agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 229 .



Antropos - demiurgie şi arheism
eseu [ ]
din lucrarea Antropoteism, vol 2. Gnoza ontică

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dafinul ]

2020-11-16  |     | 



Teoria haosului şi geometria fractală deschid perspective încă nebănuite pentru înţelegerea antropoteismului. Edward Lorenz lansa ipoteza că un fenomen ce pare întâmplător exprimă regularităţi, maschează o ordine ascunsă a aparenţei haotice care poate fi exprimată matematic. Această sensibilitate a unui sistem dinamic complex la condiţiile iniţiale, ce rămân în cea mai mare parte necunoscute, determină mult discutatul efect al fluturelui. La rândul lor, întemeietorii fractalităţii, prin modelare matematică, oferă constructe mai simple ori mai complexe ca ansamble de forme geometrice organizate pe paşi potrivit factorului de scalare (funcţiei fractalice). Perimetrul care delimitează constructul este întotdeauna o curbă neliniară convexă privind dinspre punctul origine (interior) şi concavă privind din afară. Koch şi alţii au demonstrat matematic că, cu cât numărul de paşi e mai mare, curba poate fi considerată un infinit neregulat care cuprinde, închide un finit. Dacă în construcţie sunt folosite figuri geometrice cu trei dimensiuni această curbă îmbracă precum o sferă neregulată conţinutul. Încă nu există calculatorul care ar reprezenta matematic constructul ce ar ansambla holistic totalitatea solidelor platonice integrate celor arhimediene.
Ştiinţele aduc tot mai multe dovezi ce converg către ipoteza că natura şi cosmosul dispun de o armonie internă, organizată în jurul proporţiei de aur, de tip fractalic. Jucându-se de-a construirea de fractali pe baza unor formule matematice omul ajunge să descopere, pas cu pas, arhitectura misterioasă a lumii. Cea mai bună reprezentare a ei ne-o oferă structura atomică. Dacă prin fizica particulelor elementare este penetrat microcosmosul existenţei, prin matematizarea geometriei fractale se vizualizează secvenţial configuraţia macrocosmică a sacrului. Acesta poate fi considerat drept temeiul întemeietor al succesiunilor de întemeieri ce configurează unicitatea eternoinfinităţii. Se arată drept o interconectare absolută de imagini comprimate, aproximativ identice cu ele însele la nesfârşit indiferent de scara la care privitorul se raportează. Forţând un pic, putem spune că, prin fractalitate, omul începe să privească către perfecţiunea estetică a infinităţii spaţiale. Cum nu o poate constata decât în stare statică, introducând prezentul el operează o falsificare prin separarea spaţialităţii de timp.
Fractalul e o ruptură (fractură), o secvenţă dintr-un întreg pe care la orice scară ai privi-o păstrează configuraţia acestuia, îl reproduce. Fiinţa ca Tot, ca unicitate ce exclude “în afara sa”, nu pote fi gândită drept o fracţiune a ceva pentru că ea este acel Ceva, însăşi Existenţa. Reprezintă inimaginabilul absolut, unic şi universal – infinitatea care ascunde în sine eternitatea. Dacă am încerca să ne-o reprezentăm totuşi sub această modelare am putea-o numi Nefractalul fractalic. Totalitatea posibilelor forme geometrice sacre (Unicul) reprezintă conţinutul fractalic. Fiind infinită “membrana” care le conţine rămâne indefinită. Fiinţa ar fi indefinitul infinit care cuprinde în sine finităţi (forme), arhetipuri eterne organizate (construite gnostic) conform unei infinităţi de factori de scalare. Mulţimea funcţiilor fractalice, în maniferstarea lor naturală aparent întâmplătoare, induce efectul pulsatoriu. Acestei ordini gnoetice ascunse, de nereprezentat cu posibilităţile umanului, i se spune Haos. Convex-concavităţile nonconstructului (nonfractalul unic) generează forţa de coeziune căreia îi spun egos. Concavităţile cumulează, absorb egos, fiind generatoare de Întuneric, iar convexităţile îl radiază drept Lumină. Întunericul