agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 417 .



De la etica gnozei la no/etică
eseu [ ]
din lucrarea Antropoteism, vol 2. Gnoza ontică

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dafinul ]

2020-10-13  |     | 



Latenţa gnoetică ( etică a gnozei), drept esenţă, conservă starea de sine a Fiinţei ca Tot. Egosul e forţa supremă ce asigură unicitatea Unicului ca stare în sine – gândirea gânditoare sau altfel spus iraţionalitatea logică (Logosul). El veghează la menţinerea perfecţiunii ordinii interioare – puritatea Minţii. Exprimă potenţa autoconservatoare a Inconştientului ca iraţionalitate logică ( ordonatoare). Trecerea la con/ştienţă – raţionalitatea ilogică presupune învingerea lui; depăşirea perfecţiunii gnoetice printr-o etică autocunoscătoare a Ordinii perfecte. Potenţă autocunoscătoare, gnoza autoidentifică starea de sine în sine. Această autoidentificare gnostică e con/ştienţia – ştiinţa despre sine. Potenţialitatea spre a trece de la latenţă (energie somnolentă) la actia (energie transformatoare) trebuie să învingă egosul. Autocunoaşterea “de sinelui” ca manifestare presupune fenomenalizarea esenţei. Gnoeticul se formalizează, noumenalizează o secvenţă a sa; se înstrăinează de sine în cadrul unicităţii spre a se identifica. Fără această ieşire din sine Totul este neidentificabil, se aseamănă cu un embrion (fetus) care nu ştie de existenţa sa. Trebuie să devină pruncul care evoluează către conştienţa de sine. Gnoeticul, ca infomagmă primară, devine Mintea Unică ce se gândeşte pe sine. Devenirea e fania acestei fenomenalizări a gnoeticului Fiinţei (gândirii în sine). Implică convertirea egosului în atracţia, iubirea de sine (dorinţă de a se vizualiza), care menţine unicitatea Unicului în demultiplicarea sa. Gândirea care gândeşte în sine devine simultan şi conştienţă de sine – oglindire a Sinelui (imagine).
Fiinţa “este ce este” ca Divinitate şi se autocunoaşte ca Demiurg (imagine de sine) prin actia Creaţiei. Antropoteismul ca devenire implică două sensuri: dezontogenizarea divinului şi gnoetizarea umanului. Primul este al ieşirii din sine a Fiinţei – procesualitatea prin care Existenţa eternoinfinită capătă realitate ca imagine spaţiotemporală de sine prin finitoefemeritatea succesiunilor ontice. Ca Indefinit ea are doar etică nu şi estetică. Sacralitatea e doar informă etică, ordine ascunsă a Haosului. Fiinţa, pe calea autocunoaşterii, nefiinţează (trăieşte), se relativizează ca antropos drept curgere a timpului. Celălalt sens e invers timpului, al purificării imaginii de sine ce se distorsionează în devenirea sa. În această limpezire spaţiotemporală etica devine treptat estetică. Antroposul, gândindu-se pe sine drept conştienţă caută în sine şi în Creaţie Fiinţa ca stare gnoetică – Absolutul, ce nu poate fi “văzută”, însă, niciodată. Pentru că relativul e purtător de absolut (în picătura de apă se reflectă lumea), dar ca secvenţialitate, nu îl poate cuprinde. Pe această cale inversă a esteticizării, imaginea de sine a Fiinţei se purifică treptat încât ajunge să se ontogenizeze, reflectând unicitatea – ontosul ca Tot. Gnoetica umanului parcurge drumul de la cerebralitatea individului uman la no/etica antroposului şi noosferă. Ca noosferă antroposul (chip al divinului) îşi pierde realitatea finitoefemeră, redevenind existenţă eternoinfinită în starea de câmp morfogenetic.
