poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 747 .



Înapoi, la mintea dintâi
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ingergri ]

2022-02-04  |     | 



Înapoi, la mintea dintâi

1.
În filmul A Few Good Men (1992) Jack Nicholson, în rolul unui colonel sever, experimentat, trecut prin viață, are la un moment dat un dialog în contradictoriu cu mai tânărul ofițer interpretat de Tom Cruise, care este revoltat de o nedreptate gravă comisă în interiorul unității. Tonul conversației urcă vertiginos și până la urmă disputa se încheie cu replica memorabilă, rostită (de fapt răcnită) cu un amestec de furie și disperare de un Nicholson roșu la față, cu ochii aproape ieșiți din orbite: ”YOU WANT THE TRUTH? YOU CAN’T HANDLE THE TRUTH!!!”

Vrei Adevărul? Nu ești în stare să gestionezi Adevărul!

De ce îi spune asta, de ce e atât de furios când o spune și de ce, chiar dacă iese învingător din confruntarea verbală (pentru că celălalt rămâne fără replică) el, Jack Nicholson, colonelul cu experiență, trecut prin viață, rămâne câteva secunde încremenit, copleșit de furie și de disperare, tremurând, cu o privire de lup împușcat dar încă viu?
Poate pentru că Adevărul este, într-adevăr, imposibil de gestionat în această viață, în viața reală din Cetate, în viața de zi cu zi, a noastră, a tuturor ...

În fond care e adevărul? Simplu spus: Adevărul e că o să murim. Cu toții. Și eu și tu și el și ea... toți. Lumea, așa cum o cunoaștem (sau credem că o cunoaștem) va continua să existe fără ca niciunul dintre noi să mai fie pe ea. Sau în ea.

Sigur, acceptăm moartea ca idee, dar ca pe ceva îndepărtat în spațiu și timp, care în general se întâmplă altora, bunicilor, babacilor, expiraților, bolnavilor, tâmpiților care apasă la maximum pe pedala de accelerație - sau în altă parte, în locuri îndepărtate, prin războaie, atentate; și, în orice caz, dacă acceptăm că ni se va întâmpla și nouă, asta va fi într-un viitor foarte îndepărtat, difuz, ascuns undeva dincolo de orizont...

Și totuși, ochiul cu care citești acum aceste litere, mâna cu care scrii, piciorul cu care alergi, gura cu care vorbești , pleoapele pe care le fardezi sau obrazul pe care-l bărbierești de fiecare dată cu atâta atenție și minuțiozitate, – la un moment dat vor încremeni, apoi vor începe să emită un miros suspect, apoi să se descompună, apoi să dispară - cu totul, ca un fum – ca și cum n-ar fi existat niciodată.

Nimeni nu poate trăi gândindu-se mereu la asta... Ca să ne putem trăi viețile așa cum ni le trăim acum, adică în colectivitate, noi nu putem privi drept înainte, pentru că drept înainte nu e decât un singur lucru: Moartea. Iar Moartea ne înspăimântă. Nu poate fi adevărată, nu poate fi ”a noastră”, nu face parte din noi, nu știm ce e ea și mai ales ce e dincolo de ea, nu avem cum înțelege, nu înțelegem, iar asta ne înspăimântă...

Noi înaintăm în viață, da, mergem pe drum, creștem, ”evoluăm”, etc, dar nu privim niciodată Înainte, în fața ochilor minții noastre, ci în direcția opusă... sau într-o parte. Privirea ochilor minții noastre ne este, din prima clipă a vieții, deviată către țintele colorate, zornăitoare pe care colectivitatea ni le pune la îndemână: ”Uite! Asta vreau... ba nu, asta” etc etc... ca să putem continua. Mergem, de fapt, fără să vedem unde și pe unde mergem...

Tot ce facem, facem pentru a uita că murim. Toate activitățile pe care le imaginăm, cărora ne dedicăm trup și suflet ca și cum ele ar fi totul – de fapt chiar așa le și numim: casa, familia, servicul etc sunt ”Viața mea”, nu? – tot zgomotul infernal care decurge de aici - nu au decât acest scop: de a ne face să uităm că, nu peste multă vreme, vom muri, nu vom mai fi aici, pe lumea asta... că vântul va continua să bată, copacii să foșnească, mașinile să circule, claxoanele să răsune, televizorul să meargă ... în fața unui fotoliu gol.

