănare izbitoare între povestirea de față și nuvela "Dușmanii". Pe "Dîmov l-a înșelat soția pe care o iubea cu toată ardoarea unei firi puternice, integre și pure. Dar spre deosebire de Aboghin, Dîmov este pofun uman în durerea lui"(V.Ermilov A.P.Cehov- Monografie)
Soția lui Dîmov este un fel de Ann din "Accidentul" lui Sebastian, chiar dacă, spre deosebire de eroina scriitorului român "săltăreața/zvăpăiata" este doar "o fină diletantă cu aptitudini și interes în diferite domenii ale artei". Rusoaica este înconjurată de celebrități, de oameni străluciți, de pictori, de artiști, de scriitori, dar ea va căuta neostenită, mereu și mereu alți oameni mari". Printre toți aceștia doctorul devine un om comun, șters, insignifiant. Soțul va muri - ca un erou simbolizând puterea de dăruire a doctorilor aleși - va muri infectat de un pacient. Un alt medic Korosteliov, privind-o cu ură pe Olga Ivanovna, îi va desluși că acel om mare atât de mult căutat, s-a aflat mereu în locul în care ea nu și-ar fi putut închipui: chiar în patul ei.

"Ah fraților ce plictiseală"

Este cât se poate de normal ca un medic, să nu-și urască meseria și implicit un medic-literar să scrie despre doctori "Ah! fraților ce plictiseală.. de vreme ce sunt medic am nevoie de bolnavi și de spital; dacă sunt literat atunci îmi trebuie să trăiesc în mijlocul poporului și nu pe Malaia Dmitrovka, în tovărășia unei manguste. îmi trebuie măcar o fărâmă de viață socială și politică, o fărâmă numai, căci viața aceasta între aceste ziduri, fără natură, fără de oameni, fără de patrie, fără sănătate și poftă de mâncare numai viață nu e..." exclama Cehov într-o scrisoare datată 1891.
Doctorului Andrei Efimîci Raghin îi scădea pofta de mâncare, eroul "Salonului nr.6", văzând cu ochii, pe când eroul lui Knut Hamsun flămânzind zile întregi nici stomacului nu-i mai ardea de mâncare. Însă literatura rusă ne dă exemplu, am putea zice asemănător deși antitetic : Ivan Denisevici, personajul lui Alexandr Soljenițîn, căruia, deși închis și nu oricum sau oriunde ci într-un lagăr, pofta-i de mâncare capătă dimensiuni apocaliptice.
În linii mari viața sfârșitului secolului al XI-lea, îi pare lui Cehov o dăinuire între patru pereți "cu paznici de închisoare, cu gratii - o viață fără politică, fără preocupări sociale"(V.Ermilov - monografie). Astfel se naște celebra povestire "Salonul nr.6" poate cea mai înspăimântătoare operă a literaturii ruse, după aprecierile multor exegeți, alături probabil de "Mantaua " lui Gogol și de "Moartea lui Ivan Ilici" tolstoiană.
Intriga povestirii este simplă, doar ițele destinului doctorului Raghin sunt încâlcite. În schimb povestirea relevă o certitudine. personajul este apt de înnebunire și mai presus apt pentru moarte. Raghin sfârșește în urma unui atac de apoplexie, unde alt undeva decât decât în acel salon nr. 6 rezervat nebunilor. Discuțiile cu un pacient internat acolo, prelungirea acestora în paralel cu acuta lipsă a poftei de mâncare și parcă chiar de viață și uneltirile ajutorului său care dorea postul de șef duc la internarea acestuia în camera păzită cu străjnicie de odiosul Nikita. Nikita nu este nicidecum acel gardian umflat, cu mustață și îndopându-se cu gogoși, tipologie consacrată la Holywood ci este întruparea grosolăniei rusești, acel tip de băiat tăiat dintr-o bucată, care devine inamicul public numărul unu. "Salonul nr.6 chema la lupta împotriva acestui Nikita de orice fel ar fi fost el"(V.Ermilov - monografie)..
Ciurovki scria: "Citești o nuvelă sau o povestire cehoviană, apoi îți arunci ochii prin geam și vezi continuarea la ce-ai citit... Asemenea identitate între literatură și viață nu am mai observat niciodată " Însă cine putea arunca ocheade în interiorul salonului nr.6. Curiozitatea era stăvilită de gardul spitalului și de impenetrabilul Nikita (ca să nu zicem cenzura țaristă). Drumul spre realitate era barat de un zid neescaldabil.Vina era aruncată în spatele paznicilor bețivani. Mesajul "Salonului nr.6" a fost o lovitură cumplită aplicată întregului sistem "și tuturor formelor de "sentimentalism exaltat" caracteristic intelectualității, renunțării la luptă, indiferent de ce raționamente ar mișca-o și cu deosebirea doctrinei reacționarea a lui Tolstoi cu privire la "neîmpotrivirea la luptă prin violență "(sub a cărei înrâurire a fost câtva timp Cehov)", (V. Ermilov - monografie).
Ivan Dmitrici Gromov, pacientul deja internat "este cinstit, curajos, generos, dar și el se dovedește a fi slab! Pomenindu-se alături de Gromov închis, în sala spitalului Andrei Efimîci îi spune lui Ivan Dmitrici "suntem slabi, dragul meu. Eram senin, ager la minte și judecam sănătos. a fost de ajuns ca viața să mă loveascămai aspru , ca să îmi pierd curajul...să ajung la prostație... suntem slabi, nu suntem buni de nimic...și dumneata la fel, dragul meu. Ești deștept, ai un suflet nobil, ai supt odată cu laptele mamei porniri frumoase, dar de cum ai pășit în viață ai obosit și te-ai îmbolnăvit... Suntem slabi, slabi!"".
Aceasta a devenit una dintre temele principale ale operei cehoviene în ultimii zece ani ai secolului al XIX-lea. Radiografierea slăbiciunii intelectualității de atunci travestită în lașa ascundere în spatele aparenței și a morții inerente.

