agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1955 .



Viața, dumnezeul nostru de fiecare zi
eseu [ ]
fragment din lucrarea Antropoteism

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dafinul ]

2015-06-09  |     | 



Dintre toate întrebările și răspunsurile pe care ni le adresăm, cele legate de problematica vieții și a morții sunt cele mai tulburătoare și cu certitudine cele mai dificile. Impactul emoțional e determinat, poate, nu atât de incapacitatea noastră cognitivă de a penetra acest mister, cât de reprezentările și percepțiile pe care fiecare ni le-am format în funcție de condiția existențială în care ne găsim. Pentru unii viața pământeană este o escapadă de plăceri, un rai care am dori să nu se mai sfârșască, iar pentru alții este o osândă în iad, de unde vom evada într-o zi fără a ști unde. Problematica vieții este, în primul rând, o chestiune de autopercepție și reprezentare individuală și colectivă a morții. Viața o avem așa cum este ea cu bune și rele, o trăim pe o durată mai lungă ori mai scurtă, dar moartea, prin implacabilul și neștiutul ei, prin faptul că e o întrerupere bruscă a modului nostru existențial cu care ne-am obișnuit ne înnegurează fiecare zi. Caracterul ei limitat ne induce starea de neputință și micime prin raportarea la ceva copleșitor, incontrolabil, sentimentul zădărniciei și al deșertăciunii.
Perspectiva cea mai optimistă (creștină) vehiculează existența vieții după moarte, dar cu condiția acceptării unui mod de viață constrângător al libertății. Unora dintre cei aflați în transă hedonică înfrânarea, cumpătarea și ascetismul li se par, însă, mai rele decât moartea. Imposibilitatea experimentării senzorial-experențiale, la modul personal, a momentului plecării de lângă cei dragi, șubrezenia dovezilor oferite de către cunoaștere, ca și argumentația mai ales de natură mitică și mistică sporesc îndoiala și numărul scepticilor. Unele precepte dogmatice și practici religioase, ca și manifestări de imoralitate a unora dintre reprezentanții clerului îi fac pe mulți să rătăcească în afara turmei credulilor.
Accederea la modul de gândire și trăire antropoteist permite depășirea acestei neîncrederi prin internalizarea reprezentării omului ca un navigator cosmic, aflat într-o infinită călătorie numită veșnicie. Omul pare ființă trecătoare pentru că este redus numai la secvențialitatea spațio-temporală pămînteană, mentalul comun conferind trupului reprezentativitate primordială în diferențierea de ceilalți și cristalizarea identității. Ne privim în oglindă ca să vedem cum arătăm, nu cât de deștepți suntem. Dacă ne-am modifica modul de autopercepție și am considera determinant pentru ființa umană mentalul ni s-ar deschide noi perspective încât am ajunge, poate, să nici nu ne mai preocupe ce se întâmplă cu trupul nostru, iar chestiunea morții să devină lipsită de importanță. Deci, prima condiție a eliberării de psihoza dispariției ar fi să ne deconcentrăm de pe trup și să ne focalizăm interesul pe minte, căpătând prevalență “dubito ergo sum” și „cogito ergo sum”. Dacă am lega cele trei secvențe - viața ca făt în uterul matern, viața de după naștere ca existență în “uterul” terran și viața de “dincolo” după pierderea însuflețirii – într-un continuu spațio-temporal am căpăta o perspectivă mai largă, ce ne-ar permite perceperea elementului de continuitate. Am putea ajunge la ideea că zigotul cu trup de placentă, mintea întrupată și spiritul hologramatic sunt una și aceeași entitate. Așa cum ieșirea zigotului din placentă, ca întrupare, o numim naștere și ieșirea mentalului din existența pământeană o putem numi tot naștere și nu moarte. Zigotul, mintea, spiritul sunt una și aceeași entitate îmbrăcată în haine diferite. Omul în trupul său pe Terra ar fi precum cosmonautul în costumul cu care a pășit pe lună. Și dacă vrem să scăpăm de spaima morții cam aceasta ar trebui să fie semnificația pe care o acordăm valorii trupului – haina noastră pămînteană care se uzează și trebuie schimbată.