Noi nu trăim în Adevăr nu pentru că nu am vrea, ci pentru că nu-l putem gestiona: ”You can’t handle the truth” - e o piatră prea fierbinte, prea mare și prea grea ca să poată fi purtată într-un mod rezonabil...

2.
Fiecare dintre noi, luat separat, este, mai mult sau mai puțin, o ființă rezonabilă, acceptabilă, justificabilă... Puși să trăim împreună în Cetate, interconectați, conectați la ”Realitate”, alcătuim o colectivitate, o societate care de fapt este un Infern irespirabil, dominat de Nesiguranță, Ură, Agresivitate, Violență, Spaimă, Ipocrizie, Frustrări etc. Și care devine și mai irespirabil cu fiecare zi, aproape cu fiecare oră care trece. O mlaștină din care simțim, cu fiecare zi care trece, că nu mai putem ieși...

După părerea mea asta se întâmplă, în principiu, pentru că:

1. pe de o parte, fiecare dintre noi simte/presimte că în el se află ceva minunat, unic, neprețuit, cu mult deasupra acestei lumi și a mizeriei în care se zbate;

și

2. pe de altă parte, nevoit să intre și să trăiască în colectivitate, în ”lume”, intră în contact, se ciocnește inevitabil cu celălalt, cu aproapele, cu învelișul lui, cu urâțenia lui, cu transpirația lui, cu respirația lui rău mirositoare, cu prostia lui, cu materialismul lui etc – și se revoltă mai ales pentru că el, aproapele, nu vede partea aia frumoasă pe care eu simt că o am în mine.

Din ciocnirea frontală și violentă a acestor două percepții, asupra sinelui și asupra celuilalt, ia naștere, cred eu, ura față de semeni, din care rezultă tot restul Infernului.
Crezi și te lași convins că lumea e urâtă din cauza lui, a aproapelui tău și a celor ca el și atunci, instinctiv, intri în defensivă, sau ieși la atac, simți că trebuie să te aperi cumva, să fii mai rău ca el, ca să sufere el, nu tu... Și ”apărându-te” devii ca el! Mai exact la fel de mizerabil ca el – dar de fapt nu ca el – ci ca imaginea pe care ți-o creezi despre el - și astfel suferiți amândoi și astfel suferim cu toții...

Nu te mai recunoști pe tine însuți decât uneori, poate seara târziu, când ajungi acasă, când rămâi singur și începi (poate) să regreți. Și atunci vezi cantitățile enorme de ură, de frustrare și de scârbă pe care le acumulezi și peste care, în colectivitate fiind, reușești de multe ori să așterni voalul unui zâmbet, adesea reușit...

3.
Mă trezesc dimineața, mă spăl pe dinți, îmi beau cafeaua, mă îmbrac, ies din casă, merg pe stradă, iau metroul, muncesc, râd, mă înfurii, visez, fac cumpărături - fără să mă întreb vreodată care e motorul, ”unitatea centrală”, entitatea care îmi comandă să fac toate aceste acțiuni – luat de iureșul cotidian, ”nu am timp” să-mi imaginez corpul meu fără ”mine”, adică fără acest ”eu” imaterial care gândește acum această idee, care comandă mâinii mele să ia telefonul ca să afle ultimele știri, care poate transmite, de undeva din spatele ochilor parcă, aceste idei și aceste gânduri semenilor săi, din fața unui laptop cu ecran luminos, fără să aibă nevoie de prezența fizică etc etc.

Îmi privesc mâna și spun că e ”a mea” – convins că e a mea pentru că o văd că e legată de corpul meu, că este o prelungire a lui și că răspunde la comenzile pe care i le dau... degetele ei aleargă pe taste, se întinde după telefon ca să afle noutățile - ”nu am timp” să-mi dau seama că în absența acelei entități, a acelui eu, a acelui nucleu central care își pune acum aceste întrebări, care gândește, care transmite comenzile, această mână și acest corp ar încremeni, ar începe să putrezească și până la urmă s-ar risipi, așa cum dispare un fum, sau o iluzie... Pentru fiecare dintre noi este atât de evidentă existența acestui ”eu” din spatele ochilor, a acestui nucleu imperceptibil, dar gânditor și simțitor, încât ni se pare inutil să reflectăm asupra lui, să-l identificăm, să-l chestionăm... ”El este pentru că eu sunt și cu asta basta”, își spune, în mod inconștient, fiecare dintre noi...