Cehov 100 de ani, o revoluție 100, tot ani


Revoluție cu general


Timpul trece. De acest lucru ne-am dat seama cu toții. 15 ani de la revoluție, 100 de la moartea lui Anton Pavlovici Cehov. Din 1989 și el și noi avem parte de o viață (posteritate) să nu zicem neapărat mai bună ci mai...nesovietizată. Comuniștii au început a nu se mai băga chiar peste tot. La ce mă refer? Se știe că încă de la Marea Revoluție din Octombrie (adică imediat după instaurarea noii ordini naționale în Rusia), noii eroi revoluționari și reacționari, au căutat – cu abnegație sherlockhomesiană – valorificarea (o să mă refer strict la literatură) operelor precursorilor schimbării. Citită printre rânduri, cu minuțiozitate, literatura rusă a devenit treptat o inestimabilă mină de huilă candind suav a bolșevism diamantin, prin ridicarea în slăvi și așezarea pe socluri perisabile a unor autori ajunși peste noapte (scuza-ți, post-mortem) misionari reacționari, ideologi ezoterici și elitiști, instigatori invizibili, prin specularea unor pasaje, în cele mai multe din cazuri, irelevante.
„Exegeții” cehovieni s-au îngrămădit și ei, care mai de care, în a arăta lumii contribuția și dorința de răsturnare a puterii, avântul exaltat antiburghez, critica exacerbată a vechiului regim, agățându-se de opera celui care nu ar fi avut „norocul” să trăiască pentru a fi fericit în noua ordine (dezordine) rusească. Plecând de la vorba românului „ce ți-e scris în frunte ți-e pus”, lui Cehov tocmai de acest lucru îi era frică: pe 4 octombrie 1888 îi scria lui A.N.Pleșceev „mă tem de cei care caută să descopere tendințe printre rânduri și vor să mă vadă cu orice preț liberal sau conservator. Eu nu sunt nici liberal, nici conservator, nici modernist, nici ascet și nici indiferentist... Pentru mine Sfânta Sfintelor este trupul omenesc, sănătatea, inteligența, talentul, inspirația, dragostea și libertatea absolută, descătușate de constrângere și de minciună, oricum s-ar manifesta ele” Oare prin Sfânta Sfintelor Cehov se refera la „Hristosul Rus ” explicat atât de bine de Alain Besancon în cartea sa „Originile intelectuale ale leninismului”(ed. Humanitas 1993): „Occidentul este condamnat, dar Rusia e purtătoarea viitorului umanității: o parte a cosmosului este astfel salvată. Omul rus, cu toate greșelile sale, este mai aproape de Dumnezeu decât germanul cu „virtutea” sa și francezul cu „viciile” sale; o etică redevine posibilă; ea face din rusitate criteriul binelui. În fine, singura Întrupare a lui Hristos este poporul rus, „Hristosul rus ”.
Întorcându-mă însă la scrisoarea către Pleșceev, tind să cred, dat fiind faptul că titulatura de bolșevic nu este pronunțată în scurta enumerație, exegeții s-au folosit de tehnica psihologiei inverse, categorisindu-l, după idea „cine nu e cu ei e împotriva lor”, în tagma ajunsă la putere.
Bineînțeles nu putem trece cu vederea că Vladimir Ilici Lenin a fost unul dintre admiratorii operei cehoviene (să nu uită afinitatea față de nuvela „Salonul nr.6”), și „nu degeaba tânărul Vladimir Ilici îi povestea surorii sale Anna Ilinicica: „Aseară, când am terminat cartea, mi s-a făcut de-a dreptul groază, n-am mai putut rămâne în camera mea, m-am sculat și am ieșit. Aveam senzația că eu însumi aș fi închis în Salonul nr. 6)”(V. Ermilov A. P. Cehov – monografie, ed. Cartea Rusă 1954) și nu știa săracul câtă dreptate avea. Se afla într-adevăr în acel salon , unul național , dacă comparăm această senzație, a unui copil, pe atunci inocent, cu mărturisirea lui Nikolai Lescov: „Salonul nr. 6 e pretutindeni – e însăși Rusia... Nici Cehov nu știe ce a scris (mi-a mărturisit-o chiar el) Salonul este Rusia”(A. Kator, cuvânt înainte la opul „Cehov în amintirea contemporanilor”, ed. Cartea Rusă 1960).
Din motive de raiting ridicat și politică interioară trebuie să întrerupem articolul pentru un scurt moment promo: MICA PUBLICITATE – REVOLUÞIONARI ROȘII (ATLEÞI, CURAÞI, VIRILI) CÃUTÃM GENERAL ALB, RUGÃM SERIOZITATE, OFERIM RECUNOAȘTEREA POSTERITÃÞII.