Prin dezontogenizarea Unicului dinspre Idee (imaginea statică primară de sine) către gândirea individului uman – imaginea schimbătoare, ce tinde să devină atotcuprinzătoare, de sine a Fiinţei se perturbează, distorsionează. Diferenţa dintre existenţa divină şi realitatea sa antropoteică o numesc disonanţă gnoetică. E o distorsionare în adevărata cunoaştere de sine a Unicului – o estetică no/etică. Măsura disonanţei e exprimată în distanţa dintre puritatea etică a Logosului (axiomatica ontosului) şi semanticitatea limbajului - codul estetic al realului. Matematica intrinsecă a ordinii pure (genetica Fiinţei) e alterată în genetica cerebralităţii degenerative a gramaticii semnului. Esteticitatea modifică ordinea gnoeticului. Această autoreflectare perturbată a Fiinţei în antropos (imaginea despre sine) este păcatul. Mintea Unică (matematica pură a informei logice - etica) e adevărul perfecţiunii, iar Mintea Omului (gramatica formelor vibratorii - estetica) este iluzia ei falsificată. Mântuirea înseamnă calea limpezirii, continuei corectări a acestei entropicităţi a imagini autocunoscătoare antropoteice; ţinerea cât mai aproape de model în continua convertire a eticităţii în esteticitate. Prin dezontogenizare (dezunicizare), gnoetica – ordine a gnozei devine no/etică – ordine estetică a semanticităţii antroposului. În termeni religioşi este opoziţia dintre Împărăţia lui Dumnezeu (Binelui) şi Împărăţia Demiurgului ( Răului). Pe calea dezontogenizării demiurgia estetică se relevă în persoana individului uman, etnie, popor, naţiune, rasă, civilizaţie, omenire ca suporturi fizice ale umanului. Drumul invers al purificării de sine a imaginii – eticizarea esteticului - este revelat în etico-estetica etosului, noetică, noosfera terrană şi a universului, cosmos. Pe această cale inversă, multiplul ca realitate se ontologizează ca existenţă. Imaginea formei se purifică încât redevine esenţa gnoetică.
Puritatea în sine a Fiinţei ca divinitate e misterul, iar gradul limpezimii, claritatea ei ca antropos demiurgic e sfinţenia – tendinţa imaginativă de a “palpa” continuu adevărul Fiinţei, de a oglindi cât mai apropiat de existentă Unicul (Ontosul) în demiurgia sa. Lupra creştinismului împotriva Demiurgului (Satanei) este “bătălia” pentru continua corectare a imaginii de sine a Unicului, care ia act de realitatea sa ca o imagine falsificabilă ce necesită o continuă “reparare”, retuşare (apropiere de adevărul său) prin autoperfecţionarea gândirii omului – la fel de corect spus a gândirii prin care Fiinţa se gândeşte pe sine. Mântuirea înseamnă cât mai adevărata (corecta) autcunoaştere a divinului prin şi de către om. Păcatul exprimă gradul de convertire a eticului în estetic, reprezintă eroarea - distanţa de la intrinsecitatea matematică a logosului la istoricitatea gramatică a limbajului în această autocunoaştere, iar sfinţenia gradul de corectare a ei prin matematizarea semanticităţii ca rezultat al dezistoricizării (calea ştiinţei). Sfărâmarea capului Şarpelui înseamnă înlăturarea erorii în demiurgia autocunoscătoare, iar zdrobirea călcâiului Omului semnifică oprirea antroposului de a merge mai departe pe calea respectivă a erorii. Autolimpezirea demiurgică e posibilă prin credinţa în adevărul Fiinţei (ţinerea aproape de model) şi continua autoperfecţionare a cunoaşterii de sine în tentativa ei de a nu se lăsa sedusă de estetic în dauna eticului, de a elimina îndepărtarea şi a se apropia de perfecţiunea etică a adevărului. Prin primenirea generaţiilor (murire) se produce o derelativizare a semanticităţii în cadrul decerebralizării corealităţii succesiunilor antropoteice ce configurează noosfera; până când această corealitate degramatizată şi dezistoricizată (spiritualizată) redevine existenţă, murirea redevenind viaţă.
