agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1010 .



Despre Kinderlandul nostru
eseu [ ]
scris de Liliana Corobca

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Val.C ]

2016-02-26  |     | 



Cred că nu-i puțin lucru să vinzi la Bookfest-2013 mai bine decât Mircea Cărtărescu & Dan Lungu. Iată însă că basarabeanca (stabilită de ceva timp la București) Liliana Corobca tocmai a făcut-o, ultimul său roman, Kinderland, Cartea Românească, 2013, fiind primul în topul vânzărilor de la târg. În anul 2016 cartea dată este aleasă pentru a fi citită de chișinăueni, printre ei fiind și eu unul. Mi-a plăcut romanul, deși nu este prea mare ca volum. E mai degrabă un eseu desfășurat, o povestire vastă, redactată la persoana întâi singular, din perspectiva unei fetițe de 12 ani, Cristina, care-și crește singură cei doi frați preșcolari, Dan și Marcel, dat fiind că mama lor lucrează în Italia și tata în Rusia, romanul cucerește prin firescul spunerii: „Nici nu-mi mai imaginez cum e să stai acasă cu mama și cu tata. Să-ți spele ei hainele, să facă ei curățenie, mâncare, iar tu să tai frunze la câini”, asta după ce sora mai mare își mustră, ca o mamă bună, copilașii: „Nu plângeți, acum avem de lucru. Facem program. Ora de plâns: opt seara. E mai bine așa. Ce-ar fi să mă apuc și eu de plâns tocmai când vouă vă e foame?” Deloc retorică, întrebarea – întreaga narațiune fiind, în ultimă instanță, un plâns sublimat, după cei plecați de-acasă după „bani lungi”, dar și pentru cei rămași la vatră (de pildă, bunica, a cărei moarte e așteptată cu sufletul la gură – căci „în sfârșit, mama și tata vor veni acasă”).

Pagini emoționante, unele de-o ingenuitate dezarmantă („Apoi un copil străin (…) ne-a învățat jocul de-a kinderlandul, adică cei mici se joacă de-a cei mari. (…) Da, kinderlandul e jocul nostru preferat. Kinderlandul mic, kinderlandul mare. Cel de râs și cel de plâns”), din care desprindem acest fragment antologic: „Profesoara de geografie ne-a dat temă pentru acasă să desenăm harta satului nostru și să scriem pe hartă țările în care au plecat oamenii din sat. (…) Apoi, la lecție, îi spuneam pe rând ce știam și ea scria pe tablă toate țările. De la noi din sat numai în Africa nu a plecat nimeni. Încă”.

Are autoarea și alte pagini demne de atenția cititorului. De pildă, despre tați răi, care-s bețivi și își bat copiii. ”Ba chiar și al nostru ne bate, când stă mai mult pe acasă”, recunoaște eroina cărții, personajul central, o copilă de 12 ani. Pe mine, zicea ea, m-a tras de ureche de față cu fetele, iar pe Dan, frățiorul ei, l-a fugărit cu o scândură, strigând la el, deși nu făcuse nimic rău.
Găsim în carte și cea mai scurtă miniatură a autoarei. E o miniidilă a Cristinei cu Fedoraș.
...” Eu știu că, într-o zi, Fedoraș se va întoarce și mă va lua în căsătorie. El mă iubește foarte mult. Aștept să termine școala. O să vină și o să construim casă în satul nostru, cel mai frumos din lume. Și dacă toți vor pleca și va rămâne satul pustiu, noi vom face mulți copii și vom umple satul la loc. Copiii noștri vor ocupa casele părăsite, vor crește mari, vor lucra și satul va înflori.” ( Visuri frumoase, copilărești, bineînțeles).