Acest nucleu, acest ”ceva” minunat, imaterial, pe care îl simțim în noi și care totodată ne învăluie parcă, care este în noi și pe care îl simțim ca fiind cu mult deasupra lumii murdare în care trăim, dar care rămâne mereu imperceptibil pentru ceilalți, este, după părerea mea, partea noastră divină. Divinul din noi. Motorul, motorașul care face să funcționeze ființa noastră, din prima și până în ultima clipă a vieții.

Acel ”Ceva”, acel ”Crazy little thing”, acel element esențial care le lipsește savanților pentru a crea, de la Zero, viața în laborator.

Hindușii l-au numit Hiranya Gharba – Nucleul de aur sau Embrionul de Aur. Alții l-au numit în alte feluri. Dar el este același lucru, pentru toți oamenii, indiferent de religie, naționalitate etc.

”Dumnezeu”, dacă ”există”, nu este, nu poate fi, doar ”în cer”, așa cum am fost învățați să gândim, ci este Peste Tot – deci inclusiv (și inevitabil) în noi înșine, în fiecare dintre noi în parte, așa cum ”este” în fiecare fir de iarbă, în fiecare miel, în fiecare lup, în fiecare purice, acarian, pește etc.

Sigur că la o primă lectură toate aceste lucruri ar putea părea o nebunie. Orice om de bun simț ar putea pune întrebarea: ”Dacă toate lucrurile astea sunt adevărate, dacă eu, Ion, Ioana, Mircea, Radu, Andreea, Mihai, Sebastian, am în mine ceva divin (așa cum, de altfel nu o dată am bănuit și eu, bunăoară când m-am îndrăgostit prima oară, sau când am văzut pentru prima oară marea, etc...), de ce nu mi s-a spus de la bun început, în familie, la Școală, la Biserică, faptul că trebuie să-l caut pe Dumnezeu în primul rând în mine însumi? De ce am fost și sunt mereu îndemnat, prin educație, să privesc mereu în afară și nu în mine însumi? Și de ce sunt lăsat să descopăr de unul singur și doar din întâmplare că trebuie să privesc în mine însumi, bunăoară urmărind cu atenție un apus de soare, sau marea, sau descoperind, tot din întâmplare, niște cărți din alte timpuri despre care aproape că nu mi s-a suflat o vorbă de-a lungul întregului proces de ”educație” și la care ajung atât de puțini din semenii mei încât, după ce înțeleg, mă simt atât, atât de singur?”

Simplu spus: pentru că trăim într-o lume în care Ideea de Politică i-a luat locul lui Dumnezeu.

Adică: pentru că de la bun început, încă din vremurile imemoriale când am ieșit din peșteri și păduri și ne-am construit cetăți și ne-am instalat în ele - și până în ziua de astăzi - viața noastră nu se mai desfășoară în conformitate cu legile Naturii (ale lui Dumnezeu – ”cum o vrea Dumnezeu”) ci în conformitate cu regulile Politicii, cu regulile impuse de aceia care au gândit pentru prima dată Ideea de Politică – care constă, în fond, în a muta total și definitiv Omul (și viața lui) din Natură în Cetate (Polis).

O idee, trebuie să recunoaștem, genială – dacă luăm în considerare efectele asupra siguranței fizice și materiale ale oamenilor în general -, dar care i-a determinat pe cei care au avut-o inițial (și mai ales pe urmașii urmașilor lor) să-și piardă pur și simplu mințile: observând efectele colosale asupra siguranței fizice și calității vieții materiale a oamenilor pe care Ideea lor le-a avut, ei au început să se simtă un fel de semizei, de supraoameni – au conștientizat și au simțit gustul Puterii – pe care de atunci și până în zilele noastre o percep ca pe o calitate a lor, proprie, nu ca pe una de proveniență divină.