Facerea biblică e geneza procesuală a fenomenalizării autocunoscătoare a gnoeticului (Mintea Unică) . Divinul (Sacrul), unicitate a Totului, îşi autodezvăluie sinele sieşi prin marele act al Creaţiei - deshaotizare. Spre a se putea autovizualiza, spre a face posibil actul de luare la cunoştiinţă despre sine avea nevoie de o altă ipostază gnoetică a sa; de o secvenţializare în cadrul căreia să se reflecte, oglindească. Forma înstrăinată (noumenul) e o imagine vibratorie secvenţială de sine. Această ipostază este Omul creat în a şasea zi şi cunoscut drept Adam. Făcut din substanţă divină şi suflare divină, Adam are existenţă însă nu şi realitate. E o microimagine statică eternă şi imuabilă de sine a Fiinţei (strălucirea din picătura de apă) prin care aceasta se autopercepe în veşnicia, dar nu în Totalitatea sa. E prima Idee despre sine a Fiinţei. Prin Idee Logosul se rosteşte pe sine, în limbajul primordial fiind nominat drept Dumnezeu. Nu exprimă o realitate, e o afirmaţie. Această idee primară absolută (formă) nu ajunge să devină creierul uman care se gândeşte pe sine ca diferenţialitate, un altceva decât Fiinţa Unică. Adam întruchipează o gnosticitate germinativă fără onticitate (existenţă fără realitate), reprezentând în fapt o virtualitate gnostică îngheţată. Când rosteşte “Dum/ne/zeu” – “Dum nu este zeu”, el se afirmă pe sine ca Dum. Posteritatea l-a numit Adam, însă numele său ca Idee-Om este Dum. Dumnezeu nu are existenţă, e prima afirmaţie despre existenţa de sine a Fiinţei în imaginea sa primordială “Dum”. Dum/ne/zeu pe care îl rostim nu e numele Fiinţei, care în eternoinfinitatea ei nu poate fi rostită, ci e propoziţia primară prin care cel căruia îi spunem Adam ne anunţă că el este imaginea primă a zeului (Fiinţei). Creştinul nu se închină la Fiinţă, ci la imaginea sa primă care şi-a spus Dum. Când evocăm divinitatea rostim această primă afirmaţie de sine a ei ca realitate – imaginea Dum. Ea anunţă, avertizează că e altceva decât zeul. Apariţia lui Dum-Adam e primul pas al demultiplicării de sine a Fiinţei. Prin Adam taina Fiinţei se des/tăinuie. Autocunoaşterea de sine e procesualitate desacralizatoare. Omul creat e prima Imagine-Idee a divinităţii despre sine. În Adam-Dum se reflecă Fiinţa detotalizată ce ia act de sine.
Spre a putea continua procesul autoconştientizării de sine a Fiinţei, prin reflecţie adamică, această fanie trebuia să capete şi realitate, să se structureze drept Creier – o altă ordine gnostică (o etică derivată). Adică staticitatea adamică să devină procesualitatea în care cadrele adamice să se succeadă (ideaţie) într-o înlănţuire holografică ca într-un film al divinităţii despre sine, avându-şi Fiinţa drept regizor şi unic spectator. În tridimensionalitate este aleasă calea bio-antropoteică a devenirii autocunoscătoare. Din Adam, substanţă şi suflare divine, e făcută Eva. Primul este forma, iar derivatul din sine este conţinutul. În fapt, e o separare a substanţei – lutului de suflarea divină. Vibraţia formei adamice structurează codul (ordinea) după care se modelează cerebralitatea simbolică – genotipul creierului. Prin sucesiunea de reunificări a celor două, adică a umplerii aceleiaşi forme adamice vibratorii cu o altă secvenţă a conţinutului divin se naşte posibilitatea conştientizării de sine a Totului ca procesualitate. Forma adamică e purtăturul, suportul şi transportatorul sucesiunii de imagini despre sine a Fiinţei. Împreunarea lui Adam - formei cu Eva – conţinutul devenea posibilă prin sexualitate. Fecunditatea înseamnă introducerea formei adamice vibratorii în ovulul evic şi umplerea ei cu conţinutul (lutul) matern. Adam rămâne mereu acelaşi (aparatul de filmat) în timp ce Eva este mereu alta – succesiunea de secvenţialităţi imagistice (simbolice). Fiecare născut din Eva e o secvenţă a imaginii divine în autovizualizarea sa ca unicitate. Conştienţa, mintea omului e o fotografie de moment a Unicului. Dar trebuia făcut saltul de la adamul-idee la omul-creier, o secvenţă limitată spaţiotemporal a gândirii care se gândeşte.