Această triadă ar fi expresia Trinității la nivelul său pământean cel mai înalt, umanul. Zigotul ar fi Tatăl, care germinează din sine, mintea l-ar semnifica pe Fiul - modelul potrivit căruia se petrece evoluția, iar spiritul ar fi Duhul Sfânt, “materia” din care se autoconstruiește lumea. Viața ar putea fi interpretată drept devenire ciclică a triadei matrice genetică – conștiință de sine – conștiință universală. În cadrul sistemului nostru solar acest ciclu ar reprezenta 26 000 de ani pământeni, durata unei rotații complete a astrului, ce face posibilă, cu lumina și căldura sa, forma specifică de manifestare a vieții. Atât îi trebuie acestei entități, numită om, de la intrarea sa pe orbita solară pentru a atinge desăvârșirea, ca specie, spre a reuși evadarea către o altă configurație astrală ori către un alt univers. Dacă, pentru simplificare, considerăm durata unei generații de o sută de ani înseamnă că într-un ciclu solar s-ar succeda 260 de generații. Cam aceasta ar fi vârsta unei civilizații umane. În fiecare zi, arheologii fac descoperiri uimitoare ale urmelor unor civilizații dispărute. Cele mai multe nu pot fi explicate pentru că se încearcă a fi atribuite nouă, cei de azi, când de fapt ele aparțin altor cicluri antropologice care ne-au precedat. La venirea aici, matricea genetică aducea cu sine ordinea tuturor popasurilor sale anterioare extrasolare. Poate că galaxia în care se afla supa primordială din care ne-am ivit nici nu mai există. Cine poate ști câți kilometri și ani lumină am străbătut până am ajuns să ne privim în oglindă actuala înfățișare.
Fiecare generație reprezintă procesualitatea trecerii de la matricea genetică la conștiența de sine – autoperceperea ordinii matriciale interne, care e ordinea universului. Această ordine a noastră pulsează continuu, încercând să se mențină în rezonanță vibratorie cu armonia primordială. Și poate că această pulsație, în infinita exprimare a spațio-temporalității căreia îi aparține este viața! În cazul actualului nostru antropos menirea fiecărui individ și a generației sale este să încorporeze (absoarbă) cât e posibil (plinirea) ordinea sistemului solar și să o impregneze pe aceasta cu propria ordine. În secvența pe care o numim “o viață de om”, fiecare creem în jurul nostru cîmpuri de energii ce se învârt în sens invers (vortex), producându-ne o iluminare internă, ca rezultat al alinierii vibratorii a trupului cu inima și mintea. Această stare, în egipteana veche, a fost numită MerKaBa și ea reprezintă vehicolul cu care reușim să facem saltul către conștiința universală – evadarea din sistemul solar. Pe parcursul vieții, fiecare devenim un vehicul merkaba pământean, ne armonizăm, adică atingem stadiul muririi prin care ne eliberăm de trup și mergem “dincolo” (în armonia solară) să „descărcăm” în Cartea Vieții achiziția armonică a minții (fracția din autocunoașterea divină). Aici, Eul care am transgresat existența pământeană (conștiință de sine), ne încărcăm (plinim), timp de 50 – 200 de ani, cu armonia solară, perioadă în care ne pierdem conștiența de sine și redevenim matrice genetică. În această calitate reluăm ciclul reîncarnării pămîntene de la nivelul superior în cadrul aceleeași ființări pe care o numim karma. Înaintașii, precum și urmașii fiecăruia dintre noi suntem una și aceeași ființă în secvențialități spațio-temporale diferite. Așa cum în univers nimic nu se pierde, nimic nu se câștigă, ci totul se transformă, lumea nu se înmulțește și nici nu scade, ci se petrece mereu aceeași pe spirala devenirii. Repetându-se aceste cicluri de trăiri pământene, muriri, armonieri solare și reîncarnări ne desăvârșim ca ființă până atingem stadiul MerKaBa, ce ne permite saltul către o altă galaxie ori dimensiune în calitate de conștiință solară ori universală. Ciclul se reia sub forma triadei: matrice genetică – conștiință solară – conștiință universală. Mai departe, cu acest vehicul MerKaBa, triada va călători prin multivers sub forma: matrice genetică – conștiință universală – conștiință cosmică.