structurează “În Sinele” - Antul, iar Lumina des/tăinuie “De Sinele” – Ne/Antul. Înseamnă că Antul desemnează existenţa, iar Lumina ( Ne/antul) îl semnalează, semnifică. Este reflectare a imaginii existenţei – temei al realului. Să ne reprezentăm lumina ca o hiperimagine fractalică a existentului (Fiinţei). La viteză metaluminică (egosică) ea se prezintă ca o infinită undă fractalică în care sălăşluieşte (este închis), ca un etern indefinit, Antul. Putem spune că Fiinţa călătoreşte inconştientă prin sine (indefinitul său). Pe măsura încetinirii vitezei către nivelul luminic Ne/Antul începe să capete aspect corpuscular-ondulatoriu. E o undă (curbă fractalică) în care coexistă în sincronicitate rezonatorie autosimilarităţile (constructele fractalice) ca nişte corpusculi. La nivele subluminice corpusculii (imaginile fractalice), derulându-se mai lent capătă durată (persistenţă), devin vizibili. Această persistenţă permite autoconstatarea Fiinţei ca o secvenţă fractalică prin raportarea la celelalte (poziţie) şi durată. Căpătând spaţiotemporalitate autoconstatarea devine întemeietoare de realitate. Timpul şi spaţiul nu au existenţă de sine ci sunt categorii semantice rezultate din încetinirea, “îngheţarea” Ne/Antului. În starea de repaus absolut lumina s-ar suprapune total peste infinitoeternitatea Existentului şi ca unicitate a Totului acesta nu s-ar mai putea constata. Autodevenirea, posibilă prin slăbirea egosului, permite autoconstatarea secvenţială a Fiinţei în Ne/Ant (Lumină). Imaginea repauzată întemeietoare de realitate aparţine neantului. În haosul fiinţial (Indefinitul) coexistă, deci, informa născătoare de informaţie prin reproducerea la infinit a autosimilarităţii şi radiaţia egosică – energia cu care ordinea ascunsă (informaţia) e des/tăinuită (iluminarea). Ne/Antul, raportat la Indefinit, apare drept ondulaţie fractalică (neregularitate pulsatorie) ce conţine în sine întreaga arhitectură a Fiinţei. Această ondulaţie configurează, după chipul Fiinţei, Antroposul – şi el un nonfractal fractalic.
Viziunea theosică asupra Totului s-ar putea configura potrivit următorului model. Unicitatea gnoetică a Fiinţei, ca Indefinit – sacralitate guvernată de o etică logico-iraţională a adevărului existenţial e menţinută de către potenţa egosică. Slăbirea acesteia permite geneza unui ciclu pulsatoriu sofianic (autocunoscător). Începutul e separarea Antului de Ne/Aant, care porneşte în călătoria sa sofinică prin el ca o epifanie a Fiinţei. Această epifanie este Creaţia în manifestarea sa demiurgică. Ea nu este o construcţie, e o descoperire, reflectare în lumină a Existentului. Stadiul cel mai înalt al con/ştienţei – antroposicul marchează saltul de la Creaţie ca Facere biblică la realitatea reflectorie în starea ei manifestă de creativitate (cerebralitate) făptuitoare. Omul îşi consumă demiurgia în făptuirea sa şi ca imagine a divinului se purifică (mântueşte). Adevărul Fiinţei se exprimă în frumuseţea umanului. În această devenire (expansiune) a conştienţei de sine Lumina se dilată ca spaţiotemporalitate, adică membrana fractalică a Ne/Antului se subţiază. Vârful expansiunii gnostice a Fiinţei în demiurgia sa se petrece prin trăirea antroposică în cadrul căreia individual uman, ca imagine a divinului, reflectă estetic cât mai fidel adevărul prin seria de muriri şi reîncarnări. Omul îşi decantează în câmpul morfogenetic factualitatea sa, configurându-şi fiinţa eonică. Aceasta nu mai e o reflectare, ci începutul metamorfozării realului în existenţă. Când aceasta atinge perfecţiunea sofianică antroposul intră în starea de nirvana şi seria reîncarnărilor încetează. Sofianismul antroposic germinează în pulsaţia neantică potenţă arheică prin care devenirea se eliberează de demiurgia sa, esteticul imaginii antroposice convertindu-se în etica eonică a fiinţei – ordine a înţelepciunii sofianice. În acest stadiu gnostic (sofianic), când esteticul se unifică cu eticul, potenţa arheică produce împlozia fractalului neantic – străluminare a adevărului. Putem spune că apariţia omului marchează această implozie, prin el se produce un big bang invers. Se intră în faza de comprimare a Devenirii în care conştienţa, urmând calea arheică, este recuperată de către Fiinţă ca înţelepciune despre sine. Acest sofianism reface potenţa egosică a Adevărului prin adăugarea celei arheice – vitalitatea frumosului, Fiinţa reintrând în indefinit. Se încheie astfel ciclul pulsatoriu al gnoeticii Fiinţei. Adevărul Fiinţei rămâne în sine ca Divinitate ce îşi conştientizează demiurgic (realitatea imagică) Existenţa. Antroposul e purificatorul şi transportorul acestei imagini prin convertirea creativităţii făptuitoare în sofianism. Prin acest travaliu în care omul iluminează (adaugă frumuseţe) adevărul naşte potenţa arheică. După atingerea stării de nirvana (sapienţia) şi implozia Neantului fiinţa eonică a antroposului se reîntoarce ca Arheu, gnoza plecată în călătoria de sine ca imagine (realitate) recuperându-şi existenţa. Neantul se întoarce în Ant, adăugându-i acestuia memoria propriei autocunoaşteri. Magma gnoetică se activează ca o nouă străluminare, geneză a unui alt ciclu gnostic - o altă pulsaţie autocunoscătoare.
Rezumând: Acel “Să fie Lumină” (Big Bang) marca începutul autodestăinuirii fractalice a Nonfractalului prin punerea în mişcare – iluminare egosică - a marelui act al Creaţiei ca dezvăluire a autosimilarităţilor. Devenirea - complexitatea dinamică neliniară îşi are condiţiile iniţiale aici. Autosimilaritatea cea mai complexă a nonconstructului fractalic unic în tridimensionalitate configurează imaginea antroposului. El întruchipează pulsaţia egosică a nonfractalului Fiinţei la viteză antroposică; e secvenţa miniaturală a sa în universul terran. Unicitatea invizibilă (Întunericul) ar reprezenta Antul, iar omul ar fi luminitatea sa – Ne/Antul în spaţiotemporalitate. Să ne imaginăm că fiecare corpuscul fotonic în starea de repaus a luminii ar putea reprezenta o galaxie ori un univers. Antroposul e starea cea mai pură de autoreflectare a acestuia. Am putea spune că Omul exprimă, semnifică, relevă prin rostirea sa gnostică universul tăcut care s-a revelat prin el. Con/ştienţa, percepere a propriei realităţi, e iluminarea prin care Fiinţa îşi arată sieşi, ca pe o fractalitate, arhitectura ezotericitaţii misterului. Dacă considerăm particulele elementare informe egosice pulsatorii, în momentul atingerii unei densităţi critice ele ajung să capete masă. Se autovizualizează, ies din sine structurând fractalic atomul. De aici începe realul, imaginea ne/antică a Antului. Integralitatea holistică a fractalităţii atomice este numită în fizică materie. Golurile umplute cu întunecimea Antului formează antimateria. Deci, realitatea fizică, reprezentată drept un joc pulsatoriu al luminii şi întunericului, imaginează prin intermediul ochiului uman şi minţii antroposice secvenţe ale finţialităţii. Omul ar fi nefiinţa (muritorul) prin care divinitatea îşi constată finţialitatea. Nonfractalul se constată, deci, fractalic prin cerebralitatea antroposică. Mintea unică îşi dezvăluie spaţiotemporal potenţa autoreflectorie prin constructul fractalic numit creierul uman. Prin el tăcerea Logosului îşi proiectează misterul, matriciat matematic drept idee, ca rostire antroposică. Lumea divinului se autovizualizează ondulatoriu – lumină, apă, sunet (linii fractalice) ca lume a ideilor. Acea stare prin care creierul uman face posibilă rezonarea lumii ideilor cu armonia divinului este gândirea – analogizare fractală a imaginii cu existentul. Prin gândire şi simţuri sintaxa divinului(existentul) este metaforizată drept morfologie a realului (imagine). Realitatea ca umbră a existentului îl simbolizează, operează o mimare sublimatorie, transfigurare a acestuia.
