agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1111 .



Devenirea - întrupare a Cuvântului
eseu [ ]
fragment din lucrarea Antropoteism

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dafinul ]

2015-05-22  |     | 



În comportamentul nostru zilnic, obișnuim să considerăm cuvântul drept mijloc, instrument de comunicare cu semenii. Prin el ne exprimăm ideile, intențiile, părerile, sentimentele, dorințele trebuințele și ne coordonăm unii cu alții acțiunile în ceea ce întreprindem. Tot prin el ne percepem stările interioare, medităm în fiecare moment asupra situațiilor din jur și a condiției personale. Este unul din modurile noastre de individualizare – cam ce vorbești aia ești - și principalul element de socializare. Cuvântul scris ne reglează comportamentul cotidian, prin el primim și transmitem informații, ne racordăm la moștenirea spirituală a înaintașilor prin învățare și ne emancipăm, ne formăm ca oameni educați; mesajul său ne alintă ori ne amărăște, amăgește sufletul. Când este rostit, i se spune vorbă și umblă slobod din gură în gură (zvon) – vehicul de unificare ori dezbinare între oameni. Cuvântul a provocat războaie și tot el a adus pacea. Prin el ne violăm tăcerile și ne drogăm în fiecare moment, mințim ori spunem adevărul, manipulăm ori ne lăsăm manipulați, ne formulăm izbânzile în cunoaștere și tot prin el ne salutăm, glumim, ne adresăm zeului să ne ierte ori să ne îndeplinească rugămințile.
De fiecare dată îi decodificăm sensurile ascunse și îl impregnăm inconștient cu modul nostru personal de a fi, exteriorizându-ne prin el identitatea. Cuvântul ne definește puterea de a gândi, capacitatea de a crea, abilitatea de exprimare și de comunicare. Este, deopotrivă, balsam sufletesc și otravă, magie pură (descântec) și magie neagră (blestm); în starea de înaltă vibrație transmite energii pozitive ce ne induc starea de bine, iar în cea de joasă vibrație energii negative, uneori malefice. Folosirea cuvântului e o artă în care se întrec oratorii, poeții, filosofii, dar și o știință ce dă atâta bătaie de cap logicienilor, antropologilor, psihologilor, lingviștilor.
Împreună cu gândul formează o unitate indisolubilă, cuvântul fiind depozitarul și transmițătorul energiilor create de gând, iar acesta suportul energetic al intenționalității vorbitorului și al semnificației rostirii (sunet și inscripție). Ele nu dispar, ci se încrustează în spațio-temporalitate, formând amprenta spirituală a fiecărei generații în ceea ce a fost numit memoria akașa. Se consideră că totalitatea gândurilor și vorbelor umanității configurează sfera noeticului, un fel de halou în jurul planetei, ale cărui culori exprimă gradul de permeabilitate a antroposului; atunci când este luminos permite schimbul energo-informațional cu universul și divinitatea, iar când e întunecat îl blochează.
Potrivit ideologiei creștine, Cuvântul reprezintă, însă, mult mai mult. El e însuși Dumnezeu – “Cel Care Este”! Și acest Dumnezeu creștin e văzut ca o Trinitate. Cel mai plastic, ea a fost exprimată în ceea ce s-a numit minunea sfântului Sofronie. Încercând să o explice prin cărămida pe care o ținea în mână, credința sa în ce spunea a fost atât de puternică încât, făcând semnul crucii, din obiectul demonstrației a izbucnit focul care s-a ridicat în sus, apa s-a scurs jos și a rămas în palmă numai cu pământul. Această limitare a Ființei corespunde percepției noastre tridimensionale, specifice universului în care trăim. Și dacă luăm în seamă și timpul, tot ca pe o dimensiune a existenței noastre, poate că Dumnezeul nostru ar trebui să aibă patru dimensiuni. Deci, Cuvântul ar putea fi integrat Trinității ca a patra dimensiune, iar din metafora cărămizii-minune ar merita reținute mai degrabă muchiile, cărora li s-ar putea adăuga substanța genetică (semantică). Mergând pe această extrapolare, ar însemna că fiecărui univers multidimensional îi corespunde un Dumnezeu. Mintea umană nu își poate imagina cum arată Ordinea (Cosmosul) care integrează totalitatea universurilor (dumnezeirilor). Știința, în cea mai temerară construcție teoretică a sa, a reușit să integreze abia unsprezece dimensiuni. Poate că tocmai această Ordine infinit-dimensională ar trebui să o numim Dumnezeu sau Totul. Fața sa spațio-temporală sub care se arată imaginarului omenesc ar putea fi Cuvântul.
