Dacă lumina e lotul lui Dumnezeu și umbra acela al omului, omul - lezat în demnitatea sa, neajutorat în lumină și abia îngăduit sau de-a dreptul tolerat în umbră - va încerca înciudat să-și ia revanșa întru spirit închipuind mitul unui Dumnezeu coruptibil. Cu poezia Întâia duminecă Blaga comite o asemenea tentativă.

"În ziua șaptea Dumnezeu, din umbra,
din otrava nouă-a tuturor dumbrăvilor gustînd,
se odihni-ndelung."
(Întâia duminecă )

Înfruptîndu-se fără rețineri din ciudata ispită a tihnei adumbrite, Dumnezeu - Ziditorul, Creatorul, ființă prin excelență activă - a fost cuprins de-o neștiută și neînțeleasă voluptate și, savurînd-o fără saț, în sînul ei a fost pătruns de-un gînd ciudat și subversiv. Gîndul, iscat în umbra dulce-otrăvită a fermecatelor dumbrăvi, în "peșteri de nelume", a fost acela, nemaiîncercat pînă atunci, al inactivității, al indolenței, al neființei.

"În ziua șaptea", gustînd prin fragede dumbrăvi din cele-umbratice-ncîntări - corupt de savoarea fără de saț a tihnei și de lumeasca și păcătoasa lene pămînteană -, Dumnezeu a hotărît să se retragă din lume într-o asceză sacră, devenind acel deus otiosus, zeu distant, leneș, inabordabil. Dar, înainte de a-și pune gîndul în aplicare, gînd ce-l bîntuia deopotrivă cu neputința de a-l împlini prin propria, nemuritoarea-i ființă, s-a preschimbat magic, "la ora
(înțeleaptă) a bufniței", pe măsura puterilor sale divine, în "zvon al morții".

"În fapt de seară, asemenea jivinei el pornea,
dar pradă nu căta. Ci arătările și toată creatura
cu zvonul morții el dorea
să le împace, sărutîndu-le cu gura."
(Întâia duminecă )

"Zvonul morții" nu este însă, cum pripit s-ar putea crede, vreo răzbunare meschin-dumnezeiască, ci - urmare a revelației sufletului pe care Dumnezeu a îndrăznit-o în spațiul de taină al umbrei - o divină și ispășitoare răz-bunare/îmbunare a Creației. Pentru că, abia aici, în aura penumbrei, Dumnezeu a simțit suferința infinit voluptuoasă, existență îndulcită cu dor de moarte care este sufletul. Aici a resimțit el însuși "zvonul morții" și ispita de a-l dărui făpturilor pămîntene, căci sărutarea lui mortală este de fapt una însuflețitoare, ea re-însuflețește -acum cu o competență deja experimentată - "arătările și toată creatura" cu dor de moarte.

În peșterile umbrei a înțeles Dumnezeu că sufletul este - trebuie să fie – muritor și, dorind să-și ispășească trufia atotcreatoare dintîi, neconsolat în nemurirea sa, a încercat să-și recupereze eroarea, a ținut să îndulcească lumea întreagă cu nostalgicul zvon al morții.



(cu acest text se încheie ciclul despre motivul umbrei în poezia și aforistica lui Blaga care cuprinde:

I - Tainica ispită a umbrei

II - Slăbirea virtuților ontologice

III - Certarea luminii

IV - Reabilitarea întunericului

V - Umbra lui Dumnezeu

VI - Pax magna

VII - Umbra mărește poveștile

VIII - Subt scutul amurgului

IX - Aura păcatului

X - Coruperea lui Dumnezeu )