agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 64 .



Elogiu limbii române
eseu [ ]
(5)

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dafinul ]

2019-10-31  |     | 



Propria formaţie intelectuală mă face să cred că sunt un ins raţional. Ca un născut şi trăitor în limba română, chiar dacă profesional mă plasez la marginea domeniului lingvistic, nu pot rămâne, totuşi, insensibil la dezbaterea marilor teme ce ţin de etnogeneza noastră, mai ales când problematica necesită abordări interdisciplinare. Îmi mai amintesc şi eu câte ceva din greaua bătălie a înaintaşilor pe frontul istoriografic pentru contracararea ofensivei detractorilor, animate de interese pangermaniste, panslaviste, panelenistice, milenarist-maghiare şi nu numai. Aproape că le învăţaserăm strategiile şi găsiserăm, cât de cât, argumente pentru a contracara făcăturile ideologice înveşmântate în coloratură ştiinţifică. Dar tocmai când speram că o să ne bucurăm de o clipă de linişte iată că se iscă un nou război, de această dată intern, chiar în propriul spaţiu lingvistico-istoriografic. Deocamdată e vorba de o dispută susţinută, mai degrabă, cu invective decât cu argumente între dacişti şi romanişti.
Se zice că în cercetare confruntarea duce la progres pe calea aflării adevărului, dar când patima tinde să întunece raţiunea e motiv de îngrijorare. Nu ne mai luptăm cu roslerienii şi cu rollerienii, de-a vama istorici şi neistorici începem să ne batem ca chiorii între noi. Disputele de opinii, ce se radicalizează, încep să contureze adevărate dispute ideologice, de parcă am fi uitat cum acestea nasc confruntări sângeroase. Nu pot să nu mă tem că o exacerbare a latinismului şcolii ardelene în abordarea romaniştilor, sponsorizată eventual şi din afară, ce violentează dacismul eminescian ar putea degenera într-un secesionism, promovat de către cei care s-au cam „săturat de Romania”. Şi aşa vechiul Regat a ajuns o jalnică republică europeană! E grav dacă uităm că Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste nu era o unitate de state şi popoare, apropiată de ceea ce ar fi Statele Unite ale Americii, ci o arhitectură a unei forme de guvernământ prin care se substituiau patrii şi naţiuni . Şi, în fond, actuala Uniune Europeană ce o fi? E ea o Uniune de state şi naţiuni consacrată printr-o constituţie? Nu, pentru că atunci şi-ar spune Statele Unite ale Europei ori şi mai clar - Uniunea Statelor Europene. Proiectanţii ei de după Schuman se pare că o gândesc mai altfel. Actualmente pare un fel de dietă, fără împărat, unde popoarele (nu statele) îşi trimit europarlamentarii. Nu aşa făceau şi românii ardeleni cu dieta austro-maghiară? Păi, asta seamănă mai mult a imperiu! Un conglomerat de neamuri aflate sub oblăduirea Împăratului. Germania e, măcar, o federaţie de landuri ale fostelor populaţii germanice. Acesta să fie viitorul Europei, o împărăţie de LANDURI cam cum era Uniunea REPUBLICILOR Sovietice?
Mă tem ca aceste dispute între dacişti (dacomani, dacologi densuşianişti) şi târzii apărători ai dispărutei romanităţi ajunse, prin catolicism, de „neam germanic” şi prin ortodoxie de „neam grecesc” să nu ducă la o landizare a limbii şi a României. Având în vedere locurile pe unde s-a oprit Sanctitatea Sa Papală, în ultima vizită prin Romania, nu este exclus ca deja să se fi marcat capitalele primelor landuri în „Grădina”, nu a poporului român, ci a „Maicii Domnului”.
Romanizarea a devenit un fel de „cuiul lui Pepelea”. A venit Traian şi şi-a bătut cuiul în peretele casei lui Decebal. Daciştii reamintesc povestea, dar nu spun că ar cam fi vremea ca Traian să-şi ia „cuiul” şi să plece. Romaniştii, însă, nu pot renunţa la aberaţia că din „cuiul” imperial a crescut o altă casă în care cresc acum copiii săi. Primii formulează întrebări şi în căutarea răspunsurilor pun în discuţie validitatea actualei formule istoriografico-lingvistice consacrate ştiinţific, dar, la inventare, alimentate geopolitic pe termen lung. Celorlalţi li se pare că ar fi, astfel, fisurate însăşi temeiurile românismului şi rămânând în paradigma oficială îşi declamă adevărul ca pe veritabilă dogmă.