Se afirmă că mai întâi a fost Cuvântul, aceasta însemnând că El reprezintă Începutul spațio-temporalității noastre și originea devenirii universului căruia îi aparținem. Atributele sale fundamentale ar fi acelea de Tată, Fiu și Duh Sfînt. Ca Tată este Cuvântul ce creează, rostindu-se pe Sine (vibrație autodezvăluitoare) - însăși Geneza. Ca Fiu este modelul acestei deveniri a cuvântului din sine în universul tridimensional, la capătul căreia se regăsește Ființa în întruparea ființei umane. Duhul Sfânt ar fi „substanța” Creației și Devenirii. Sub această încărcătură trinitară – energie formatoare, substanță semantică, înțeles (arhetip informațional) – Cuvântul ajunge să se întrupeze în expresia sa cea mai evoluată, omul. El marchează finalul acestei autodezvăluiri autocunoscătoare a Cuvântului, încheind ciclul Devenirii pe calea materializării. Totodată, reprezintă o întrerupere, un moment de discontinuitate prin faptul că, cuvânt întrupat care cuvântă, omul se reproduce totuși trupește pe cale biotică (sexuală), dar conservă esența și potența cuvântului în spiritualitatea sa de ființă binecuvântată tot trinitară – trup, însuflețire, spirit. Și această bine cuvântare e poate însăși sămânța genetică – genomul. El își toarnă energia creatoare a minții în cuvinte sub formă de concepte și idei întemietoare de obiecte mentale și materiale inexistente, ce configurează o nouă spațio-temporalitate gnostică și ontică – cultura și civilizația. Omul e cuvântul care continuă să creeze din sine, dar se și procrează în afara cuvântului. “Producțiile” sale ipostaziază o nouă lume a cuvîntului – antroposfera, în prelungirea Creației, în cadrul căreia el se nemurește ca specie (umanitatea), dar se și construiește prin cuvânt și faptă ca individ. Astfel, prin om, Devenirea își reia ciclul în sens invers, drept cale a întoarcerii Cuvântului la sine și în sine. Trăirea umanului amprentează spațio-temporalitatea cu efigia fiecărui individ și fiecărei generații în succesiunea de culturi și civilizații, desăvârșind (închiderea ciclului) creația autocunoscătoare a Cuvântului în procesualitatea respiritualizării.
Prin rostirea, zisa de sine, Cuvântul a devenit Tatăl, în sensul că din Sine a început să creeze lumea: “Zis-a Dumnezeu: Să fie lumină, și a fost lumină.”; “Și orice a spus Dumnezeu, prin cuvânt, s-a făcut.” Creația (Lumea) este, în fapt, o grăire de sine a Cuvântului, o pro creație – concepere-concepție (Facere), căreia noi îi spunem Tatăl. El este mintea care a imaginat universul nostru și acesta, prin big bang – rostirea mantrei AUM, a început să se zidească. Forța ce potențează această devenire ziditoare este Duhul Sfânt. Modelul potrivit căruia se zidește lumea este Fiul. El e conceptul conform căruia se produce formalizarea prin care se ipostaziază Devenirea. Și această întrupare cuvântătoare a Devenirii este Iisus, chipul vizibil al omului. Trupește, omul integrează și semnifică “solidificarea”, în sens de unitate și materialitate, a întregii deveniri. Ipostază materială a Fiului, în esența sa omul rămâne totuși duh – cuvânt rostitor. Însă un duh pe care materialitatea sa trupească îl face perisabil, stricăcios și deci muritor ca chip al divinității.
Cum poate fi explicată această murire trupească! Chip al divinității, omul este o imagine care dispare atunci când nu mai are oglinda în care să se vadă. Și această oglindă este Devenirea mereu schimbătoare. Însă nu trupul omului moare, ci dispare oglinda în care el e vizibil. La fel cum ne-am privi în geamurile unui tren în mișcare, existăm și după ce ultimul vagon a trecut. Maturizarea și îmbătrânirea sunt imagini deformate ale individului în această oglindă schimbătoare a devenirii. E la fel ca atunci când arunci o piatră în oglinda apei în care îți privești chipul. Dacă omul s-ar putea deplasa în sens invers Devenirii, el și-ar revedea imaginile sale anterioare de la bătrân la prunc. Se poate spune că devenirea îi răpește trupul omului, făcându-l muritor. Ca individ nu ne putem percepe propria murire, dar constatăm pierderea însuflețirii și alterarea trupească a altora care au ieșit din devenirea din care noi încă nu am coborât. Dacă devenirea s-ar opri, omul ar îngheța trupește conform imaginii sale din momentul respectiv. Pe durata acestei staționări am putea spune că omul, și trupește, este nemuritor. Dispariția fizică a omului, moartea este ieșirea trupului său din oglinda devenirii – pierderea imaginii sale trupești. Nu viermii îi mănâncă trupul, reintegrându-l trupește în ecosistemul terran, ci devenirea! Trupul moare pentru că își pierde reflectarea de sine.