Sub impactul colosal al acestei percepții deformate, oamenii Politicii au devenit și au rămas convinși că ei sunt Totul, că ei fac Istoria – deci, nu-i așa? - Lumea, Lumea cu toate ale ei, că ei dictează toate regulile, că Divinitatea e o bazaconie, o poveste de adormit copiii, că dincolo de Moarte nu mai e nimic, că aici, în lumea asta e Totul, că acel nucleu divin din orice individ de fapt nu există, iar preocuparea lor a fost și a rămas una singură: menținerea coeziunii sociale, a comunităților, a cetăților, nu numai pentru a asigura siguranța materială și fizică a cetățenilor (așa cum a fost gândită ideea de Politică inițial), ci și (mai ales) pentru a-și menține iluzia, gustul hipnotizant al Puterii, iluzia că sunt un fel de semizei care dictează toate regulile vieții etc. o iluzie care le umple, până la explozie, inimile și fără de care, de fapt, nu pot trăi.

Dar Ideea de Politică, și implicit cei care au inventat-o și cei care au continuat-o și perfecționat-o până în zilele noastre, pentru a-și atinge scopul (bunăstarea materială și siguranța împotriva cataclismelor naturii, animalelor sălbatice etc) au trebuit (și trebuie în continuare, cu orice preț) să facă un lucru esențial pentru a reuși: să devieze atenția, imaginația individului, cu orice mijloace, dinspre Divinitate – așa cum era ea orientată în mod firesc în Natură - către aspectul material, concret (hrană, adăpost, căldură etc), predominant în Cetate - să taie deci legătura directă, firească pe care omul, în Natură, ca orice animal, o avea cu Divinitatea, pentru a-l conecta total la legile Cetății, stabilite de ea, de doamna Politică și de oamenii ei.

Noi nu mai trăim demult ”cum o vrea Dumnezeu” (de observat nuanța peiorativă impusă – și asta tot prin devierea imaginației -, ca și cum a trăi cum vrea Dumnezeu ar fi o rușine), așa cum trăiam în peșteri și păduri - ci trăim după cum ne spun cei care ne-au convins că pentru bunăstarea și siguranța noastră este mult mai bine să ne închidem în cetăți și să formăm comunități cât mai mari. Să devenim astfel mai puternici în confruntarea cu Natura. Să ne luptăm cu ea. Să o distrugem dacă e nevoie. Căci noi, oamenii, nu-i așa, suntem ”ființa supremă” blablablabla....

Dacă imaginația nu i-ar fi deviată, dacă individul ar fi lăsat să privească cu atenție în sine însuși, ar descoperi acolo, inevitabil, ceea ce acum numim ”Dumnezeu”. Adică pe cel pe care acum ne chinuim (încă) să-l definim pe criteriile de gândire care ne-au fost impuse prin regulile Politicii, dar pe care în Natură îl percepeam ca pe cel mai firesc aspect al vieții, care era un bineînțeles. Iar dacă individul ar înțelege că Divinitatea este (și) în el, atunci ideea de Politică s-ar prăbuși de la sine, ca și cum n-ar fi fost vreodată.

De aceea Politica și oamenii ei au inventat metode din ce în ce mai perfecționate de deviere a atenției individului, de deviere a imaginației individuale, ceea ce doamna Blavatski numește undeva ”Misguided imagination” (ceea ce înseamnă de fapt mai mult decât deviere - mai exact ar fi ”ghidare intenționată către prăpastie - dar nu este poate locul aici să detaliem nuanța asta) – și folosește acest termen într-un context religios, în care vorbește despre Biserică, despre metodele preoților etc. Și asta nu întâmplător. ”Misguided imagination” este o știință, o artă în care oamenii Politicii s-au perfecționat continuu, de la generație la generație.