Dacă am pune la socoteală și momentul aducerii sicriului său acasă, fapt ilar, o să ne dăm seama de interesul celor care mai târziu aveau să-l venereze. Ce dacă a murit cu un înainte de prima revoluție, în ajunul ei revoluționarii dețineau destulă putere pentru a găsi un vagon funerar mai potrivit, nu unul pe care scria cu litere de o șchioapă „Pește proaspăt”, sau au vrut să-l asemuiască cu un „biban”, un fel de începător în ale Revoluției...


Revoluția anemică și eroii ei

Însă pentru a fi obiectivi, trebuie să recunoaștem și meritul extraordinar al comunismului (bolșevismului) care a ajutat la mediatizarea operei cehoviene, prin mărirea tirajelor, editarea și reeditarea perpetuă a pieselor, nuvelelor, povestirilor și schițelor marelui realist. „După Marea Revoluție din Octombrie, când creația lui Cehov a ajuns la îndemâna celor mai largi mase populare, a crescut și interesul pentru personalitatea scriitorului”(A Katov, cuvânt înainte la „Cehov în amintirea contemporanilor”), însă – fără să fiu sadic sau malițios, cred că era destul de târziu. Oricât de viu ar rămâne în memoria rușilor și nu numai (în ciuda la ce-și prevestea singur, Anton Pavlovici fiind sigur – și nu din falsă modestie – ca va dăinui numai câțiva ani după moartea sa) tot mort rămâne, și chiar dacă ar fi să credem în acea viață edenică de după moarte, sau în cea de a patra dimensiune culianică, din care sufletul său ne-ar privi cu indulgență și s-ar bucura la înălțarea vreo-unei statui, clerical vorbind cred că bucuria sa ar fi paradoxală, întrucât recunoașterea se face în această lume atât de păcătoasă.
Cehov este un bun cunoscător al aluatului uman și al dospirii lui. Realist prin excelență, Cehov devine critic cu societatea numai prin faptul că redă purul adevăr. Nu a trăit, așa cum nici noi nu trăim într-o societate perfectă, fie ea anarhică, monarhică, țaristă, capitalistă sau comunistă. De ce nu am fi avut un alt Cehov în perioada renașterii rusești. ”Dacă i-ar fi dat să arunce astăzi o privire asupra stărilor din țara sa, Cehov, scriitorul care a țesut atâtea visuri de fericire pentru pentru patria lui și oamenii ei, ar vedea realizat cu strălucire ceea ce întrezăreau nedeslușit dar cu certitudine și pasiune, cele mai frumoase personaje ale sale ”( Vera Călin, prefață la volumul A.P.Cehov, nuvele**, ed. Cartea Rusă 1952). Probabil că micii slujbași, atât de dragi autorului ar fi devenit cetățeni, medicii – din clasa cărora a făcut parte mult timp, s-ar fi metamorfozat în tovarăși, protipendada burgheză în activiști zeloși, țarul în dictator, scrisul într-unul ceva mai formal, însă viciile, neajunsurile, Siberia moralității ar fi fost prezentate în aceleași canoane. „Noi descriem viața așa cum este, dar mai departe nimic... Nimic, chiar dacă ne-ai bate cu biciul! Noi n-avem scopuri, nici apropiate și nici depărtate, iar în sufletul nostru, de-ai da cu praștia și tot n-ai găsi nimic. Nu facem politică, nu credem în Revoluție, n-avem un Dumnezeu, nu ne temem de stafii...”(Scrisoare către A.S. Suvorin, 25 noiembrie 1892)