Cum se con/stituie antroposul. Rezultat al big bangului (implozie a egosului) în starea zero (O) a magmei gnoetice (Infodefinitul) apare starea unu (1) - neantică în care Lumina îşi începe călătoria sa prin Ant (Întuneric), vizualizându-l. La viteză metaluminică cele două stări se unifică fotonic (O1), adică starea zero a Existentului (ondulatorie) se reflectă în starea unu (corpusculară) a Realului (imagine). Altfel spus, autocunoaşterea începe ca o corpuscularizare a Antului (Existentului). Acel Dio, devenit Dios şi Dumnezeu, e unitatea celor două. În fapt, trinitatea zero (o), unu (1) şi doi (D). Un moment crucial al acestei deveniri îl reprezintă reflexia de tip mineralic cu vârful său cristalul de unde începe cristalizarea imaginii (realului) – unificarea secvenţelor. Mai apoi potenţa egosică a Fiinţei se manifestă ca potenţă biosică a lui zero şi unu ce structurează realul (imaginea) similar unei logici computaţionale. La capătul ei apare psihismul – capacitatea de a combina imagini. Nivelul cel mai înalt al acestei structurări neantice (imaginative) în cadrul devenirii biotice autocunoscătoare a Antului îl întruchipează Antroposul – starea în care Fiinţa nefiinţează ca Om.
Cine este Omul? Neputinţa, de până acum în a-l explica se originează în tentaţia de a-l reduce la persoană. Dar el, prin interioritatea sa abisală, rămâne intangibil, la fel de misterios ca şi Fiinţa. El decantează memoria întregii deveniri, făcând posibilă apariţia conştienţei - imagine unică de sine a Totului. Se afirmă tranşant că el este creatura creatoare de la capătul Creaţiei. Dar reprezintă infinit mai mult! Rostirea mai corectă ar fi: “omul este Demiurgul de la capătul autocunoaşterii luciferice a Fiinţei”. Prin el se produce detaşarea de substrat, delimitarea de originaritate (temei), făcând posibilă manifestarea originalităţii. Divinul cel indefinit capătă identitate, devenind conştiinţă unică a tridimensionalităţii. Pe calea luciferică (a Luminii) se produce convertirea potenţei egosice în potenţă biosică care stă la baza apariţiei Omului, cel care converteşte potenţa biosică în potenţă antroposică. Prin cerebralitatea sa, el face saltul de la biostructuralizarea de tip luminic la o structuralizare ilogică, de tip noetic, a realului (imaginarului). Realizază unificarea psihismului cu reflecţia cristalică. Dacă pe calea luminică ondulatoriul corpuscularizează (spaţiotemoralizează) fizicalitatea realului, Omul deschide calea raţionalităţii ilogice. Cu mijloacele sale imagistice - falsificăţi raţionează imaginarul, imaginar care în starea eonică devine formă germinativă, arhetip. Adică lucrează asupra gnoeticii divinului, introducând propria ordine. Cum aceasta e una a esteticului imaginii de sine, înseamnă că esteticizează gnoetica. Prin om imaginea de sine a divinului devine modelul arhetipal (Arheul) după care Indefinitul se reordonează. E procesualitatea prin care gândirea de sine se gândeşte drept conştienţă unică. Fără om Fiinţa ar rămîne o iraţionalitate inconştientă de existenţa sa.