De aceea, oamenii luminați care au încercat de-a lungul istoriei să împiedice această deviere a imaginației individului, această manipulare instituțională a sufletului individual, au fost masacrați, răstigniți etc tocmai de oamenii Politicii, iar dacă impactul la nivel social al acelor iluminați a fost atât de mare încât imaginea lor nu mai putea fi ștearsă din memoria colectivă, oamenii Politicii s-au folosit de acea imagine în interes propriu, pentru a crea ritualuri, dogme, culte bazate pe idolatrie, pe îngenunchere, pe falsa smerenie, pe umilință și pe umilire a individului – cu scopul evident de a menține, ca să zicem așa, ”ordinea în stat”.

Și cred că exact asta observă Giordano Bruno atunci când, la 1585, spunea: „Proștii lumii au fost cei care au întemeiat Religia, ritualurile, legea, credința și rânduiala vieții” (citat din Giordano Bruno – Cabala calului Pegas, cu adăugirea Măgarului Cilenic 1585)

Și îi numește ”proști” nu pentru că n-ar fi fost inteligenți (doar au inventat reguli care funcționează și acum, după mii de ani, nu?) ci pentru că nu au văzut, sau au refuzat să vadă divinitatea care există în fiecare individ – și implicit au făcut și au făcut dintotdeauna tot ce le-a stat în putință pentru a împiedica toate sufletele individuale care constituie comunitățile pe care le conduc ei să vadă divinitatea care există în ele însele.

(Sigur că nu de ”proști” e vorba. Dar, la 1585, se mai considera încă, probabil, că un om incapabil să perceapă partea abstractă, spirituală a vieții, un om imoral deci, este un prost. Suntem departe de acele vremuri: acum aproape nimeni nu se mai sinchisește de componenta abstractă a vieții, iar lichelele nu mai sunt considerate ”proști”, ci, dimpotrivă, lideri, modele, formatori de opinie etc)

În zilele noastre ideea formulată de Giordano Bruno s-ar traduce cam așa: regulile, principiile de funcționare ale acestei Societăți, ale acestei Civilizații în care trăim acum, au fost create de la bun început, cu mii de ani în urmă, au fost puse în operă și sunt duse mai departe prin veacuri de oameni care nu mai cred în propriul nucleu divin, care nu înțeleg că acel nucleu divin din orice om este o entitate imaterială, I-MATERIALĂ care, prin urmare, AR PUTEA CONTINUA SĂ EXISTE, SĂ-ȘI PUNĂ ÎNTREBĂRI, SĂ AIBĂ SENZAȚII, SENTIMENTE ETC CHIAR ȘI DUPĂ MOARTEA FIZICĂ A CORPULUI – o entitate deci care, în orice caz, NU ARE CUM SĂ FIE DISTRUSĂ ÎN ACELAȘI FEL ÎN CARE CORPUL, CARE ÎNCREMENEȘTE, SE ÎMPUTE ȘI APOI DISPARE, CA ȘI CUM NU AR FI FOST NICIODATĂ, ESTE DISTRUS.

Oameni care, deci, nu văd dincolo de Moarte NIMIC, care” își controlează pulsul din 5 în 5 minute” cum spune undeva Cioran, care se lasă copleșiți de frica de moarte, de spaima că în urma lor ar putea să nu rămână ”nimic” și atunci fac tot ce le stă în putință pentru a lăsa, cu orice preț, URME, REALIZĂRI, EDIFICII etc aici, în această lume, prin care să arate generațiilor cât de importanți sunt în ”Istoria umanității” etc.

Paranteză mare:

(Dacă există o Conspirație Mondială, ea nu este acum și aici, identificabilă, formată din oameni care ar putea fi luați de guler și luați la întrebări, ci este un principiu al Civilizației noastre în sine, puse pe picioare prin IDEEA de Politică și care are ca unic scop transformarea sufletului individual într-un simplu pion, într-o simplă piesă de puzzle, prin devierea imaginației cu care ai fost înzestrat de la Natură. De la Dumnezeu de fapt. Cea cu care vedeai întâmplările din poveștile pe care ți le citea bunica etc.

Pe oamenii care acum, în zilele noastre, reprezintă Ideea de Politică nu ai cum să-i iei de guler ca să dea socoteală, pentru că ei nu știu ce fac, sunt total inconștienți. Ei îndeplinesc doar Ritualul, mențin în stare de funcționare Mecanismul conceput de indivizi precum (Sfântul) Pavel, Augustin, Irineu din Lyon, Chiril din Alexandria și cei asemenea lor. Aceștia ar trebui luați de guler, numai că... numai că.)