Alba – neagra: bolșevici sau social-democrați

Îmi vine foarte greu, chiar imposibil, să cred că Revoluția de care se pomenește în scrisoare are ceva în comun cu Revoluția din Octombrie(sau măcar de cea din 1905). În primul rând era cam devreme în 1892 să se vorbească de ea/ele. Însă dacă ar fi să-i credem pe cei care l-au făcut revoluționar, mult mai veridică este ipoteza că el spera într-o înnoire la înalt nivel politic bazată pe declarația medicului și scriitorului Elaptievski, care trăind și el la Ialta (loc unde se afla și Cehov în ultimii ani din viață) povestește: „Îmi aduc aminte că atunci când m-am întors de la Petersburg, în ajunul Revoluției din 1905, abia sosisem și Cehov mi-a telefonat nerăbdător...”urmând apoi o discuție între ei, în care Cehov, vădit interesat de evenimente, ajunge chiar să fie luat de valul exaltant reacționar și să-și contrazică furibund interlocutorul. Iarăși o dovadă, cred eu deplasată și forțată ținând cont de pregătirea profesională, vârsta, bagajul intelectual al său care ar fi oprit din fașă un exces de furie și elan revoluționar. Cert este însă faptul că A.Cehov credea în schimbare, însă acest lucru nu relevă neapărat și credința în bolșevism. Iunie 1902 o discuție cu V.F.Komissarjevskaia” A rămas în urmă viața cenușie și anostă, a zis Cehov. Acum cotim...cotim și încă cum...Aș scrie o piesă...O piesă optimistă... Poate că o s-o scriu... E foarte interesant... Câtă forță, energie și credință zac în popor...E uimitor” Dacă ar fi adevărată declarația, se pare că Cehov (repet) dorea schimbarea, lucru în nici un caz utopic, ținând cont de neajunsurile unei societăți burgheze și de anii optzeci, după asasinarea lui Alexandru II (1881) ani în care în Rusia este înscăunat un regim de teroare, de spânzurători și închisori, perioadă în care printre altele intelectualitatea a cunoscut unul dintre cele mai mari impasuri, dezorientată, fără o ideologie. Apropos de ideologie nu pot a trece cu vederea scrisoarea lui Soljenițn (datată mult mai târziu) către conducătorii Uniunii Sovietice „Această minciună generală, impusă, obligatorie, este aspectul cel mai teribil al existenței oamenilor din țara noastră. Este un lucru mai rău decât toate lipsurile materiale, mai rău decât absența oricărei libertăți civice. Și tot acest arsenal de minciuni (...) este tributul plătit ideologiei; tot ceea ce se petrece trebuie să fie legat de această ideologie moartă care încă se agață cu toate ghearele, dar tocmai pentru că statul nostru, prin inerție, prin tradiție, se cramponează încă de ea, de această doctrină mincinoasă, de erorile sale cu ramificații multiple. Ideologia este acea care are nevoie, pentru a supraviețui, să-i pună în spatele gratiilor pe cei care îndrăznesc să gândească altfel (...). Aruncați această vechitură murdară, îmbibată cu sudoare, pe care există deja atâta sânge, încât ea nu mai permite corpului viu al națiunii să respire! Ea este responsabilă de tot acest sânge vărsat, de sângele a șaizeci și șase de milioane de oameni. ”