Ce ar fi dacă am considera viața drept existență, ca fanie (arătare) și maniferstare, a Ființei? Nebănuite sunt deschiderile înțelegerii dinspre ceea ce e numită geometria sacră. Pentru că, după Einstein, încă este la modă teoria “găurilor negre” și a „găurilor de vierme” să ne închipuim cosmosul (ordine a Totului) de forma unui tor format dintr-o infinitate de universuri inelare, legate între ele pe verticală. Într-o viziune teocentristă, noi, pământenii ne putem imagina că suntem fătul încă nenăscut al cosmosului, iar universul tridimensional este uterul matern. Fiecare individ uman suntem stadii constitutive ale Ființei Universale (tridimensionale). Trupul ne este placenta pe care o abandonăm în momentul nașterii – moarte terrană. Prin desprinderea de trupul-placentă ieșim în afara planetei pentru a intra în consonanță vibratorie cu armonia ei, iar prin reîncarnări revenim pe Terra, repetând aceste cicluri până atingem nivelul de evoluție al destinului personal. În devenirea ca ființă universală petrecem alte stadii, cu întruchipări diferite pe celelalte planete, sisteme solare, galaxii pe parcursul cărora ne desăvârșim și unificăm întru Ființă. Universul nostru ar fi geneza (uterul) în care capătă ființare Omul Universal. Nașterea sa, eliberarea de placenta tridimensionalității, prin atingerea nivelului MerKaBa al desăvârșirii specifice universului căruia îi aparținem, se produce sub forma trecerii în universul următor. Aici, devenirea continuă prin asimilarea celei de-a patra dimensiuni până la atingerea pe inelul respectiv a noului stadiu merkaba - ascensorul cu care se ridică spre a se naște în dimensiunea universului superior. MerKaBa ar putea fi înțeleasă în sensul podurilor Einstein-Rosen, ce unesc universurile. Mai concret, un fel de punte luminoasă ce poate fi trecută numai de către acela care a atins nivelul respectiv de luminiscență (iluminare). Și așa, din punte în punte (perioade de milioane de ani tereștrii), devenirea continuă, parcurgând întreaga scară a multiversului, la capătul căreia este Ființa Unică – Dumnezeu. Nu vi se pare că modelul prezentat seamănă izbitor cu celebra noastră spirală dacică?
Acest infinit parcurs de la particula elementară la zigotul uman și până la Ființa Supremă este Viața. Rămânând la modelul torului (spirala), ea exprimă sensul ascendent al reîntoarceri Ființei la sine, sens pe care îl numim Evoluție. Celălalt sens, descendent al ieșirii din sine a Indefinitului spre a se autocunoaște sub înfățișarea sa pământeană ultimă – omul, îl numim Creație. Antropoteismul este unitatea celor două sensuri ale Devenirii – creație și evoluție - prin care Indefinitul (Neantul) capătă conștiență de sine ca Ființă (Omul). El este, deopotrivă, realitate ontică, teorie autoexplicativă și metodă unificatoare a celor două perspective – creaționistă și evoluționistă. Valorifică într-o proiecție închegată gândirea speculativă cu meditația creștină, prin decontaminarea ei de misticism, dar și cu logica pozitivistă prin decontaminarea ei de empirism.