4.

Exemple de deviere a imaginației:

A - dacă există cu adevărat un Păcat originar pe care specia noastră l-a comis, acela a fost, după părerea mea, tocmai Ieșirea din Natură, lepădarea de legile Naturii, lăsate de la Dumnezeu - și Intrarea, pentru totdeauna, în Cetate și în legile ei, concepute de oamenii Politicii (și implicit ai Bisericii) – Nu am fost ALUNGAȚI din Paradis, NU DUMNEZEU NE-A ALUNGAT DIN PARADIS, ci am fost ISPITIȚI de ei, de oamenii Politicii (și implicit ai Bisericii) să IEȘIM din acel Paradis, adică să ne LEPĂDĂM de legile Naturii, să lăsăm nesiguranța peșterii și a pădurilor, pentru siguranța zidurilor Cetății și ulterior pentru confort, siguranță materială, prosperitate etc.

Pentru a ne DEVIA imaginația însă de la acest Păcat fundamental, oamenii Politicii și ai Bisericii au legat mitul păcatului originar de... de ce altceva decât de Sex? Ce putea fi mai la îndemână, mai de impact la nivel instinctual al individului? (totul a fost gândit încă de la început pe principii pe care azi le-am numi ”de marketing”. Cu efecte, de altfel, foarte benefice pentru ei privind creșterea natalității în cadru instituțional, deci a numărului de supuși, a bazei electorale cum am spune azi, etc)

B. - discreditarea ideii de singurătate (suntem forțați să credem, din fragedă copilărie, de-a lungul întregii vieți, pe toate căile posibile și din toate direcțiile imaginabile, că singurătatea este o rușine, o ”ratare” etc – și asta pentru că singurătatea este singura adevărată cale de acces la Divinitate – de care Politica și oamenii ei se tem ca de dracu): în timp ce Isus spune cât se poate de clar ”Ci tu, când te rogi, intră în odăiţa ta, încuie-ţi ușa și roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns; și Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti...” (Matei 6,6) –nimeni din jurul nostru, părinți, apropiați, profesori, preoți, nimeni nu spune așa ceva, ci exact opusul: du-te la Biserică, ascultă slujba, aprinde lumânări, îngenunchează, pupă mâna cui trebuie etc (Ritual)

C. - tinerele femei sunt lăsate și chiar încurajate să nască, să aducă copii pe lume ÎNAINTE DE A ÎNȚELEGE LUMEA, înainte de a înțelege ele însele mai întâi pe ce lume sunt. Cui i-ar trece prin minte, de exemplu, ca, în timpul lecțiilor de dirigenție, tinerele adolescente să fie duse în vizită de documentare la o maternitate, pentru a vedea, pe viu, chinurile nașterii, sângele, urletele, etc?

În lumea guvernată de Politică (lume în care - prin Organizare, adică prin ciclicitate și persistență - suferința umană a atins cote inimaginabile ale Absurdului) mama dă naștere unei noi vieți nu pentru că înțelege lumea în care trăiește, ci mai degrabă pentru că își imaginează că, prin intermediul maternității (considerată drept împlinire, realizare etc), o va putea cunoaște cu adevărat. Prin urmare copilul nu este, de fapt, o împlinire, o realizare etc ci devine un instrument, un instrument al unei presupuse cunoașteri. Un instrument de sacrificiu, consumabil și, ceea ce este și mai jalnic, absolut inutil, pentru că NICIODATĂ un suflet nu va înțelege cu adevărat lumea sau divinitatea prin intermediul unui alt suflet ci doar prin sine însuși, prin intermediul divinității care îl luminează din interior și care trebuie lăsată să respire...

Iar mama, atunci când înțelege, înțelege prea târziu. Și abia la bătrânețe plânge. I se face milă. Și ne mângâie, cu lacrimi în ochi, pe cap. Pe capetele noastre plecate. Resemnate. Golite de sensuri.