Pe calea luciferică Fiinţa se decodifica spre a deveni conştienţă, dar acum pe calea antroposică imaginea fiinţială se recodifică, corpuscularul, ondulează realitatea. Raţiunea umană operează tocmai această ondulizare a realului. Şi dacă realul e imagine spaţiotemporală (secvenţialitate) a Fiinţei atunci ondularea realului (imaginii) înseamnă decorpuscularizare. Este căutarea de sine a Fiinţei, care s-a autocunoscut drept realitate, prin contopirea ondulatorie (spirituală) cu sine. La capătul acestui drum ilogicul raţional antroposic se va reconverti în iraţionalitate logică gnoetică, adică se va produce reunificarea cu Fiinţa. Con/ştienţa s-a decantat (întipărit, engramat) ca memorie în Mintea Unică – gândirea se gândeşte drept conştiinţă unică.
Acesta este Omul, Cel care parcurge drumul dinspre Fiinţă spre nefiinţă (persoană) – demiurgie şi dinspre nefiinţare (trăire) către Fiinţă! Prin el Antroposul nefiinţează ca homo demiurgicus (imagine) şi mai apoi fiinţează ca homo arheus (existenţă). Dacă la capătul devenirii luciferice era Demiurgul, la începutul de drum pe calea antroposică El este Arheu. Prin arheizare (formalizare arhetipică) antroposul se dezimaginează, uită de persoană şi prin configurarea fiinţei eonice se despaţiotemporalizează, căpătând existenţă. La capătul pulsaţiei gnoetice (sofianice) comprimarea arheică devine comprehensiune finţială, trăirea personală devine viaţă în infinitoeternitate. Trăirea lui ca persoană se realizează prin moarte celulară, vieţuirea (configurarea) arheică prin murirea persoanei.
Viziunea antropoteică unifică cele două căi: prima (luciferică) a demiurgiei, pe care Theos ca lumină (Ne/Ant) pleacă prin sine (Antul) spre a deveni conştienţă ca Om; cealaltă (arheică), pe care Omul pleacă prin sine (memoria demiurgică) autoconstruindu-şi fiinţa eonică – arhetipul existenţial spre a se regăsi (înţelege) ca Theos. La capătul primei căi, Theos - imagine reflectată deformat drept Om - rosteşte imperativul: “Cunoaşte-te pe tine însuţi!” adevăratul, “Cel ce este”. Pe cealaltă cale, ca Arheu metamorfozează nefinţialitatea demiurgică a Antroposului (Conştiinţa) în eonicitate finţială - Fiinţă (Mintea Unică - Gnoeticul).