Cehov, Massolit-ul și prefețele roșii

În perioada comunistă, așa cum știm cu toții, era la modă (îmi permit a face o descifrare D.E.X. –istă a termenului a fi la modă - însărcinat de partid ) inculcarea pasajelor cu iz putrefact de comunism absolut sau a citatelor impetuosului conducător, în prefețe, și permiteți-mi o remarcă, la care țin foarte mult – croșetarea operelor, cenzurarea lor bazată pe cele trei legi de bază – fără sex, fără anticomunism și fără..., în cea de a treia categorie, mult mai amplă, își fac locul tot felul de chițibușării contrare politicii de partrid. Din păcate, scuzați divagația, o parte dintre acele texte, au fost reeditate după 89, unele, mai cenzurate decât atunci.(Jurnalul lui Lev Tolstoi, apărut la editura Humanitas, 1993, este tăiat cu o delăsare debordantă de satrap indolent). Cehov, nu a scăpat de aceste inepții inerente, însă nu-i acuz pe traducători, prefațatori ș.a.m.d., însă prelucrătorii operei sale dădeau cu bâta în baltă când îți era mai mare dragul.
„Literatura clasică rusă, indice biobibliografic”(ed. Cartea Rusă 1956) întocmită de un colectiv de literați sub îndrumarea conf.univ. Tamara Gane, este una dintre cărțile la care mă voi opri, chiar și în treacăt. Pagina 303, conține primele rânduri ale prezentării marelui comemorat anul acesta.
Citez: „Anton Cehov și-a cucerit un loc de cinste în literatura universală tocmai datorită conținutului democratic și progresist al operei sale, datorită suflului înnoitor cu care a reabilitat și regenerat genul scurt al schiței, asigurându-i dreptul de cetățenie în arta realistă, alături de roman și nuvelă” Iertându-i autorului frazele ce vor urma citate în acest articol, și revenind la cele scrise mai sus – faptul că Cehov credea în schimbare – pasajul este cât se poate de veridic. În rândurile scrise lui A.N.Pleșceev, nu apare nici apartenența sa față de social-democrați, cei care au fost înlăturați prin lovitura de stat din 25 octombrie – 7 noiembrie 1917(guvernul lui A.F. Revenski, sociali-democrați și menșevici). Poate că Cehov credea în revoluția clasei cătrănite, sau mai bine zis credea într-o revoluție, și nu neapărat în cea care s-a denumit prima revoluție rusă („De trei ori de atunci a trecut valul revoluționar, pe care cei mai aleși eroi ai săi îl doreau și-l așteptau pe pământul Rusiei” Vera Călin, prefață la volumul A.P.Cehov, nuvele**, ed. Cartea Rusă 1952). Însă colectivul redactor al cărții completează „În ultima perioadă a vieții sale (perioada Ialta n.r.), presimțirea, deși nelămurită, a mărețelor transformări revoluționare ce se anunțau, a furtunii ce se apropia, îi schimbă viziunea asupra vieții, impregnând acea notă de optimism și de încredere în viitor, caracteristică ultimilor sale opere. După relatarea unui contemporan (îmi permit a sublinia faptul că acel contemporan rămâne anonim, declarația devenind cel puțin suspicioasă și de ce nu chiar inventată) Cehov mărturisea prin 1902: „Am trecut printr-o vreme grea, de lâncezeală... Se apropie prefacerea... Am cotit-o brusc... În sud, la noi valul se ridică puternic... În popor e mare fierbere... Rusia zumzăie ca un stup... Veți vedea ce va fi peste doi-trei ani. Nici nu veți mai recunoaște Rusia... Câtă forță, câtă energie și câtă încredere există în popor... Extraordinar”” sună cunoscut, nu? Da, dacă ați citit cu atenție articolul. Este o copiere (sau invers, cealaltă declarație a fost