D. - Isus lasă să se înțeleagă, este adevărat, că este Fiul lui Dumnezeu, vorbește despre Dumnezeu ca despre un Tată, i se adresează direct cu ”Tată” etc, dar, atenție, nu spune și nici nu lasă să se înțeleagă vreodată că el ar fi SINGURUL fiu al lui Dumnezeu, așa cum au impus ulterior, DIN MOTIVE POLITICE, oamenii Bisericii și ai Politicii – pentru că dacă am înțelege cu toții că TOȚI suntem fii lui Dumnezeu, EXACT în sensul în care Isus spunea despre el că este Fiul lui Dumnezeu, atunci Ideea de Politică ar deveni caducă, irelevantă, s-ar prăbuși în sine, ar face implozie, s-ar nărui, odată cu toate cetățile create de ea.

E. - niciodată lecțiile pe care, copii fiind, le primim despre marii oameni din istorie (scriitori, filozofi, lideri politici, etc) nu încep cu copilăria acelor personalități, cu întâmplările din copilărie care le-au marcat viața, cu jucăriile pe care le iubeau atunci când erau de vârsta noastră, cu prima iubire etc, ci direct cu cele mai mari ”realizări” ale lor, cu operele lor, cu faptele lor de glorie etc – educație pentru Idolatrie.

F. G. H. I. J. K. L......

Bref: Politica a transformat tot ce ține de Ideea de Divinitate și de relația individului cu Divinitatea în Ritual. Filmul în care trăim a fost transformat dintr-unul artistic într-unul comercial. Asta este în fond opera Creștinismului. Au făcut dintr-un film artistic (conceput de mințile strălucite ale anticilor) unul comercial. Și este unul din motivele esențiale pentru care civilizația occidentală (exclusiv creștină) a ajuns cea mai ”dezvoltată” din punct de vedere material – Creștinismul este religia care a creat cea mai materialistă dintre lumile posibile – și care, tocmai din cauză că a pierdut contactul cu Divinitatea (”Dumnezeu a murit”) se află acum în acest declin din care este foarte greu de crezut că va reuși să iasă în mod onorabil.

Pentru mine însă a fi credincios înseamnă (continuă să însemne) a crede până la capăt în valorile copilăriei, în modul în care îl vedeam pe Dumnezeu ATUNCI, nu așa cum mi l-au înfățișat ulterior adulții... Refuz să cred în marionetele învăluite în fum parfumat pe care adulții mi le plimbă pe la nas... Pentru că (sunt sigur și acum) atunci, în copilărie ”vedeam” mereu ceva. ”Simțeam” ceva. Mă simțeam învăluit de Ceva. Ceva care nu avea nici cea mai mică legătură cu lumea adulților, ba dimpotrivă, se temea, încerca să se țină la distanță (”Nu fii timid, dă-ți drumul la gură! Spune poezia!”) de lumea adulților. Nu știu să definesc acel ”Ceva”. I-aș putea spune lumină. Sau senzație. Senzație de Fericire continuă, o Euforie calmă, inexprimabilă, de nedescris, a inimilor noastre (cum ar spune Nichita)...

Iar dacă acum, la maturitate, mai vrem să salvăm ceva din asta, nu avem altă șansă decât încercând să revenim la starea de atunci. La starea de copilărie, la întrebările de atunci pe care – atenție – ni le puneam cu mintea de atunci, neinfectată, nepoluată, nedeviată, ne-”îndrumată” de ”învățăturile” adulților: gândeam cu mintea noastră proprie, (nu aveam alta) - adică exact în modul în care cei mai buni filozofi, gânditori din toate timpurile încearcă acum, la ”maturitate”, să ne determine să gândim: cu propria noastră minte.

Dacă în colectivitate adulții reușesc în asemenea măsură și de atâtea ori și în atâtea moduri să ”mă scoată din minți”, zi de zi, eu, ca individ, mă văd obligat să reacționez, să încerc, măcar atunci când revin în intimitate, cu toate resursele de care dispun, să refac traseul invers, să revin deci, cu toate eforturile de care sunt capabil, la ”mințile mele”, oricât ar fi de epuizant acest efort repetat – și nu să rămân în starea aceea în care am fost adus de nebunia lumii, să mă complac, să mă resemnez, spunându-mi că ”asta e viața”, că uite ce viață dinamică, activă am, că țin pasul cu ritmul vieții moderne etc etc etc – pentru că...