Filozofia, în special prin reflecția ei asupra ființei, se apropie de această proiecție, știința însă se cantonează într-o viziune reducționistă dominată de empiric, reducând viața la starea de materie însuflețită. Căutările sunt centrate pe explicația modului de apariție a ADN-ului, proteinelor (informația și cărămida primodială) și de unificare a lor. Cele mai reprezentative ipoteze pornesc de la cunoscuta teorie a generației spontanee, care nu poate explica, însă, existența lanțurilor trofice și ajung până la cea mai recentă și mai spectaculoasă – biocentrismul. Se consideră că supa primordială a constituit incubatorul mamă unde, prin procesul de abiogenză (transformarea anorganicului în organic) au apărut primii aminoacizi. Experimentul reușit al lui Miller Urey pare să confere mai multă greutate celor care susțin ipoteza fulgerului – scânteia electrică care a germinat aminoacizi în mediul saturat cu vapori de apă, metan, amoniac și hidrogen. Alții susțin că argila ar fi cuptorul vieții, locul unde au fost posibile procesele termochimice asupra magmei. De mare succes e teoria panspermiei, ce susține proveniența extraterestră a vieții, cărăușii ei fiind meteoriții.
Un balon de oxigen pentru spiritualiști vine dinspre fizica cuantică, prin incitanta ipoteză a medicului american, Robert Lanza, potrivit căreia moartea e o iluzie, dispariția trupului nefiind punctul terminus al vieții. Reactualizând teza fundamentală a idealismului subiectiv, el consideră că realitatea e doar un construct mintal al stării noastre de conștiență, care nu ar putea exista dacă nu e percepută de om. Spațiul și timpul nu au existență, fiind instrumente de percepție ale minții umane. În viziunea sa biocentristă viața nu este o funcție, manifestare a unei entități materiale, ci este creatoarea, născătoarea universului. Afirmațiile sale se bazează pe faptul, demonstrat fizic, că observatorul modifică starea particulelor. Conștiința omului face ca el să fie mult mai mult decît ființă biologică. Avînd în vedere capacitatea conștiinței de a modifica realitatea, concluzionează ca ea, conștiința, este viața și premerge realității fizice. În sprijinul celor susținute aduce și descoperirea că fiecărui corp neînsuflețit îi supraviețuiește un nucleu energetic de 20 de wați. Dacă creierul este asemuit unui calculator cuantic, această energie ar fi bateria care îl alimentează. Prin întreruperea respectivei energii (moarte) creierul încetează să mai funcționeze, în schimb energia se conservă pentru că nu are unde să se disipeze, neexistând în jur nimic, fiindcă realitatea e creată tocmai de această energie care reprezintă nucleul conștienței. Ea se poate deplasa într-un alt univers.
Tot în acest spațiu al fizicii subatomice, la fel de incitantă se dovedește și teoria cuantică a conștiinței. Ea se bazează pe descoperirea vibrațiilor cuantice în structuri intraneuronale, numite microtubuli, din care derivă undele cerebrale. Problema care se pune este dacă conștiința e rezultatul acestor interacțiuni vibratorii între microtubuli, determinate de efectul gravitației cuantice ori ea preexistă ca o ordine potrivit căreia se realizează aceste interacțiuni. Descoperirea faptului că și după ce microtubulii ies din starea cuantică informația din interior rămâne, putând exista în afara structurii cuantice, întărește ipoteza existenței conștiinței și după ce trupul își pierde însuflețirea.
Imaginea proiectată induce percepția unui fatalism al vieții în sensul că, vrem nu vrem, cu toții suntem nemuritori, osândiți la veșnicie. De unde a apărut, atunci, această înspăimântătoare poveste a morții? Este cunoscut că strămoșii noștri pelasgo-traco-geto-daci se credeau nemuritori, că plecau râzând la cer și își trimiteau pe cei mai buni dintre ei, sacrificrificându-le trupul, cu solie la zeu. Zalmoxe, intrând în peșteră a făcut trecerea „dincolo”, de unde a revenit după șase ani. Toți faraonii egipteni erau, deopotrivă, regi pământeni și zei. După dispariția trupească, corpul lor era păstrat cu mare grijă (vezi Cartea morților) în piramidă, considerându-se că prin el, dacă e corect îmbălsămat, se menține legătura cu spiritul faraonului. Osiris trăia în cele două planuri, iar Phersefona ședea jumătate de an în Hades și restul pe pământ. În tradiția noastră populară există încă un cult al morților, crezându-se că cei plecați veghează asupra urmașilor și le vin în ajutor în momente grele.