Ştiind că evoluţia în cunoaştere se face prin depăşirea paradigmelor, instinctual mă plasez de partea primilor. Mi se pare cumplită „îngheţarea” ori poate mai corect încremenirea în dogmă, mai ales când ea este interesat confecţionată, dar nu pot să nu mă tem de propriul subiectivism. Nu am calificarea necesară spre a putea nega actuala doctrină oficială a românităţii, însă nici nu îmi pot înfrâna unele îndoieli legate de ea. Orice prunc se naşte în limba maternă, pe care o soarbe de pe buzele celei care i-a dat viaţă odată cu suptul laptelui de la sân. Tradiţional, tatăl pleacă într-ale lui, gospodăreşte pe-afară ori aiurea, se duce să procure cele necesare traiului, rămâne deci relativ puţin în preajma copilului. Mama, însă, e permanent cu pruncul în casă, în curte şi peste tot, îi vorbeşte tot timpul. De lapte îl înţarcă într-o zi, dar de limbă niciodată. Cu cântecele ei îl adoarme, cu vorbele sale îi oblojeşte rănile sufleteşti, îi povesteşte despre neamuri şi toate cele, prin ele îl încurajază şi îl ceartă. Numai noi, românii, am fi, potrivit formulei oficiale a romanizării, nişte unicate excepţionale. Când femeia dacă s-a împreunat cu soldatul roman pruncul lor nu s-a mai născut şi format în limba maternă, ci în cea paternă. A încetat a mai vorbi limba geto-dacă şi îi cerea mamei de mâncare ori îi spunea că îl doare în latina tatălui plecat la oaste. Şi biata mamă, deşi nu prea cunoştea respectivul grai, îl înţelegea şi îi satisfăcea toate nevoile.
Nu prea îmi permit să călătoresc, dar mai citesc şi mai văd şi eu în unele filme. Pe tărâmuri exotice, unde puterea colonială a durat mult peste suta de ani băştinaşul ţi se adresează politicos în limba fostului stăpân, dar nu şi-a uitat limba pământului. Nemeşii unguri se laudă cu stăpânirea lor milenară asupra teritoriilor unor populaţii autohtone. Au aplicat asupra lor maghiarizarea ca pe o armă de exterminare. Şi totuşi românii, slovacii, croaţii saşii etc au continuat să-şi vorbească limba proprie. A fost nevoie de Trianon pentru ca maghiara să devină limbă majoritară în propriul stat. Se poate constata pe viu că în Basarabia, unde stăpânirea rusă cu politica ei de desnaţionalizare a durat cam cât cea romană în Dacia, populaţia românească nu şi-a uitat limba. Cineva îmi povestea că în prezent, după toate cele îndurate în anii de ocupaţie, românii nu manifestă repulsie faţă de limba opresorului. Într-un grup de români un rusofon, deşi a învăţat româna în şcoală, se adresează, de regulă, celorlalţi în rusă. Şi aceştia îi răspund pe limba lui. Nu la fel se întâmplă cu un român aflat într-un grup de rusofoni. Autohtonii dovedesc o extraordinară toleranţă. Însă duminica la târgul de vite, făcând prieteneşte cu ochiul, nu are nici-o ezitare în a se adresa gospodarului rusnac care îşi vinde porcul cu formula: „Măi, Ivane, cu cât mai vinzi, mă, rusul?”
Mi-e drag adevărul şi rămân în căutarea lui pe termen lung, dar mă şi tem că nu întrevăd suficient consecinţele geopolitice în orizontul actual ale punerii în discuţie a romanităţii noastre. Cu erorile şi limitele ei ne oferă un reper, o certitudine a devenirii în spaţiul european. Dar dacă ne duce spre prăpastia pierderii identităţii entice şi la dispariţia ca neam, prin uitarea propiei origini şi a stimei de sine, ne putem asuma acest destin? Îmi place să fiu un îndestulat european, dar sigur mă simt infinit mai confortabil în demnitatea mea de român european. Mi-e şi groază să-mi imaginez ce s-ar fi ales de românii basarabeni dacă sfârşitul războiului rece ar fi marcat victoria revoluţiei mondiale cu dispariţia statelor şi naţiunilor şi nu neantizarea lui „homo sovieticus”.