(”Cause let me tell you something, little britches
If you act like that bee acts – uh-uh”)

...toată această ”dinamică”, toată această ”activitate”, tot acest ”ritm” și toată această ”modernitate” și toate zorzoanele zgomotoase care ni se flutură prin fața ochilor și a minții toată viața înseamnă moarte sufletească. Și sunt atâția și atâția morți sufletește printre noi.

Oprește-te într-o zi și privește cu atenție privirile călătorilor dintr-un metrou sau de pe o stradă din București.

Să revenim așadar la mințile noastre, la ”de ce”-urile copilăriei... Și aș propune aici o întrebare care mi-a venit recent în minte:

De ce animalele nu privesc niciodată cerul?

Nici măcar când începe să plouă. Și nici la schimbarea luminozității, atunci când soarele intră sau iese din nori. Instinctiv, atunci când o oaie, sau un cerb, sau un lup, sau oricare alt animal simte prima picătură de ploaie, ar trebui să privească în sus, să vadă de unde vine, nu? De ce, în 54 de ani de viață, nu am văzut nici un animal privind cerul? Oare nu pentru că ele sunt deja, încă din timpul vieții, acolo, în Cer? Nu sunt ele oare una cu Cerul, așa cum eram și noi pe vremea când trăiam în legile Naturii?

Deunăzi mi s-a relatat cum un copil care mergea pe stradă de mână cu mama lui s-a oprit brusc și a întrebat-o, din senin, privind-o în ochi: ”Mami, de ce toate pisicile pe care le văd pe stradă îmi fac cu mâna?”

Acesta, exact acesta este modul în care trebuie percepută Divinitatea, în care trebuie tratată ideea de Divinitate, explicată, predată dacă vreți neapărat etc etc. Se poate dezvolta, chiar și din punct de vedere didactic, ideea: sigur că pisicile nu pot face cu mâna, că doar pisica nu are mâini, dar poate că acel copil a vrut să spună altceva, că a văzut, cu ochii minții, SENZAȚIA, SENTIMENTUL, pe care ți-l crează un om sau un copil care îți face, prietenește, cu mâna – senzație sau sentiment pe care pisica aceea îl poate transmite cu alte mijloace, extrasenzoriale poate – și pe care acel copil, tocmai pentru că are mintea încă NEDEVIATĂ de către adulți le poate percepe.

Într-o seară, în timp ce mă întorceam din parc împreună cu nepoțelul meu Tudorel, care avea atunci 5 ani, la un moment dat acesta se oprește brusc în mijlocul trotuarului şi spune, pe un ton aproape neinteligibil, ca pentru el (redau textual pentru că mi-am notat chiar atunci totul): „Noaptea… cântă un cânteţel…“. „Cine cântă, mă?“, întreb eu nedumerit. „Noaptea asta“, zice el, de data asta mult mai tare şi arătînd spre cer, „cântă un cânteţel pentru oameni, nu vezi?“

Asta, doar asta, înseamnă pentru mine Divinitate și relație firească cu Divinitatea.

Altădată, într-o vară, într-un tren, am asistat la o discuţie foarte animată între doi copii, în vârstă de 7-8 ani, care-și povesteau performanțele: cât de sus a sărit unul, ce curajos a fost că nu a plâns când a fost faultat la fotbal etc. Deodată unul dintre ei se oprește brusc din șirul povestirii și spune, privind undeva în depărtare, pe geam: „Dacă te urci pînă la Dumnezeu şi-ţi dai drumul de-acolo nu păţeşti nimic“. Nimeni, nici părinții nici călătorii din vecinătate, nu vorbise în prealabil despre Dumnezeu sau Divinitate, era doar o discuție copilărească.... Atunci... de unde ?

Acesta, exact acesta este modul în care trebuie percepută Divinitatea, în care trebuie tratată ideea de Divinitate, explicată poate, predată poate .... Iar copiii ar trebui să ne-o predea nouă, nu noi lor!

Deocamdată, cum ar spune dansând nemuritorul (sper) Buggs Bunny, ”That’s all folks!”

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!