Liliana Corobca a debutat cu romanul Negrissimo (un fel de roman despre actul scrierii), Editura Arc, Chișinău, 2003 (Premiul „Prometheus“ pentru debut al revistei ”România literară”, Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova). Al doilea roman: ”Un an în paradis”, apărut tot la Cartea Românească, în 2005 abordează problematica traficului de carne vie. Și al treilea volum, ”Kinderland”, e un roman care tratează tema migrației, a lucrului în străinătate, și încearcă să scoată la suprafață ce rămâne în urma celor plecați după ”bani lungi”. Cunosc și alte povești ce sondează realitatea migrației, realitate ce se adâncește din ce în ce mai mult. Bunăoară romanul lui Ion Anton ”Viața ca amintire” apoi și al doilea – Alina
Însă, cartea Lilianei Corobca mi s-a părut că este un pic altfel. Ea are un subiect simplu dar privit dintr-un unghi inedit. pentru că naratorul este o fetiță de 12 ani, Cristina.
Fără personajul central, Cristina, romanul nu ar mai fi fost la fel, ar fi rămas doar problema spinoasă a plecărilor masive în străinătate. Alegând însă vocea unui copil, perspectiva este unică și confruntă cititorul cu gândurile acestuia, cu dilemele și nefericirile fetiței, cu naivitatea, dar și maturizarea precoce, cu așteptarea continuă și dureroasă, cu golul imens provocat de plecarea părinților la muncă în Italia (mama), respective în Rusia (tatăl). Scriitoarea nu se oprește aici. Cristina are doi frățiori mai mici pe care trebuie să-i îngrijească și niciun adult în gospodărie (pentru că da, acțiunea este plasată într-un sat din Moldova) – rudele sunt, de cele mai multe ori, indiferente față de situația copiilor ”părăsiți” pentru ”bani lungi”, sau sunt neputincioase (cum este bunica, bolnavă).
Romanul debutează cu o întâmplare haioasă: fratelui mijlociu, Dan, i s-a lipit, aproape de buric, o căpușă. Sora lui, protectoare, încearcă să i-o scoată, dar se teme că-i va rămâne capul căpușei acolo și-i va suge tot sângele. Așa că pornește în căutarea unui adult care să-i ajute. Singurul om disponibil se dovedește a fi un bărbat de care copiilor le era frică. Când au văzut omul intrând, cei doi frați au amuțit, uitând să mai plângă. La o adică omul inspira mai multă frică decât căpușa. Omul se adesă fetei:
- Ai rachiu, ori odecolon?
- Vrea să bea, să se îmbete și să-mi arunce frații peste gard, gândi Cristina. Însă omul se apropie de copilul suferind, clănțăni fioros căpușei din puținii lui dinți. Apoi cât ai clipi, omul strânse între unghiile murdare căpușa umflată și o aruncă jos, privind atent la burta băiatului.
- Am scos-o cu tot cu cap, spuse el satisfăcut. Calc-o acum în picioare.
Apoi din sticla cu rachiu turnă puțin în palmă și îi frecă burta copilului. L-a dezinfectat cu rachiu, vasăzică!
Această candoare, împreună cu oralitatea jucăușă, străbate întregul roman – ce s-a vrut a fi unul epistolar, migrând apoi între scrisori adresate de către Cristina mamei ei și povești din viața cotidiană a celor trei copii. Mă bucură faptul că autoarea a renunțat la ideea (precum ea însăși mărturisește, pe coperta a treia) de a scrie un roman epistolar. Nu cred că ar fi fost veridic, în contextul în care fetița se ocupă de gospodărie (hrănește animalele, face curățenie, are grijă de plante), de frații ei mai mici (Dan împlinește 6 ani, iar Marcel este mai mic, 4-5 ani) și merge la școală – când să-și facă timp și pentru scrisori lungi către mama ei?
Mai bine folosește telefonul. Adică, de la o săptămână la alta copila vorbește cu mamă-sa. Urmează pasaje în care autenticitatea vocii naratorului este pusă la încercare. Vedem că avem de-a face cu o fetiță inteligentă, chiar dacă ea nu are timp de învățat și nici note foarte bune la școală nu are.
Trebuie undeva să existe un sat doar al nostru, cu legile lui, cu viața lui inaccesibilă și necunoscută celorlalți. Unde viața să curgă frumos, darnic, milostiv, fără răutate, dor și așteptare. Un sat al copiilor buni. (…) Bărbații și femeile, normali, sănătoși, apți de muncă și care să trăiască la sat, sunt o raritate, o minoritate. Moldova copiilor. Sună foarte frumos. Construim un viitor luminos pentru copiii noștri. Da, numai că-l construim în Spania, Italia, Rusia, că-n Cehia am construit deja totul și nu se mai cer constructori. În Spania, de fapt, e criză. Copiii cu părinți în Spania s-au bucurat.