Probabil potopul, scufundarea Atlantidei, dacă nu or fi unul și același episod, turnul Babel, distrugerea Templului, arderea bibliotecii din Alexandria și câte multe alte momente catastrofice au făcut ca omul să piardă nestemate ale înțelepciunii străvechi, înstrăinându-se treptat de ea. Ce s-a mai păstrat din acel inestimabil tezaur a fost cu mare grijă ocultată de către iluminații gnosticismului, misterelor, alchimiei și cabalei. Pentru prostime a fost creat iudaismul cu Vechiul Testament, o doctrină ce se dorea a salvării, dar ajunse, într-un final, a răzvrătirii omului și a războirii zeului cu el. Aceasta a dus la apariția unor voci care neagă chiar că el ar reprezenta cuvântul lui Dumnezeu, mai degrabă fiind considerat produsul unei divinități rele. Pentru fiii poporului ales înțelepciunea despre viață se află pe plan secund, esențială fiind făgăduiala că Cel de Sus va face din ei un neam numeros ca stelele și ca nisipul, care va stăpâni lumea. Interesul este astfel translatat de pe înțelegerea ființei umane în contextul universal pe obținerea unei poziții privilegiate printre semeni. Exacerbarea acestei preocupări pentru viața pământeană l-a îndepărtat și mai mult pe om de cer, preocuparea lui majoră fiind să-și trăiască clipa, pentru propriul confort sacrificîndu-i chiar pe cei din jur. Setea de putere și dominație, lăcomia au făcut din el un perturbator al ordinii divine. Drept urmare, Dumnezeu trimite mai multe pedepse aleșilor săi, dar fără rezultat; aceștia continuă să încalce Legea pentru că, trăind în beția patimei trupești și-au pierdut interesul pentru viața veșnică.
Trebuia făcut ceva excepțional, care să impresioneze mulțimea, acest trup care îl sedusese pe om și făcuse din om robul său, îndepărtându-l de la comuniunea cu zeul trebuia pedepsit exemplar pentru a determina o schimbare radicală de comportament. Și acesta este episodul răstignirii Fiului pe cruce. Totodată, trebuia să-i amintească ceea ce omul uitase, anume faptul că viața înseamnă mult mai mult decât existența trupească. Aceasta e semnificația învierii și a înălțării, să arate că preocuparea excesivă pentru trup duce la moarte, dar că în om există și resursa salvării sale. Pornind de la faptul că omul uitase că el reprezintă mult mai mult decât trupul său și sensul existenței devenise trăirea hedonică prin satisfacerea poftelor trupești, creștinismul exploatează tocmai acest lucru. Inoculându-i spaima pentru moartea trupului cu care se identifica, creștinismul încearcă să-i retrezească interesul pentru viață. Amenințarea morții trebuia să reprezinte cel mai serios motiv pentru ca omul să-și schimbe obiceiurile și să trăiască în armonie cu ordinea naturii și a lumii. Numai că ispitele se dovedesc mai puternice chiar decât teama de moarte, omul complăcându-se în vechile sale năravuri se obișnuiește să-și accepte moartea ca pe o fatalitate. Această stare alienantă, transmițându-se din generație în generație, devine mod de viață unanim acceptat ca normalitate. Cu timpul devine convins că viața sa înseamnă starea de însuflețire a trupului său și că nu are ce face, e nevoit să-și accepte soarta de muritor. Ateismul îi întărește această percepție și încearcă să-l consoleze, propunându-i o fericire pământeană în condiția sa de muritor.