Atâtea falsuri s-au fabricat pe seama limbii noastre încât mi-e greu să mai cred că voi apuca momentul când lingviştii români vor reuşi să impună adevărul despre limba lor. Eforturile de demonstrare a străvechimii ei pe baze onomatopeice ori prin apelarea la morfeme stem, radicalii constitutivi ai familiilor de cuvinte, existenţi numai în ea, e încurajatoare. Dar, în zadar le vei spune răuvoitorilor că geţii râdeau ca proştii când Ovidiu li se adresa în latina sa pentru că ei îl înţelegeau perfect, dar îi distra modul cum le stâlcea limba, şi asta înainte de romanizare ori că pe Columnă dacii şi romanii, care abia se războiseră, se înţeleg şi acum fără translator. Cât timp se vor număra cuvinte geto-dace în limba română şi nu se va accepta oficial măcar premisa că româna e limba vorbită de getodacii vremurilor noastre şansele sunt minime. Nu poţi demonstra că româna ţărănească e latina vulgara cât timp comparatiştii caută similtudini şi interferenţe între româna literară, impusă de gruparea din jurul lui Maiorescu şi latina clasică ori celelalte limbi europene culte (ale regelui) fără a cerceta străvechea limbă neaoşe. Ar descoperi, cu stupoare, că şi astăzi mai există chiar în supercivilizata Franţă sate unde limba localnicilor seamănă mai mult cu româna. Acolo trebuie să îi caute chipul etnologii de astăzi! Şi nu mă gândesc la cei de aiurea, ci la aceia născuţi în limba română.
Dar, mai ales, povestea fiecărei limbi este legată de istoria vorbitorilor ei. Şi dacă această istorie e falsă nu ai cum să ajungi la adevărul despre limbă. Cercetarea să se raporteze la un alt „fond istoriografic şi lingvistic” decât cel însăilat de „somităţi” poate aflate, conştient sau inconştient, în serviciul inamicilor românităţii. Dată fiind practica colonizărilor, actualul model, care se vrea echilibrat, sugerează un purism etnic care ne duce cu gândul că am putea fi urmaşii legiunilor pierdute, corpul expediţionar sedentarizat după căsăpirea autohtonilor, cam cum s-a întâmplat cu incaşii, ce căpătându-ne memoria originii imperiale avem legitimitate egală asupra Romei cu a italienilor. Dar atunci nu am mai putea vorbi de o istorie a „căsăpiţilor” şi nici de o continuitate a legionarilor imperiali în actuala noastră patrie, dând apă la moară celor care tocmai de asta ne acuză.
Ce ar fi dacă am accepta puţintel mai altfel belicoasa chestiune a romanizării dacilor? Termenul ar rămâne valabil, dar prin el să înţelegem încetăţenirea populaţiei getodace, prin pierderea suveranităţii statale şi includerea ei forţată sub autoritatea Romei. Ceva similar, pe undeva, cu actuala integrare europeană a României. Asta ar elimina stupidităţile privitoare la dispariţia unui popor cu istoria, limba şi cultura sa şi apariţia în casa lui a altuia. Însă, ar trebui să recunoşti că populaţiile getodacă şi latine vorbeau aceeaşi limbă ţărănească preromanică, ce seamănă izbitor cu româna arhaică (vlahă, basarabeană etc). Romanizarea limbii s-ar fi făcut la fel şi în Peninsula italică şi în Dacia prin trecerea de la româna vulgara naturală, formată în mod liber, la confecţionata latină imperială (impusă). Ar însemna că această vorbire ţărănească preromanică era limba Europei din care, acolo unde a supravieţuit, prin fertilizarea ei de către latina imperială au înmugurit limbile romanice de astăzi. Ehei, dar de unde să iei medicul care să ne lecuiască de boala asta a primordialităţii care, poate inconştient, cel mai adânc e înrădăcinată la noi românii?

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!