agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5053 .



Narcis, între mit și psihanaliză
eseu [ ]
partea a doua* Colecţia: Psihocritică: scrieri despre artă.

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [elavictorialuca ]

2005-12-01  |     | 



Motto: „C’est Narcisse qui fut changé en fleur qui inventa la peinture. N’est-elle pas déjà la fleur de tous les autres arts? L’histoire de Narcisse est la plus appropriée car qu’appellez-vous peinture sinon la façon - comparable à la sienne - d’embrasser avec art tout ce qui est représenté à la surface de l’eau d’une fontaine?” (Alberti, Della Pittura)


“Un solid egoism te apără de boală, dar trebuie să iubim pentru a nu cădea bolnavi și ne îmbolnăvim atunci când nu putem iubi din cauza frustrării”... (S. Freud)
“Un solid egoism te apără de boală…” este un mod de a spune că o bună calitate narcisică te pune la adăpost de vicisitudinile relației cu celălalt. În acest context, obiectul/celălalt nu este văzut ca sursă de satisfacții, ci de frustrări și decepții (pentru că el este independent față de subiect, este diferit de imaginile proiectate asupra lui etc.). Scopul acestui așa-numit egoism este de a se retrage, de a se închide asupra sa și de a constitui un sistem închis, a-vital.
“… ne îmbolnăvim atunci când nu putem iubi din cauza frustrării”. A nu iubi, a nu investi în celălalt implică existența unei blocări a energiei psihice în Eu, ceea ce implică o supraîncărcare și un dezechilibru. Obiectul este considerat aici ca un obiect necesar nu doar pentru găsirea satisfacției, ci și pentru continuitatea vieții interioare.

Pentru a putea iubi, trăiești o dublă condiție paradoxală și, ca orice paradox, rămâne întrucâtva nedeslușit: să ai un narcisism solid – avem toți un sine însuși de construit, avem nevoie de un Eu puternic pentru a fi capabili de a ne pierde în iubire (nu putem pierde decât ceea ce avem). În același timp, trebuie să fim capabili să creăm în interiorul nostru un loc pentru celălalt, să ieșim din sfera narcisică proprie.

Nu doar iubirea pentru un celălalt și din partea celuilalt hrănește narcisismul, dar și narcisismul (iubirea de sine non-patologică) este o sursă pentru existența însăși a iubirii. Dacă nu ne iubim pe noi înșine, nu putem accepta că altcineva ne poate iubi. Narcisismul este construit pe temelia iubirii mamei și a proiecției narcisismului ei asupra copilului. Este știut faptul că iubim și că îi stimăm pe ceilalți așa cum am fost iubiți și stimați încă din anii timpurii ai copilăriei noastre. Acest narcisism structurant devine sursă de viață în interiorul nostru și pentru relaționarea ulterioară: pentru că am fost iubiți ne vom iubi pe noi înșine și, în această măsură, vom fi capabili să iubim. Iubirea de sine primită de la părinți devine izvor al capacității de a iubi. În această iubire de sine își are rădăcinile iubirea de celălalt, obiectală. Ne aflăm, prin urmare, permanent între două perspective contradictorii și trebuie să acceptăm paradoxul: pe de o parte, narcisismul este o barieră contra iubirii, pe de altă parte, el îi este sursă.

Deși se tinde a se vorbi mai degrabă despre un narcisism negativ, patologic, există cel puțin două categorii distincte: unul retractat, defensiv, care se poate bloca într-o patologie psihotică, și pe care îl vom lăsa deoparte aici, și un narcisism proiectiv, idealizant, narcisism al vieții, prin care subiectul intră într-o relație de proiecții și identificări cu celălalt și care permite situarea, interiorizarea celuilalt în sine însuși.

Pasiunea - una din formele iubirii în care narcisismul are o dinamică specifică - este comparată adesea cu o compulsie nestăpânită și este definită ca o “sărăcire a Eului în beneficiul obiectului” sau ca “o renunțare la personalitatea proprie în beneficiul investirii în obiect/celălalt”. Ea pare să aibă caracteristici apropiate mai degrabă de patologic. Ca și cum, ceea ce se întâmplă în pasiune este faptul că funcția narcisică a Eului, menținerea rezervelor de investire narcisică nu este bine realizată. Ne gândim aici la o carență, lipsă narcisică care necesită o relație cu un celălalt/obiect idealizat. În acest caz, avem nevoie vitală de celălalt, de iubirea lui pentru a supraviețui. Christian David constată că nu există iubire fără recunoașterea unei iremediabile insuficiențe narcisice. Obiectul ideal primește din partea subiectului puterea de a salva narcisismul acestuia din urmă.

