agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3937 .



O istorie subiectivă a poeziei românești (II)
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [apeiron ]

2006-01-05  |     | 



Iată, așa cum am promis în prefață, că dezvălui întâiul nume. De fapt, întâia preferință. Sigur că va surprinde pe mulți, dar îmi voi motiva aplecarea spre gen, pe drum, prin exemple și aprecieri.
Până atunci, citez două mostre de vers care prefațează spectaculos orice considerente de altă natură:

„Trec pluguri albe prin părul tău
și toată ești frumoasă ca o rușine”,

precum și:

„Iubire, limpede singurătate
orice cântec e un deșert”

Numai aceste versuri și fac cât o întreagă literatură!

Acum deconspir și autorul: Dimitrie STELARU.

Sigur, vorbesc numai în numele meu. Am recunoscut franc, fără reținere, că sunt un simplu mărturisitor de gust personal. Cred că e mai cinstit așa. Iată un avantaj: nu e nevoie de prea multă argumentație demonstrativă. Dar și un dezavantaj: mă fac de râs pe cont propriu. Accept riscul și merg mai departe. Mai trebuie să adaug că, aci, spun doar o poveste, pe care, parcă, nu ar fi trebuit să o numesc „istorie”. Și, aceasta, pentru că termenul ar fi presupus o desfășurare cronologică a conținutului. Nu o fac, tributar fiind „metodologiei”... subiective. Istorisirea care va veni este, deci, o anarhie temporală a gustului poporan, exprimat, succint și rizibil, în: „nu-i frumos ce e frumos, ci-i frumos ce-mi place mie”! Ce-mi place și când îmi place. Să ne fie de bine! Mie și „poporului” din care mi s-a năzărit să descind. Aviz esteticienilor zgomotoși din galerie!
Revenind la versurile citate mai sus, e posibil ca multora să nu li se pară mare scofală. Mai ales moderniștilor violenți. Adică cei care cred că lumea poeziei, până la ei, a fost un fel de talmeș-balmeș ca la nașu’ și numai după venirea lor pe lume s-a aflat, în fine, că Poetul Autentic a izbucnit triumfal din uterul divin, călare pe Pegasul înaripat, cu trompeta-n delir și sabia la vipușcă, asemeni roșiorilor lui Caragiale. Pe aceea îi poftesc în salonul cu festin suedez, să-și conserve stilul de-a-n picioarele. Noi, ăștia mai blegi, vom sta la masa aia scundă din tinduță și vom recita din Iliada. Apoi, ne vom pierde și regăsi sufletește printr-o mulțime de teritorii lirice.
Voi mai adăuga doar, în sprijinul moftangiului de care pomeneam în prima parte, că am apucat a citi câte ceva poezie în tinduța aia. Că am priceput și judecat multe feluri de a scrie. Și am receptat, diferențiat, fără prejudecăți, cu la fel de generoasă deschidere, totul. Chiar și pe cei mai obscuri autori. Dar foarte puțini mi-au rămas adânc întipăriți în minte cum mi-a rămas cel pe care l-am numit mai sus. De ce?
Pentru că a trăit așa cum a scris. Pentru că și-a consumat patima cu un curaj nebun, devorat de propriile-i himere. Pentru că, într-o lume preponderent anarhică, el a avut nobila insolență de a-i scuipa adevărul în față. Pentru că a fost Poet. Pentru că a locuit dezbrăcat în măruntaiele neantului și a consemnat-o frust, fără mistificări decorative. Fără false pudori. Pentru că a fost autentic, fără teoretizări savante. Pentru că...
Dar cred că ar fi indicat să fac, mai întâi, apel la comentatorii lui, încercând a-i schița un portret, prin care să ni-l apropiem biografic și spiritual.
Iată ce spune Eugen Lovinescu, în al cărui cenaclu aristocratic a pătruns, sub surprinderea generală, luând în considerare prestația boemă a poetului, care umbla, în plină iarnă, cu un trenchcoat tras de-a dreptul peste piele, neras, ponosit, lunatic, veșnic aflat într-o urgență famelică, cu o atitudine de lup părăsit în gesturi. Lovinescu izbutește, printr-un efect contrastant, un tablou cu iz de damnațiune: „Stau și mă uit la tulburele liliac cenușiu(...), incapabil de a ieși din noaptea lui, prin ce planetă i-a fost dat să moduleze armonii atât de învăluitoare, de personale? Din ce întunecimi le aduce la lumina expresiei originale!”
Un alt Eugen, anume: Jebeleanu, - cel care l-a nășit, schimbându-i numele din Dumitru Petrescu (născut în 1917, Teleorman, Segarcea-Vale) – mărturisește : ”Pentru ce STELARU? Pentru că, de la început, chipul poetului îmi sugerase masca unui înger căzut. Însă un înger, ale cărui aripi sumbre se zbat, tinzând necontenit spre stele”.
După ce, mai înainte, îl zărise într-un local ieftin, din Sărindar, „într-o toamnă rece, strecurându-se printre mese, și strecurând priviri prudente în jur, căci se mai găseau și chelneri neînțelegători, o ființă având mersul și ochii unui somnambul. Orbitele erau înnegurate, dar sub neguri ardeau cărbunii unei sile nedisimulate. Fruntea era frumoasă, încadrată de un păr bogat și mândru ca un vultur.”
Dar cel mai vibrant portret i-l face un al treilea Eugen, și anume : BARBU.
„Ne vedeam rar și îmi rezervasem numai plăcerea de a-l citi între patru pereți, cu delicii întotdeauna proaspete, pentru că Stelaru aparținea acelei familii rare de indivizi care-și trăiau arta. În lumea noastră de meșteșugari, în aglomerația asta de făcături metaforice, cuvântul lui suna singular. Venea dintr-o disperare veche, purta mantaua nefericirii încă de tânăr(...). Venea cu hainele mototolite în pline recepții pentru că societatea tinereții lui îi datora foarte multe. Era sfidător și avea cuvinte fără botniță (...). L-am întâlnit odată plângând pe stradă. Am crezut că i se întâmplase o mare nenorocire și l-am întrebat cu ce pot să-l ajut. Nu-l puteam ajuta. Iubea... Era frumos cu steaua lui neagră deasupra frunții, cu privirea rătăcită a celor care umblă după himerele inimii. (...) Coborâse asupra lui un sentiment nemaipomenit, care-l făcea să uite că trăia între oameni. Nu mai era un boem oarecare, era un erou frumos și romantic al zilelor și l-am sărutat... Stelaru mi se părea un om al tainelor, sosit direct din literatura marelui Mateiu. Suferea de frumos și nu mai știa cum să termine cu această durere fără leac.”
Să ne oprim, însă, cu portretistica aci. Vom mai avea prilejul să întâlnim omul și stilul în considerațiile care vor urma, relative la poezia sa, făcute de comentatorii lui, care l-au apreciat fiecare după, - evident! - gustul personal și capacitatea de cuprindere.
Să începem cu George Călinesu, critic literar de anvergură, care nu i-a rezervat în binecunoscuta-i „Istorie...” decât un număr mic de rânduri, și acestea preponderent subapreciative. Îndrăznesc să zic, spre dezamăgire, că reputatul critic a dat dovadă de o opacitate regretabilă. Cu mult mai multă oboseală s-a aplecat asupra unor iluștri necunoscuți. Dar îmi fac datoria de a trece în revistă și subiectivismul, mult mai faimos, al altora, nu numai pe al meu. Iată ce spune Călinescu:
”Dimitrie Stelaru, boem adevărat, ducând o viață imposibilă, specialist în dedicații magnifice și abracadabrante ( a scris o plachetă: „Abracadabru”) repetă în linii generale atitudini experimentale: hamletisme, evocări de îngeri, ingenuități fabricate. Însă trăind în stilul lui Edgar Poe, într-o continuă blândă euforie, are nota lui personală. Poezia sa e un delir infatuat și profetic, în care tocmai enormitățile sunt grațioase:

"Noi, Dimitrie Stelaru, nu am cunoscut niciodată Fericirea,
Noi n-am avut alt soare decât umilința"

Fac aci o paranteză și întreb cu naivitate: ce anume pare a fi, în versurile de mai sus, „delir infatuat și profetic”, „enormitate grațioasă”?!
Mai spune marele critic: „Prerafaelit ca și Edgar Poe, el inventează nume proprii stranii, Asena, Elra, Iwa, Maria-Maria, Eumene, Romola, și trăiește într-un mediu noros, populat cu heruvimi și îngeri (...) Halucinația la „ora fantastică” este regimul său normal”.
Și apoi dă un exemplu care, chiar dacă nu e așa reprezentativ cât privește pledoaria încercată aci, versurile citate devansează cu mult searbădele aprecieri critice ale prea-grăbitului comentator. Iată-le:

O simțeam printre degete, în inimă, pe gene
Când venea în odaie la mine, seara,
Răsturnându-se pe masa de lucru, alene,
Părul ei semăna cu ceara.

Felină, depărtată, totdeauna,
Mai tristă, mai rece, până când, vai!
Prietena mea nu mai era luna,
Izvora din ea alte lumi, alte luni, un alai.

Și criticul continuă: „Din acest fel de existență somnabulică ar trebui să iasă o muzică mai viforoasă. Impresia totală este de tenuitate, mistificație și fragment. Explicația? Edgar Poe își stăpânea halucinația, mușcat în fond de idei, de viziuni dureroase, aci este invers.”
Punct. Cam asta a înțeles marele comentator din poezia stelariană. Nu pot să nu fac o remarcă ironică la discursul acesta facil, anume că era posibil ca, din graba contractuală cu care a redactat ultimele pagini ale faimoasei „Istorii...”, să nimerească, hazliu, cu expresia pe alături, consemnând, „halucinant”, că Edgar Poe era „mușcat în fund de idei” !
În fine, vom vedea, prin exemplele care vor urma, dacă Poezia lui Dimitrie STELARU merita, într-adevăr, „înalta” desconsiderare a ilustru-subiectivului nostru critic.

(VA URMA)





.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!