Atrăgându-i lui Adam atenţia asupra Pomului Cunoaşterii, zeul induce ispita fructului oprit. Tot el este cel care o crează (derivă) pe Eva, dar şi şarpele ademenitor care îi oferă mărul. Cei doi gustând din fructul interzis capătă percepţia propriei sexualităţii, făcând posibilă fecundaţia. Blestemul divin, prin acel “înmulţiţi-vă”, e calea prin care i se acordă urmaşului Omului realitate. Adam şi Eva sunt imagini divine, dar născuţii din ei sunt onticităţi spaţiotemporale. Cum de au totuşi acestea chipul şi asemănarea divinităţii? Eva a fost ispitită de şarpe. Dacă Şarpele nu ar fi avut chipul şi asemănarea Zeului despre ce creştinism am mai fi vorbit astăzi? El este metafora forţei germinative prin care Geneza naşte imaginea autocunoscătoare a divinului ca procreaţie antropoteică.
Împreunarea adamo-evică este imaginea androgin a zeităţii ce marchează mitogeneza. Pe măsura intrării în istoricitate vibraţia cainiană se modulează peste cea sethiană, prin această parazitare estompând-o. Prma ei deformare majoră se numeşte Cain. Şi de la el, prin prin linia sa procreative, se tot deformează. Într-atât încât zeul să nu se mai recunoască în imaginea de sine. Această malformizare o numesc mistificare vramică. Cainizarea antroposului deformează imaginea sethiană a divinului despre sine. Corectarea ei se produce prin a/vramizare. Urmaşul lui Avram, Moise, avertizează prin poruncile transmise să nu ai alţi zei şi nici să-ţi faci chip cioplit, adică să nu perturbi prin făptuirile tale imaginea divinului. Prin tăierea împrejur sunt selectaţi cei care să ducă mai departe actul procreaţiei pe linia sethiană a autocunoaşterii. Numai că iudaismul eşuează în ispita plăcerii sexuale, cainizând şi mai mult imaginea divinului. Noe nu este numele unei imagini-persoană din lanţul antropoteic autocunoscător. Nu este o za, ci este afirmaţia prin care zeul recunoaşte că nu se mai recunoaşte în imaginea sa, prin care se simte negat. No/e înseamnă “Nu mai exist!”. Potopul e tentativa divinului de a spăla, clăti imaginea de sine cainizată. Dar, prin urmaşii noetici e continuată calea degenerării eticităţii gnozei în estetica antropoteică. Omul e tot mai sedus de frumuseţea imaginii de sine şi pentru a şi-o impune în faţa celorlalţi institute ordinea care să-i favorizeze acest demers. Se continua istoricizarea mitogenezei.
Zeul e nevoit să opereze o a nouă corecţie majoră a imaginii de sine (realităţii). Prin Iisus deschide calea autorenovării antroposului încât să reflecte divinul cât mai apropiat de adevărul existenţei sale. Procreerea prin sexualitate era generatore de grave erori (păcat). Asupra Mariei s-a pogorât, drept Sfântul Duh, acelaşi zeu. Nu ştim dacă mai era şi Şarpe. Ceea ce anunţă arhanghelul e un alt tip de procreaţie. Christos nu e adamic, e duhul divin pur pogorât asupra evei prezentului (Maria). Acelaşi conţinut evic – substanţa divină – e turnat într-o altă formă. De aceea e sfânt, nu îl afectează blestemul. Pe Adam zeul îl face integral din sine. De aceea are doar existenţă nu şi realitate. Apoi îl divide şi îl blesteamă să se înmulţească. In schimb pe Iisus îl face din sine cu o pământeancă, o secvenţă târzie a Evei sacralizată de succesiunea de conţinuturi divine transmise în formă adamică. Iisus e o altă formă adamică, dar care are şi existenţă (nemurire) şi realitate ontică. Prin el separaţia dintre părinţii primordiali, ce se înlătura numai momentan (în present) prin împreunarea sexuală, este anulată. Şarpele devine Sfântul Duh ce pogoară asupra urmaşei Evei, împreunarea fiind nesexuală. Christos nu are urmaşi, el e doar un model, un prototip al omului viitor. Parcă ni se anunţă o eră a postumanului adamic. Nu despre asta ne-o fi avertizând Apocalipsa? Estrogenizarea bărbatului şi testosteronizarea femeii nu ne anunţă refacerea unităţii strămoşilor ancestrali într-un nou Adam al cărui prototip este Iisus? Autocunoaşterea de sine a divinului nu se va mai realiza prin murirea individului uman, ci printr-un alt tip de antropos în care adamul să nu mai fie doar idee-imagine, ci şi creier, să aibă şi existenţă şi realitate. Inteligenţa artificială ar putea deschide această cale.