Pe de altă parte, în funcție de relația pe care subiectul o întreține cu obiectul exterior, se mai pot distinge a) un narcisism slab, care nu asigură homeostazia narcisică. El necesită apariția unor apărări prin îndepărtarea de lume, resimțită ca amenințând un echilibru interior fragil. Subiectul face apel la un sistem de apărare cu prețul refugiului în singurătate/însigurare și al agățării de sine însuși. Pentru a-și păstra sentimentul precar de identitate, el evită posibilitatea unei iubiri obiectale, ca și cum obiectul nu ar exista. b) un narcisism complet vulnerabil, cu o fragilitate narcisică extremă, subiectul reacționează printr-o amenajare continuă a relației cu celălalt. El se agață de ceilalți trăind cu o sete de obiecte care nu își găsește satisfacerea decât în prezența celui care este investit cu capacitatea de a reflecta imaginea narcisică ce lipsește. Asistăm la o apărare care utilizează paradoxal relația (implicit și cea sexuală) cu celălalt. Este vorba despre acei pasionali care, “lipsiți complet de propriul narcisism, se află neîncetat în căutarea iubirii de obiect”: ei caută iubirea cu disperare pentru că sunt lipsiți de propriul narcisism. Faptul că ei caută iubirea nu înseamnă că vor să iubească, ci caută să fie iubiți. Singurul mod de a primi această dragoste este de a se agăța de obiectul idealizat într-o dependență absolută astfel încât obiectul devine de neînlocuit – păstrarea cu orice preț a obiectului/celuilalt asigură securitatea și supraviețuirea Eului.

O relație stabilă, durabilă cu celălalt poate fi dovada unei componente narcisice a iubirii. Relația cu celălalt este menținută printr-o apărare împotriva angoasei de pierdere a iubirii obiectului, obiect care devine capabil, singurul, de a asigura supraviețuirea echilibrului narcisic al subiectului.

Aceste persoane se plasează într-o poziție care pare să le condamne de la început: ele sunt magnetic atrase, fascinate, de persoane extrem de narcisice, “care nu se iubesc, strict vorbind, decât pe ele însele”. Pe de o parte, nu pot supraviețui decât dacă sunt iubite, pe de altă parte, ajung să ceară această dragoste doar de la persoane care nu iubesc pe nimeni.

- Narcisicul este cel care spune: “Eu iubesc” o altă persoană care este, totuși, ca mine sau “eu mă iubesc” (conform mitului lui Narcis îndrăgostit de propria imagine reflectată). “Eu mă” sugerează o răsturnare asupra persoanei proprii și o răsturnare în contrariu, de activitate în pasivitate. Obiectul “nu există”, subiectul se confundă cu celălalt într-o fuziune imaginară. Există astfel o iubire fără obiect. Narcisicul este, într-un fel, pasiv și activ, obiect și subiect în același timp. Joyce McDougall scrie că Narcis are o structură psihică lacunară și fragilă, iar aparenta satisfacție de sine care emană din el este o iluzie a observatorului. Căutând un dublu identic, Narcis nu caută oare o privire? În același timp, cu gura care aspiră și bea laptele, ochii bebelușului fixează și “beau”, imediat cum se deschid, privirea mamei. Această privire pe care Narcis o caută nu este cea pe care orice copil o caută avid în ochii mamei – reflex destinat să îi trimită nu doar imaginea sa oglindită, speculară, ci și tot ceea ce reprezintă el pentru mamă? Această privire care vorbește este cea care l-a ajutat pe subiect să se recunoască ca atare, ca persoană având locul și valoarea sa proprie. Scopul subiectului narcisic ar fi deci căutarea perpetuă a unei identități de sine, conservarea acestei identități fiind o nevoie vitală, fundamentală.

Într-o relație de iubire, oare de ce celălalt acceptă să fie o (simplă?) oglindă?
O continuare a mitului lui Narcis, scrisă de Oscar Wilde, se poate constitui într-un răspuns:
“La moartea lui Narcis, Oreadele, divinități ale pădurii, au venit la marginea lacului de apă dulce și l-au găsit transformat într-o urnă de lacrimi amare.
- De ce plângi? îl întrebară Oreadele.
- Plâng pentru Narcis, răspunse lacul.
- Iată ceva care nu ne miră deloc, au spus ele. Noi l-am urmărit degeaba prin pădure, tu erai singurul care îi putea contempla frumusețea.
- Narcis era așadar frumos? a întrebat lacul.
- Cine o poate ști mai bine ca tine? au replicat Oreadele, surprinse. Doar pe malurile tale se apleca în fiecare zi.
- Lacul a rămas un moment fără a spune nimic. Apoi: Plâng pentru Narcis, dar nu mi-am dat seama că Narcis era frumos. Plâng pentru Narcis pentru că, de fiecare dată când se apleca pe malurile mele, puteam să văd, în străfundul privirii sale, reflexul propriei mele frumuseți”.