De ce era necesară această întrupare în omenesc? În primul rând pentru că rostul devenirii era arătarea (fania) chipului divin, numai așa zeul putea să se vadă pe sine, să ia act de existența sa. Nu omul a fost creat după chipul zeului, așa cum se afirmă, ci chipul acestuia s-a arătat și el are înfățișarea omului. Parte a lumii biotice, fizice, energetice, informaționale, omul nu este parte a lumii, ci însăși lumea. Întruparea e scara pe care Cuvântul (divinul) coboară din sine în trupescul uman spre a se vizualiza și percepe. Omul - conștiință de sine a divinității e însăși măsura acestei deveniri autocunoscătoare. Prin el zeul se privește și se bucură de priveliștea chipului său. Această bucurie, convertită în dragoste de sine, naște ego-ul uman. Din perspectiva sa, omul se constată însă ca alter-egou al divinului, dar unul perisabil, trecător, muritor. Și atunci începe să aspire la perfecționarea zeiască încât să devină asemenea, să obțină nemurirea. Exacerbarea preocupării pentru egou face din el un egoist. Egoismul nu este o nonvaloare etică, ci un imbold ontic, forță motivatoare a devenirii. Dragostea de sine îl face să se prețuiască și să fie responsabil pentru ființa sa. Și având grijă de sine are grijă de cum arată și cum se păstrează chipul lui Dumnezeu. Acest egoism e o misie divină care îl împinge să reia Devenirea în sens invers. De aceea sinuciderea e blamată ca antivaloare! Pentru atingerea nemuririi, în trupescul său omul își caută desăvârșirea, urcând scara către divinitate. În acest mod, prin om, divinul, după ce s-a cunoscut sub înfățișarea chipului uman, se întoarce în sine nu ca persoană trinitară, ci ca Ființa Unică ce și-a explorat fațeta sa tridimensională.
Cunoașterea umană este inversă autocunoașterii divine. Dumnezeul-Cuvânt, prin rostire, iese din sine spre a-și vedea chipul (autocunoaște) în odiseea Creației. Omul este chipul divin care, prin cunoaștere, lucrează asupra sieși întru desăvîrșire spre a atinge perfecțiunea nemuririi. Metaforic, am putea spune că omul, în această desăvârșire cunoscătoare, își mănâncă continuu trupul până rămâne numai cap și apoi minte. Dacă Dumnezeu în autocontemplarea sa se dezvăluie, omul în cunoașterea lumii caută esența divină – spiritul, adică se duhovnicește, spiritualizează. Prin trup omul se poate semnifica drept existență distinctă, poate vorbi cu sine și cu alte trupuri spre a-și ergonomiza mediul existențial, se constată (măsoară) în ce fază a desăvârșirii se află și se corectează, privindu-se în oglinda celorlalți. Dar, mai ales, se transmite urmașilor, dăruindu-li-se cu toate achizițiile sale (fenotipii) în gena acestora încât ei să continuie urcușul desăvârșirii de pe treapta pe care el a ajuns. Probabil, tocmai datorită acestei zestre de duhovnicie, primite de la părinți, li se spune, la naștere, pruncilor că sunt niște îngeri. În procesul creșterii și maturizării pruncul acumulează stricăciunea (morbiditatea) mediului existențial care îl face perisabil. Procrearea nu este doar un mijloc de supraviețuire, ci și o cale a continuei înălțări întru desăvârșire din condiția de muritor. Și poate că, de fapt, aceasta este metafora Turnului Babel! Dumnezeu a încurcat limbile pentru că omul alesese o cale greșită, exterioară ființei de a se înălța la El. Calea corectă era să lucreze asupra propriei ființe și să o perfecționeze întru dumnezeire. În cer nu se poate ajunge în “echipamentul” de pământean, ci ca zeu (sfânt).