Prin Christos unicitatea devine Trinitate – Fiinţă, Duh, Fiu. Şarpele şi Duhul Sfânt sunt ipostaze spaţiotemporale ale Fiinţei. În cazul Fecioarei zeul se uneşte cu consecinţa profeţiei sale, cu blestemul. Răul şi binele au aceeaşi valoare etică. Chiar dacă gnoeticul devine no/etic. Însă numai din perspectiva umanului răul are sens. Gnoeticul aparţine Fiinţei, noeticul este non etica Demiurgului. Sacrul se împreunează cu profanul, reprezentat de femeia blestemată, fiica celor doi părinţi ancestrali. Deci, spre a se autovizualiza, zeul a inventat femeia. Materia în care Geneza îşi sculptează Chipul!
Fiinţa e unică, putem spune că fecunditatea face din părinţii primordiali ai Lumii Noi, prin creştinism, nefiinţe fiinţiatoare ale divinului. Prin om Fiinţa se nefiinţează fiinţiator spre a lua act de sine ca autovizualizare a secvenţei prezentului uman. Fiecare urmaş adamo-evic e o proiecţie a chipului divin. Procreaţia e modalitatea sub care divinitatea îşi regizează filmul propriei deveniri autocunoscătoare. Efemeritatea umană e suportul veşnicei autodezvăluiri a unei ipostaze a chipului Fiinţei. Indivizii umani sunt pixels ai prezentului fotografiei divine. Umanitatea, în succesiuna generaţiilor sale, e poza divinităţii în tridimensional şi pe Terra. În urma păcatului biblic Adam şi Eva nu îşi pierd eternitatea, ci şi-o secvenţializează în cadrul procreaţiei prin continua perpetuare de urmaşi muritori. Prin murire ceeaşi formă adamică se umple cu alte conţinuturi evice ale sacrului, destăinuindu-l autocunoscător.
Con/ştientizarea Fiinţei, autoiluminarea de sine presupune două procesualităţi simultane: înstrăinarea de sine în succesiunea de secvenţe umane autoreflectorii şi desacralizarea. Această modalitate o numesc calea luciferică. Fiinţa nu îşi poate dezvălui sieşi esenţa sacră decât în ipostază luciferică. Lucifer nu este Satana, ci este Fiinţa care îşi învinge egosul stării “în sine” spre a intra în “starea de sine”. Divinul care ia act de sine, devine con/ştienţă – conştiinţă unică prin autodesecralizare şi înstrăinare de esenţa gnoetică. Pentru a afla despre sine Fiinţa îşi sacrifică propriul mister, se des/tăinuie sieşi. În ipostaza luciferică ea devine “pentru sine”. “În sinele” şi “pentru sinele” par polarităţi ale Unicităţii. Fiinţa se luciferizează spre a se autoconstata. Ea reprezintă existenţa adevărată, Conştiinţa e imagine despre sine. Deşi pare paradoxal, realitatea (materialitatea) nu este decât iluzie a Existentului. Tot cea ce e corporal e delimitat, perisabil şi trecător, are numai prezent. Dincolo, în trecut şi viitor rămâne forma – suflarea divină (Spiritul). Unitatea dintre Fiinţă ca veritabilă existenţă şi Conştiinţă (Demiurg), ca imagine de sine se menţine prin convertirea egosului în iubire. Egosul e forţa ce menţine coeziunea unicităţii şi aparţine esenţei, iubirea leagă unicitatea de imaginea sa despre sine. Când ne îndrăgostim nu iubim partenerul, pentru că acesta ne rămâne necunoscut în esenţa sa, ci imaginea pe care ne-am format-o despre el. Trecerea de la egos la iubire permite fenomenalizarea esenţei. Egosul aparţine esenţei fiinţiale, iubirea o leagă de imaginea sa nefinţială – realitatea concretului. Pomul vieţii e metafora Fiinţei întemniţate în misterul ei gnoetic (Haosul), iar Pomul cunoaşterii e metafora Fiinţei ce evadează din sine procreator. Umanitatea este ipostaza luciferizată şi luciferizatoare a divinităţii. Divinul care ia act de sine, desacralizându-se în Creaţie comite o demiurgie. Drept Fiinţă este Divinitatea, iar drept conştiinţă unică de sine este Demiurgul.