Nu doar subiectul, ci și obiectul caută o satisfacție narcisică, caută un reflectare de sine în celălalt. La un anumit nivel, fiecare relație de iubire implică doi Narcis. Relația narcisică nu îl poate concepe pe celălalt decât sub forma unicității: unul singur, nu doi.

- Narcisicul este cel care spune “eu sunt iubit”. Aici obiectul poate fi un obiect narcisic (sunt iubit de un alter-ego) sau un obiect străin. Este vorba de un sens pasiv, dar diferit de pasiunea descrisă anterior (“eu mă iubesc”). Subiectul este foarte dependent de această adevărată hrană, care este obiectul și pe care obiectul o furnizează. Este un mod prin care individul se valorizează pe sine, prin care își dimensionează stima de sine. Relația sexuală și de iubire are, deci, rolul de a hrăni narcisismul subiectului. Între altele, obiectul are rolul de a face pulsiunile subiectului tolerabile, el este un adevărat complement, un Eu auxiliar.

- Narcisicul este cel care spune “eu sunt cel care iubesc” pentru a nu fi dependent de celălalt. El evită puterea celuilalt asupra sa, vrea să domine, să controleze.

Narcisismul poate fi văzut și ca fuziune, simbioză, cu obiectul primar, cu mama. În acest caz, subiectul este departe de stadiul structurant oedipian. Pentru acest tip, defensiv, putem presupune că orice obiect străin precum și sexualitatea obiectală sunt traumatice. Scopurile sale sunt securitatea interioară, absența conflictelor. Obiectul originar, mama, este văzut ca un conținător.

Subiectul narcisic este și cel care idealizează obiectul dragostei. În alegerea narcisică de obiect, subiectul iubește în celălalt ceea ce ar vrea să fie el însuși și nu a reușit să atingă prin sine însuși. Prin idealizare (obiectul este pus în poziția idealului), obținem o satisfacție prin care suntem îndepărtați de narcisismul propriu. Eul sărăcit în beneficiul Eului Ideal se îmbogățește prin satisfacțiile obiectale și prin îndeplinirea idealului cu ajutorul celuilalt.

Iubirea mamei pentru copilul său este și o proiecție a narcisismului său asupra acestuia : «iubirea părinților atât de mișcătoare și, în fond, atât de copilărească, nu este altceva decât narcisismul lor care tocmai renaște și care, în ciuda metamorfozei în iubire de obiect, nu ne lasă să ne înșelăm asupra vechii sale naturi». (S. Freud)

Există încă un paradox pe care dragoste încearcă să îl rezolve: a) pe de o parte, pentru a putea iubi, avem nevoie, la origine, de iubirea mamei. Copilul nu se poate iubi, la început, decât prin a fi iubit: «copilul nu se vede niciodată cu proprii ochi, ci cu ochii persoanei care îl iubește». Aceasta îi permite să aibă o economie narcisică viabilă. Mama trebuie să fie, deci, nu doar un sân bun, ci și o privire bună. b) pe de altă parte, copilul trebuie să iasă din narcisismul său, trebuie să suporte frustrări pentru a accede la relația cu celalalt.
Iubirea pare a fi o mobilizare economiei narcisice a subiectului, mobilizare dedicată celuilalt, obiectului idealizat. Aptitudinea la iubire – cum a mai fost denumită - este legată de aptitudinea la nou, la mobilizare, la remanierea narcisică.

În dragoste există, de asemenea, o regresie (non-patologică) foarte apropiată de întoarcerea la copilărie și care implică mobilizarea a tot de ține de realitatea psihică și lumea celuilalt: capacitatea de a iubi este susținută de capacitatea Eului de a fi destul de flexibil pentru ca el să poată parcurge (din nou), împreună cu obiectul, și în ambele sensuri, dezvoltarea emoțională, psihică individuală.


---

*fragmente din material conferențiat în trei părți; vezi prima parte: http://www.agonia.ro/index.php/essay/145754/index.html

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!