Experimentul cu Christos se pare că nu a fost tocmai reușit, dacă mai este nevoie de o reîntoarcere a lui Mesia. Pentru mulți, cuvântul ce purcede din Dumnezeu răsună încă în pustiu ca un ecou ce , într-o zi, va fi auzit și va începe, asemenea fugii din Egipt, era ieșirii din iadul pământean. În sensul metaforei biblice iadul nu există. El exprimă starea noastră de neputință de a ne înălța, pe durata unei vieți terrane, la Cuvântul divin. Această neputință face ca viața noastră actuală să fie asemenea unei ape stătute în care băltim și unde se acumulează putreziciunea stricăciunii noastre de muritori. Ne transmitem genetic urmașilor înălțimea la care, ca individ, fiecare am ajuns și ducem cu noi putreziciunea în moarte. Murirea este modalitatea de asanare umană a mediului său, un fel de autoecologizare. Generație de generație, primind de la înaintași mai multă înălțare ne ridicăm, păstrând din ce în ce mai puțină stricăciune. Aceasta înseamnă că, pe măsura devenirii întru desăvârșire, ajungem să fim mai longevivi și trupește. Durata individuală a vieții pământene e un indicator important al nivelului de evoluție a umanității. Să nu uităm că, potrivit Bibliei, a existat o epocă în care omul trăia aproape un mileniu. Cei care mor mai devreme au acumulat rapid prea multă stricăciune, posedă ceva care ar mări prin trăire putreziciunea lumii ori ceva ce nu trebuie alterat de stricăciune.
Crucificarea lui Iisus deschide perspectiva interpretativă că trupul este și instrument al purificării spirituale prin pătimire. El este cel care se dedă ispitelor și prin el omul păcătuiește. Deci, tot prin trup el trebuie să se elibereze, vindece de rău. Lăsându-se crucificat, Iisus s-a eliberat de stricăciunea trupească (condiția de muritor) prin preluarea ei de către osânditorii săi – vinovăția. Acest fapt i-a permis înălțarea și cu trup la cer, celorlalți rămânându-le vina. Din ea se va naște sentimentul smereniei – înțelegere a condiției de ființă imperfectă prin raportare la perfecțiunea divină, ce va stimula lucrarea asupra sieși spre a elimina stricăciunea trupească. În acest mod, urmașii săi vor veni (naște) și vor trăi într-un mediu din ce în ce mai steril, vor acumula mai puțină stricăciune și își vor prelungi viețuirea trupească
Ce nu poate lua devenirea în trecerea ei este Cuvântul pentru că el este însăși Devenirea. Iisus spune: „Cerul și pământul vor trece, dar cuvântul meu nu va trece.” Fiecare rostire de sine este o secvență, o ipostază a Cuvântului pe calea întrupării sale. Materialitatea (întruchiparea) acestor rostiri iese din oglinda devenirii, dar semnificația lor rămâne ca arhetipuri informaționale –spirite, care, în secvențialitatea lor spațio-temporală, păstrează întreaga potență germinatoare a cuvântului. Aceste entități spirituale sunt locuitorii acelei Împărății a lui Dumnezeu, pomenite în Biblie. Fiecare are identitatea unei litere în infinitatea alfabetului ce scrie Marea Carte a Facerii – Împărăția, adică însuși Spiritul ori la fel de bine spus Cuvântul. Probabil, tocmai asta ne transmite Christos când spune: “Cuvintele mele sunt duh și ele sunt viață.“ Aceasta să fie, Doamne, nemurirea omului?