Din perspectiva antroposică Omul, de la naştere la senectute, trăieşte ca o iluzia a divinului şi moare spre a se decanta în fiinţa eonică. Prin ciclurile de reîntrupări el se comportă ca un cărăuş de imagini ale divinului pe care le engramează drept memorie în morfogeneză. Acolo, aşa cum e reprezentat în iniţiatica ocultă, sub protecţia şi ispitirea şarpelui îşi construieşte perla - Gemma (fiinţează). Nou născutul aduce cu sine imaginea genotipică a perlei (fiinţa eonică) potrivit căreia se dezvoltă. Fenotipia (cunoaşterea) adunată (internalizată) pe timpul trăirii este depusă în engrama fiinţei precum mierea albinii în celula fagurelui. Creativitatea omului înseamnă descoperirea şi reproducerea din memoria demiurgică a secvenţei imagistice de finţialitate proprii trăirii personale. Făptuirea e modalitatea prin care secvenţa gnostică extrasă din existent e încastrată în realitate. Ancorat în această realitate dată, individul uman al generaţiei următoare –aler/Eu continuă secvenţa gnostică prin propria făptuire. Rezultat al succesiunii făptuirilor personale e unificată imaginea gnostică a divinului, prin reamintirea memoriei demiurgice, ca o curbă fractalică infinită ce cuprinde în sine finităţi antroposice. Această curbă fractalică (undă) transportă, prin murire, cu sine persoana şi o engramează drept morfogenă a fiinţei eonice – arhetip fiinţial.
Generalizând, autocunoaşterea luciferică e neantizarea Antului în imaginea de sine ca realitate întemeietoare de onticitate (unicitate) prin făptuirea antroposică. Până la om existenţa se destăinuie ca potenţă egosică şi biosică, iar prin el ca potenţă antroposică ia act de sine drept unicitate, capătă conştienţă. Conştiinţa individului ca persoană e parte, fractal al conştiinţei antroposice. Antroposul cuprinde întreaga făptuire a umanului ca persoană, generaţie, neam, etnie, civilizaţie şi noecitate. Pînă aici el aparţine realului (imagine), dincolo de acestea Omul începe să capete existenţă arheică. Antroposul uneşte realitatea cu existenţa, prin om se încheie demiurgia şi începe arheitatea.
Fecunditatea antroposică poate fi considerată o structurare de tip fractalic în care forma adamică – iniţiatorul se umple cu conţinut evic – generatorul. Forma infinită se dezvăluie prin umplerea ei cu conţinut, iar conţinutul se spaţiotemporalizază formal. Dacă Fiinţa este o eternitate infinitazoare - deschidere absolută, Antroposul ar fi o finitate eternizatoare – închidere relativă. Devenirea e aparenţa haotică sub care se structurează fractalic ordinea ascunsă. Omul, ca unicitate divină, întruchipează simultaneitatea identitară dintre demiurge şi arheism. S-a pus în evidenţă că genomul uman integrează globular fragmente mici de AND ce se cuprind în alte globule, care la rându-le se cuprind în altele şi aşa tot mai departe, potrivit aceluiaşi tipar oricât l-am detalia structural (fractalitate). Fiecare dintre cele câteva sute de miliarde de celule invizibile cu ochiul liber ascund la interior acest genom; similar unui ghem care, desfăşurat, are lungimea de doi metri şi jumătate. Imaginea genomului o sugerează pe cea a creierului, conferitorul de identitate insului antroposic. Nonproporţionalitatea ca şi autosimilaritatea, principii cheie în geometria fractalică, se regăsesc în dezvoltarea corpului uman. Până la vârsta de trei ani se produce o creştere izomerică – ritmul de creştere a capului îl depăşeşte pe cel al dezvoltării trupului. După acest moment se schimbă proporţia, ritmul dezvoltării corporale (creşterea în înălţime), fiind superior celui al capului – creştere alometrică. După treizeci de ani se reface proporţia între creşterea capului şi a trupului în înălţime. Fractalitatea minţii umane se exprimă în natura holografică a creierului, care îi permite stocarea de informaţie şi în structuralizarea undelor cerebrale. Mintea foloseşte codificarea fractală ca modalitate standard de codificare a lanţurilor imagistice (idei) întemeietoare ale gândurilor.
Prin trăire e posibilă perceperea propriei corporalităţi de către individual uman ca o vizualizare a fractalului său în realitatea (imaginea) spaţiotemporală. Cunoaşterea sinelui, însă, presupune coborârea treptată în abisalitatea nonfractalului (fiinţei). Doar prin murire el se poate identifica cu nonfractalitatea - Totul.


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!