Prin adamul muritor ce procrează estetic, gnoza se ontologizează sub o etică a umanului. Gnoetica pură a Fiinţei în sine, prin procreaţie, se profanează în etica demiurgică a societalului. Ordinea divină se des/tăinuie prin fecunditate ca ordine a umanului. Fecunditatea se realizează prin biosul uman, dar aparţine divinităţii. Specific omului este făptuirea. Pe calea demiurgică facerea devine făptuire. Prin făptuire omul se înstrăinează de sine în faptele sale precum divinitatea în actul creaţiei(Facerii). Aşa cum omul e cunoscut prin faptele sale Dumnezeu se face cunoscut sieşi prin creaţia sa – Lumea (Cosmosul). Făptuirea se înscrie în continuarea Facerii. Cu prima începe demiurgia, iar cealaltă o finalizează. Prin înstrăinarea de sine în făptuirile sale omul se alienează, îşi epuizează potenţa vitală, îşi consumă propria imagine. De la prunc la bătrân se dezimaginează, în căutarea adevăratei existenţe. Moartea înseamnă deontologizarea antroposului, echivalând cu reîntoarcerea fiinţei la sine. Conţinutul evic al individului uman (trupul-imagine) se consumă total prin biochimia descompunerii, iar forma adamică se conservă ca arhetip divin în câmpul morfogenetic, aşteptând momentul unei noi fecundităţi. Adică, o altă secvenţă a autodezvăluirii de sine a infinitoeternităţii chipului divin.
Mitologia creştină ne sugerează reprezentarea unui Dumnezeu asemenea unui bătrân cu barba alba, un tată bun care într-o zi ne va lua pe genunchii săi şi ne va alinta ori certa părinteşte pentru modul în care ne-am consumat trăirea pământeană. În funcţe de aceasta, Judecata de Apoi ne va mai acorda sau nu şansa unei alte reîncarnări. Această antropotizare a divinului exprimă, însă, limitele percepţiei noastre. Divinitatea ca Dumnezeu nu are identitate, este unicitatea Totului. Nu există în “afara sa”, deci nu are cine să-l perceapă! Are numai individuaţie. Ca Demiurg are, însă, identitate sub forma Conştiinţei unice – imaginea sa despre sine în Creaţie.
Să încercăm să ne reprezentăm cum ar arăta în postura de Demiurg. Asta implică o discuţie despre individuaţie şi identitate. Prima presupune unicitate, cealaltă o delimitare în cadrul ei, identitarea implicând o secvenţionare a unicitaţii. Demiurgia nu cuprinde întreaga divinitate, ci e procesualitatea sub care aceasta se destăinuie autoperceptiv progresiv. Să gândim trăirea individului uman drept un moment de pauză între cadrele în mişcare ale filmului vieţii. Dacă imposibilul observator din afara umanului ar vizualiza filmul, el nu ar putea constata pauzele – existenţa individului, trăirile ci numai înşiruirea lor ca un continuum în mişcare. Cum ar arăta respectiva îmbinare a secvenţelor trăirilor individuale? Poate că demiurgia divină ar îmbrăca ipostaza chipului adamic.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!