Să nu fi interpretat noi suficient de atent până acum ceea ce ai vrut să ne spui prin “plinirea vremii”? Dacă Tu ești vremea, să Te imaginăm asemenea unui vas ce se umple cu devenirea Cuvântului? Iar marginile vasului să reprezinte limita expansiunii universului nostru, când devenirea se va opri și atunci imaginea noastră trupească va îngheța în reflectarea ei, ceea ce ar semnifica că și trupește am putea deveni nemuritori? Și că tocmai asta ar putea să semnifice înălțarea Fiului la cer cu trup? Din această perspectivă relația omului, ca ființă finită, cu Tine – Ființa infinită devine posibilă. Tu, de fapt, con viețuiești cu noi și prin noi, oamenii! Limbile pământului și vorbitorii lor sunt secvențe ale întrupării rostirii Tale – Cuvântul ce se exprimă ființator pe sine, privit fracționat în anumite spațio-temporalități. De la Începuturi, Tu, tot timpul, ai fost prezent printre noi prin isolite teofanii, ne-ai vorbit prin profeți ori chiar direct. Le-ai cerut lui Adam și Evei, prin viu grai, să crească, să se înmulțească, să umple pământul și să-l stăpânească, iar mai apoi i-ai explicat primului om la ce să se aștepte dacă va mânca din Pomul Cunoașterii. I Te-ai adrest lui Noe, spunându-i să construiască arca fiindcă va veni potopul. L-ai îndemnat pe Avraam să pornească spre Þara Făgăduinței și, sub înfățișare de simplu drumeț, l-ai anunțat că o să aibă un copil, apoi i-ai încercat credința, cerându-i să Þi-l jertfească. Când ai văzut că omul trăitor în fărădelege nu mai deosebea binele de rău, i-ai dictat lui Moise Legea după care să se orienteze spre a nu se pierde sub ispita păcatului. Pentru a-i recupera pe oameni de pe calea pierzaniei, sub chipul lui Iisus, l-ai trimis pe Fiul să le aducă, prin cuvânt (predică), învățătura Ta de mântuire.
Omul Te uitase și slăbise ori chiar se întrerupsese comunicarea cu Tine, apăruse o discontinuitate în procesualitatea devenirii Cuvîntului, existând riscul unei fracturări în ordinea lumii. Pierzând legătura cu Tine, Cuvântul nu mai rezona cu întruparea sa. Prin făptuirile sale, omul putea provoca haos în ordinea Ta, modificând vibrația Cuvântului și însăși sensul Devenirii. Fără modelul Ființei, lucrarea cuvântului asupra sa pentru împlinirea desăvârșirii nu mai era posibilă și fără ea nici întoarcerea la sine a Cuvântului, nemairealizându-se închiderea ciclului. Această circularitate a fost formulată ca lege universală de către compatriotul Ștefan Odobleja în a sa psihologie consonantistă și pe ea se întemeiază cibernetica. Vasul Tău, Doamne, s-ar fi umplut cu o falsă, distorsionată creație, care l-ar fi putut deforma. Cuvântul întrupat nu s-ar mai fi putut spiritualiza și atunci în locul vieții s-ar fi instaurat veșnicia morții prin dominația materialității asupra spiritului. Universul ar fi devenit o forță oarbă, lipsită de conștiență și iubire, ce ar fi lucrat distructiv în interiorul său, dar și în afară, perturbând ori chiar periclitând întregul Cosmos, însăși Ființa, prin instituirea unui ontos lipsit de gnosos – o dezordine infinită agresivă și distructivă.
Euharistia, refacerea legăturii teogenetice reprezenta soluția salvatoare. Aceasta a fost misiunea Fiului – Cuvântul Întrupat în pământeanul Iisus trimis să dialogheze cu celelalte întrupări, aflate pe calea pierderii conștienței Tale. Duhul cuvântului lucrător în om trebuia luminat astfel încât construcția internă a trupescului să se realizeze, potrivit modelului Fiului, întru asemănarea cu Tine. Exemplul său de viețuire pământeană, pătimirea, sacrificiul, învierea și înălțarea au fost căile pentru refacerea rezonanței interne a rostirii spre atingerea consonanței. El nu a mai venit cu o altă Lege, deoarece aceasta exista, ci a venit cu învățături despre cum să fie împlinită voința divină, astfel încât omul să trăiască în duhovnicia cuvântului, întocmai cum era el ca ființă. Comunicarea dintre divinitate și om, o za ce risca să se rupă, întrerupând lanțul Devenirii, trebuia să transgreseze în cuminecare – identificare în duhovnicia (spiritualitatea) cuvântului. La nivelul trupescului această identificare era posibilă numai prin iubirea între chipuri, care să-l determine pe om să-și dorească să devină asemenea Fiului. Prin Iisus i se oferea un model vizibil, accesibil cu care părea posibilă unificarea. Împărtășirea trupescului pământean al Cuvîntului (omul) cu trupescul divin în Biserică prin intermediul pîinii și a vinului, transfigurată în planul rostirii era cuminecarea – atingerea comuniunii spirituale întru duhovnicie (sfințenie). Liturghia, însă, atingerea extazului mistic în cadrul audierii ei, ca modalitate de experimentare a trăirii unei clipe de nemurire în trupul Fiului și impregnarea cu această trăire reprezintă adevărata cuminecare! Aceasta era calea mântuirii prin iubire – comuniunea pe orizontală între semeni și cuminecarea pe verticală cu divinitatea – calea crucii. Prin împărtășanie (trupul și sângele divin) și rugăciune (viețuire în duhovnicia rostirii cuvîntului), omul se îndreaptă cu trupul și spiritul său către zeitate, tinde să devină asemenea ei întru autodesăvârșire. Prin cuvânt omul se împărtășește cu Tine, Doamne, și Tu cu el! Autodesăvârșirea ființială prin umplerea trupescului fiecăruia cu duhovnicie până la atingerea consonanței rezonatorii cu divinul este calea întoarcerii către sine a Cuvântului. Numai cel înscris pe această traectorie a devenirii va avea sentimentul plenitudinii și al fericirii!