un plagiat) după discuția cu V.F.Komissarjevskaia. Anul coincide, sfârșitul idem, persoana ba (sau poate că unul dintre autori nu a fost prea bine informat) însă unde a dispărut avântul creator. Unde este dorința de a scrie o piesă ”optimistă”. Să-și fi pierdut cumva Cehov inspirația de la o prefață la alta. De ce va-ți jucat cu memoria sa? Nu vă acuz de colectivizare literară, de narcisism comunist, de autosugetie propagandistă ci doar de neinformare (buleală informațională premeditată ori ba). Vorba indienilor Howgh!!!, sau a arabilor Aferim, sau ...
Însă nu am terminat acest paragraf. Nu aș putea să ajung la un produs finit fără a exemplifica, prin citate, bineînțeles, cum arată o prefață roșie: „Marea Revoluție din Octombrie a doborât gratiile. Nu mai există în țara lui Cehov principese trândave și nici negustori lacomi și brutali. Nu mai există asupritori, iar foștii asupriți sunt cei care conduc. Locuri de surghiun pentru oameni din popor, locuri, precum sahalinul nu mai există. Călăuziți de Partidul Bolșevic, luptând împotriva dușmanilor dinăuntru și din afară, oamenii muncii au durat o societate fără clase antagoniste, fără exploatare, au construit socialismul (...) Munca, pe care Cehov o socotea unicul temei al adevăratei demnități omenești a devenit în Patria Socialismului biruitor o datorie de onoare. Ea devine astăzi, în țara unde răsar zorile comunismului, însuși sensul vieții, act în cel mai înalt grad creator, necesitate vitală. „(Vera Călin , cuvânt înainte la A.P.Cehov, nuvele**, ed. Cartea Rusă 1952) NO COMMENT!!!, doar o întrebare: Ce direcție a socialismului să fie aceasta – anarho-terorismul (Mihail Bakunin) sau anarho-socialismul (Georges Sorel).
Am omis, cu bună știință unul dintre indicii din subtitlu. Massolit-ul lui Bulgakov din „Maestrul și Margareta”. O „soțietate” a scriitorilor, poate perfectă, poate visată (până să-și bage necuratul coada), și în cel mai mare grad utopică. Nu cred ca Cehov să fi aspirat vreodată la o asemenea organizație. El, medicul întors din Sahalin, cel care sare în ajutorul sărmanilor, nu s-ar fi simțit prea bine învelit într-o ghirlandă de flori bine-mirositoare, detașat de realitate, realitate de care avea atât de multă nevoie: „Ah! Fraților ce plictiseală... de vreme ce sunt medic am nevoie de bolnavi și de spital; dacă sunt literat atunci îmi trebuie să trăiesc în mijlocul poporului și nu pe Malaia Dmitrovka, în tovărășia unei manguste. Îmi trebuie măcar o fărâmă de viață socială și politică, o fărâmă numai, căci această viață între aceste ziduri, fără natură și fără de oameni, fără de patrie, fără sănătate și poftă de mâncare numai viață nu e...”exclama într-o scrisoare datată 1891. Oare cum s-ar fi simțit în acel Massolit improvizat de poeții, prozatorii, etc... comuniștii aciuați pe lângă ceea ce se poate numi foarte ușor curtea Rusiei. Ar fi fost oarecum stânjenit de atâtea atenții, favoruri în acel ambient în care pedestrimea muncitorească, sindicaliștii tovărășiți, nu și-ar fi găsit nicidecum nici locul și nici rostul. Nu de asemenea favoruri avea nevoie Cehov, așa că îmi este greu să cred (scuza-ți repetiția) că Anton Pavlovici Cehov ar fi visat la o astfel de „soțietate cu prințipuri” nu chiar pe gustul său.
Cert este însă un singur lucru: „De s-ar întoarce pe mulți are să prefațeze el!” Dar dacă Cehov credea în Revoluție!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!