Noul Testament vehiculează conceptul morții, dar în doctrina cristică, în mod real, moartea nu există. Viața e suflare divină asupra sculpturii de lut cu chip de om. Tatăl este izvorul vieții, Fiul este dătător de duh, iar duhul este însăși viața. Moartea e aparentă întrerupere cu izvorul vieții, Iisus fiind cel care reface această legătură, redându-i omului posibilitatea ridicării din condiția de ființă decăzută după sfidarea adamică. Viața creștină ar reprezenta apartenența la totalitatea divină, iar moartea ieșirea în afara acestei totalități. Apostolul Pavel afirmă: „… pentru mine a trăi este Hristos!” Deci viața ar fi identificarea totală cu Fiul, reprezintă trăirea lui Christos. Cei din afara Lui există, dar sunt morți. A trăi înseamnă a fi în așa fel încât să apari înscris în Cartea Vieții. Biserica este templul pământean al vieții, spațiul unde muritorul exersează pentru o clipă nemurirea, locuind în trupul Fiului. În acest mod se încarcă cu misterul veșniciei și își dă seama, se convinge de posibilitatea existenței sale eterne întru divin. Muritorul din trupul pământean, identificându-se prin credință (cuminecare) cu Christos își depășește condiția, făcând saltul din trupul său perisabil în trupul sacrului. Ca muritor, într-o viață de pământean, nu pot realiza curățirea trupească prin care aș putea să ajung la unirea cu zeul, dar prin Biserică mă pot bucura de aroma eternității, o pot respira și mă pot oxigena cu ea. Pentru atingerea stării de curățenie trupească trebuie să parcurg întregul ciclu de reîncarnări pământene. Până la al doilea conciliu de la Constantinopol (anul 553) creștinismul accepta reîncarnarea, dar s-a renunțat la recunoașterea ei în urma celebrei dispute cu arianii (catarii).
Exemplul lui Iisus este menit să retrezească încrederea omului în condiția și posibilitatea sa de ființă nemuritoare. Starea de decădere (murire) a pământeanului rezulta din faptul că el se obișnuise să trăiască în afara armoniei divine. Prin interesul său excesiv pentru trupesc nu mai reușea să rezoneze spiritual cu ordinea cerului. Doctrina creștină e doctrina învățării atingerii, prin înfrânare trupească, iubire și credința în posibilitatea nemuririi, a acelui stadiu de vibrație prin care omul să intre în rezonanță cu universul. După părăsirea trupului pământean, ajungând “dincolo”, fiecare își creează mental, în funcție de potența propriei conștiințe (nivelul de mântuire), un alt trup. Comparându-și forma și culoarea propriei holograme cu modelul prefigurat în destin își dă seama de corectitudinea vieții sale pământene, de măsura în care s-a înscris în ordinea universală ori s-a abătut de la ea. Starea conștiinței sale reflectate în holograma trupească arată cât de virtuos ori păcătos a trăit și la ce distanță se află de momentul mântuirii. Cel a cărui hologramă se apropie de modelul predestinat înseamnă că și-a îndeplinit menirea pe calea autodesăvârșirii și intră în starea de trăire paradisiacă, prin care se bucură de fericirea de a fi asemenea lui Dumnezeu, realizând transmigrarea într-o altă etapă a devenirii ori într-o altă dimensiune a existenței. În funcție de abaterile de la model al hologramei personale, fiecare individ reia ciclul reîncarnărilor pământene în cadrul cărora ce autocorectează până atinge nivelul de armonizare a conștiinței potrivit stadiului terran al devenirii, care să-i permită continuarea călătoriei. Cei care la capătul ciclului eșuează nu mor în sensul dispariției, ci sunt nevoiți să-și întrerupă călătoria și să existe în starea de nefericire specifică infernului. În acest creuzet al arderilor interne unii se pot reconfigura potrivit ordinii pierdute. Vizita lui Christos în iad, după răstignire, lasă să se înțeleagă că până și unora dintre cei aflați aici li se oferă șansa recuperării în urma judecății de apoi. Cei care datorită desfrâului trupesc au acumulat dezordine internă ce îi face irecuperabili regresează către regnul animal ori vegetal. Se poate spune astfel că pier cei care au acumulat asemenea dezordine internă încât devin incompatibili cu nivelul evolutiv pe care se aflau, suportând o altă decădere. Raiul și iadul nu există în sens ontic, nu sunt niște locații, ci sunt stări extreme, specifice nivelului de evoluție a conștiinței, de trăire a autoîmplinirii ori a neîmplinirii. Deseori auzim expresiile: “ mă simțeam în al noulea cer “ ori “viața mea e un infern!”