Desigur, în pasaje precum cel de mai sus, vocea scriitoarei își face loc printre cea a naratoarei. Nici nu se poate abține să nu reflecteze asupra migrației, de vreme ce ea însăși a trăit într-un sat din Moldova și observă toate schimbările care au intervenit în mediul rural de după declaraea independenței. Sunt fragmente și detalii atât de fin puse sub lupă încât am trecut cu vederea neverosimilitatea lor.
Cristina pare că îi povestește mereu mamei, chiar și atunci când nu i se adresează direct și vorbește despre ea la persoana a treia. Privirea ei înregistrează micile întâmplări din viața fraților – cum și-au făcut prietene și au avut parte de primul lor ”pupic”, cum își apără jucăriile de cei care vin în vizită pentru a le fura (pentru că nu este nimeni care să se impună în casă) și fac percheziții îndelungi înainte de a-și lăsa partenerii de joacă să părăsească gospodăria, durerile lor fizice sau sufletești. Relatează bârfele satului și micile scandaluri sau picanterii, impunând o judecată de valoare asupra lor (de exemplu, bărbații care se întorc de la muncă din străinătate cu alți copii, adolescente care rămân singure în sat și se prostituează sau violența unui vecin care își bate soția atât de mult încât devine mijloc de divertisment). Încearcă să descrie viața, dorințele și neîmplinirile ei, în calitate de ”mămică” sau ”viitoare femeie” – surprinzător pasajul în care mărturisește că așteaptă cu nerăbdare venirea menstruației, de exemplu. Din când în când, își amintește de viața de familie (pe care Dan, fratele mijlociu, nu și-o amintește, iar pe care Marcel nici n-a prins-o) și de copilăria ei, de cele mai multe ori reprimate din pricina suferinței pe care i-o provoacă.
Uneori, după ce vorbesc cu tine, mi-e atât de greu pe suflet! Vreau să plâng, dar cum încep să lăcrimez oleacă, se pun și frații pe bocit și nu-i mai oprești. Undeva să mă ascund și să plâng în tihnă tot nu pot, că mi se înroșesc ochii și mă doare capul …
(…)
Marcel știa că n-o să-l cred, c-o să mă uit la el ca și cum nu-i în toate mințile și mă apucă de poala rochiei, trăgându-mă după el. M-a dus în camera noastră cea mai îndepărtată, rece și întunecoasă și am văzut. A băgat o pernuță într-un palton vechi de-al tatei, a pus deasupra pălăria, care știam că e a tatei, dar nu o purtase niciodată (…). Avea tatăl lui Marcel și cizme, și pantaloni. Marcel m-a privit triumfător, chipurile, vezi, iată-l pe tata. A ridicat un băț (de unde l-o fi găsit, atât de lung și de subțire), cu ăsta l-a bătut, chipurile. Am luat bățul și i-am tras una la fund.
– Așa?
– Da, a răspuns el și n-a plâns că l-am lovit.
(…) Copiii aceștia imită tot.
Cartea este presărată, spre sfârșit, de ritualuri magice practicate de copii – Alisa, o altă fetiță, o inițiază pe Cristina în vrăjitorie, o învață descântece (de reținut cel de aducere acasă a părinților, nu cu inima, care doar lăcrimează, ci cu mintea) și practici de vindecare.
Printre rânduri primim o explicație concretă a titlului, în strânsă relație cu subiectul volumului și cu nevoia de joc și joacă a copiilor în cauză:
Acum câțiva ani, a venit ajutor umanitar la școala noastră și în fiecare cutie era câte un ”Kinder”, adică un ou de ciocolată cu o jucărie mică înăuntru. (…) Credeam că ”kinder” înseamnă ou. Apoi un copil străin ne-a spus că înseamnă copil și ne-a învățat jocul de-a kinderlandul, adică cei mici se joacă de-a cei mari.
Da, kinderlandul e jocul nostru preferat. Ne jucăm după lecții, seara, în vacanță. Kinderlandul mic, kinderlandul mare. Cel de râs și cel de plâns.
Așteptarea este o stare perpetuă în carte – unul dintre cele mai crude episoade este acela în care părinții le spun copiilor că nu vor veni în vacanță până când nu moare bunica, pentru a nu cheltui bani cu două drumuri. Cristina simte că este pusă în fața unei situații grele: trebuie să aștepte să le moară bunica pentru a se bucura de întoarcerea părinților.
Vedem viața unui sat, prin ochii unui ”copil mare, de 12 ani”, cu fragmente înduioșătoare, dar și zile mai bune, cu o Moldovă săracă și pustiită.
Vedem și observăm: cartea Lilianei Corobca nu este ca filmul lui Vadim Derbeniov de altădată intitulat ”Copilul merge după soare”. Copilul în cartea Lilianei nu este unul fericit sau romantic, ci el e mai degarbă un pui de om victimizat, ca tata, ca bunelul sau ca alte rude mai îndepărtate, care au fost deportate în Siberia cu de-a sila. În cazul părinților acestor copii ”deportarea” lor la muncă este făcută benevol de către ei. Istoriile se repetă, însă în alt fel, în alt mod și în alt timp, pe care îl cunoaștem, fiindcă suntem încă vii, și suntem martorii unor fenomene, care încă, parcă nu se văd bine, dar va veni timpul și se va vedea, da va fi déjà prea târziu.

Bineînțeles, autorul nu dezvăluie previziunile mele, dar ele sunt lăsate să fie înțelese de căte cititor. Eu nu ași fi scris nimic despre cartea dată, însă după prima lectură n-am rezistat și am punctat și eu câte ceva. Mai știi, poate, peste o vreme, voi găsi și alte obiecții sau cuvinte de încurajare pentru tânărul scriitor – scriitoare de la noi, din Basarabia, dar de fapt și din România, odată ce dumneaei scrie în limba română și este editată la București la CARTEA ROMÂNEASCÃ.

Până aici este bine, mi-a șoptit Îngerul de la Poarta Purgatorului. Într-adevăr mi-am zis. Însă, atunci când am încercat să le citesc câteva pagini nepoților mei născuți în Irlanda; dânșii, nu știu de ce, izbucneau în hohote de râs. De ce oare? Doar ediția din anul 2015 de la ”Polirom” colecția top10+ cuprinde cele mai valoroase scrieri?
Nepotul meu de 13 ani, Daniel și nepoțica de 9 ani, Beatrice mi-au mărturisit că ei nu înțeleg ce este o căpușă, care suge sângele copilului. Dânșii m-au întrebat: de ce Dan și Cristina din cartea Lilianei Corobca sunt prea stranii, sunt chiar ciudați. Marcel se joacă cu păpușile. Iar Cristina povestește despre o toaletă puturoasă în care, dacă intrai, nu mai puteai răsufla de putoare. De unde să știe Daniel din Irlanda despre realitățile de la baștina tatălui său, dacă nu din ”Kinderland-ul” Lilianei Corobca.
Ironică și bizară le-a părut micilor mei irlandezi de origine română și fraza următoare: ”Acum toaleta servește doar pentru pupatul în fund al prietenilor adevărați.” De cazul cu doi deputați; unul înalt și altul josuț care au căzut în toaleta ca o mlaștină periculoasă și puturoasă, în care puteai să te îneci, Daniel și Beatrice chiar au râs foarte mult.
Din toate mărturisirile Cristinei, personajul feminin principal care povestește despre cruzime și tandrețe, despre durere și mângâiere, disperare și speranță – despre țara copiilor maturi, ale căror glasuri nu sunt ascultate de nimeni, irlandezilor mei cel mai mult le-au plăcut paginile despre așteptări. Marcel s-a pus pe așteptat. ”Iar mama cu tata pot veni peste o lună, poate chiar mai târziu, depinde când moare bunica”.
Mama și tata nepoților mei vin din Irlanda la sfârșitul verii, în luna august. Cu ei se vor întoarce de acasă-acasă în Irlanda. Vor studia în școala lor irlandeză și vor vorbi în limba engleză. Doar acasă, la bucătărie, vor vorbi în limba română. Și asta - doar cu părinții și cu bunica, la telefon sau pe Skype. Admit că, poate ei mă vor aștepta și pe mine, ca eu să vin în vizită în Irlanda lor, fie măcar și pentru o lună de zile.
Aștepările nepoților mei nu pot fi comparate cu ale copiilor din Moldova de Est și din România, care își așteaptă părinții să se întoarcă de la muncă acasă. Să vină mama la copiii ei aproape abandonați...
Acesta este mesajul cărții.
În afară de aceste așteptări am mai observat prezența unei așteptări ale altui personaj. Un oarecare Costică, în lipsa soției, care l-a lăsat cu doi copii ai lui, își dorește o femeie. Și o găsește. ”În cele din urmă, ea s-a mutat la el.
Zmeoaica. Așa este poreclită, pentru că e ”o femeie înaltă, puternică, zdravănă, când îndreaptă spre tine o țâțâ de-a ei te subțiezi automat și te cuprinde tremuriciul, iar dacă se supără pe Costică ori pe altcineva, scoate foc pe nări și fum pe urechi.” Costică a adus-o pe exotica femeie ”Din satul vecin și a făcut cu ea chiar și un copil. Îi știe de frică și o respectă, din când în când mai ia și bătaie de la ea”, scrie autoarea.
Așa-i trebuie. Ce a căutat, aceea, în sfârșit, a găsit! Zmeoaica i-a venit de hac, sau i-a potolit setea și toate așteptările.
Autoarea își încheie romanul cu vestea că ”Bunica a murit ieri dimineața... Plâng și nici nu știu dacă de jale din cauza bunicii sau de bucurie că, în sfârșit, mama și tata vor veni acasă.”
Ironic și totodată firesc final de roman despre așteptările unor copii lăsați în voia soartei de către părinții lor în viață plecați de acasă după bani lungi, după bani mulți, care nu întotdeauna aduc fericirea.
Iată încă ce gânduri mi-a trezit lecturarea repetată a cărții ”Kinderland”, reeditată în anul 2015 la Iași, la POLIROM.




.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!