Ființă trinitară ca și zeul, omul este unitatea funcțională a trei tipuri de energie: mentală (spirituală), care face posibilă conștiența și creația intelectuală; iubirea prin care se întrupează și reîntrupează (pro crează) și voința - forța motivatoare a făptuirilor (crearea de artefacte). Vehicul cosmic, datorită lor, el se manifestă asemenea unei rachete cu trei trepte. Transcenderea vieții trupești echivalează cu înscrierea pe o altă orbită și se realizează prin consumarea energiei volitive – epuizarea elanului vital. De aceea momentul trecerii e însoțit de o mare oboseală. Când această energie nu e complet consumată, rămășițe ale ei (memoria trupului) determină cunoscutele apariții holografice cărora le spunem fantome. Energia nu a mai putut fi epuizată în marea trecere pentru că, datorită concentrării excesive asupra trupescului (păcătuire), s-a produs un dezechilibru între cele trei tipuri, elanul vital – fenotipie a iubirii convertite în egoism, acumulându-se în exces. Drept urmare, individul e atât de legat de trup încât refuză să-l părăsească. Pentru a fi posibil ceea ce numim viața de după viață, rațiunea și iubirea trebuie să atingă un anumit prag și să intre în consonanță, adică să atingă acel stadiu merkaba. Iubirea este elementul reunificator, forța prin care divinitatea după ce s-a cunoscut pe sine sub chip de om se întoarce în sine. În această întoarcere aduce cu sine și conștiența acumulată. Indivizii umani sunt scânteieri ale acestei autocunoașteri care devine autoconștiență de sine a divinului - conștiință. Iubirea este cărăușul acestei conștiențe, reprezintă acea vibrație internă ce pulsează ca un far călăuzitor pe drumul către armonia divină.
Păcătuirea, ca orientare predominantă către trupesc, reprezintă un dereglaj, dezechilibru prin care elanul vital se acumulează în exces (egoism) și fiind deturnat sensul iubirii ne pierdem farul și rătăcim. Ba mai mult, o parte din această energie vitală excedentară rămâne atașată ca un lest la binomul iubire-rațiune. Iubirea fiind slabă nu se mai realizează saltul și ființa rămâne ostatică în orizontul culorii roșii, nemaiputând să continuie evoluția prin întregul spectru către ultraviolet și alb. Această existență în infraroșu este iadul sau moartea! Insistența creștinismului pentru mântuire prin iubire are în vedere tocmai evitarea acestei situații. Prin credință iubirea se menține destul de puternică, iar mentalul acumulează suficientă înțelepciune astfel încât elanul vital (atașamentul față de trup) să nu devină hiperactiv încât să obstrucționeze trecerea. Dacă viața terestră e o replicare pe orizontală prin intermediul proceselor enzimatice, „viața de dincolo” ar putea fi o replicare de ordin superior, prin intermediul elanului vital, pe verticală. Eliberat de trup, omul face saltul "dincolo" ca o conștiință iubitoare (spirit). Tocmai aceasta să fie adevărata semnificație a crucii, Doamne, – viața ca o continuă replicare pe orizontală și verticală? Iar întruchiparea veșniciei Tale în tridimensionalitate să fie acest OM ca o cruce? Viața să fie ridicarea pe verticală a acestei cruci, căreia înțelepciunea egipteană îi spunea MerKaBa? Adică Eu, transformându-mă cu fiecare zi în Tine?

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!