Această “plinire” înseamnă recuperarea firii omului, de care el s-a dezbrăcat prin neascultarea poveței Tale și a rămas trupește gol, neapărat în fața ispitelor. Sub presiunea acestora, trupescul cuvântului (materialitatea) tinde să domine asupra duhovniciei. Satisfacerea poftelor trupești îl împinge pe om către lăcomie. Pierzându-și interesul pentru însușirea înțelepciunii Tale din cuvânt, el nu se mai poartă ca un stăpân al lumii sale (supraveghetor imparțial), ci ca un prădător. Nu cunoașterea Ta e în centrul preocupărilor sale, ci satisfacerea poftelor trupești, aceasta semnificând o decădere a devenirii prin schimbarea polarității ființării de la teocentrism la egocentrism. Și în loc să se exprime ca un înțelept cumpătat, omul se manifestă ca un tiran nesățios. El nu mai e cuvântul care zidește, ci cuvântul care dărâmă, distruge, nu mai e în serviciul vieții, devenind un slujbaș al morții. Pentru ridicarea lui din condiția de acaparator la cea de ființă iubitoare a fost necesar celebrul îndemn creștin: „Fericiți cei săraci cu Duhul…”. Din păcate, într-o lume dominată de goana după înavuțire și în care lumina înțelepciunii abia mai licărea i s-a dat o interpretare, în ton cu vremea, care făcea apologia prostiei. În fond, forța oprimatorului se baza tocmai pe naivitatea supusului, căruia trebuia să-i oferi măcar perspectiva unei fericiri iluzorii. Poate că sensul corect al interpretării ar fi: “Fericiți cu Duhul cei săraci…!” Cei care nu aleargă după bogații materiale, ci se încarcă cu înțelepciunea Duhului prin deslușirea tainei Cuvântului în demersul științific, artistic, filozofic, teologic și în viața lor anonimă de zi cu zi. Pentru că cei care cultivă în trupul lor duh, cultivă dumnezeire, adică viață. Pentru că viața înseamnă căutarea Ta, Doamne, și identificare prin iubire. Cuvânt ființător fiind, numai în măsura în care rezonăm Te putem auzi și înțelege. Și numai așa, recunoscându-ți glasul, metafora turmei cu un păstor capătă semnificație și valoare. Turma o formăm noi, oamenii – rostiri rostitoare, iar păstor ne e Cuvântul!
În căutarea deslușirii tainei Cuvântului revărsată în limbajul său, omul modern a întemeiat un nou domeniu de meditație – filosofia limbajului. El a încercat să lămurească relația dintre vorbitor și comunitatea lingvistică, a fost preocupat de construcția unui limbaj care să ofere claritate intuiției și reflecției filozofice, formulării ipotezelor și teoriilor științifice, să garanteze condiția de adevăr a aserțiunilor sale, a dorit să descopere mecanismele naturale ale înțelegerii, învățării, comunicării. Confruntările de păreri pe tărâmul logicii, revoluționare pentru cunoașterea și emanciparea umană și cercetare – Frege, Carnap, Wittgenstein, Russell, Quine, Kripke, Grice etc au dus, însă, la o înfundătură în sensul că nu s-a mai putut face distincție între propozițiile adevărate în virtutea semnificației cuvintelor ce le compun și propozițiile adevărate în virtutea conținutului lor empiric. Preocupați de acuratețea formulărilor filozofice (filozofia analitică) prin integrarea rigorilor logico-matematice nu și-au mai dat seama că prin demersul lor dizolvau, în fapt, filosoficul în științific (pozitivismul logic). Subaprecierea tradiției limbajului comun a dus la pierderea unor importante disponibilități și achiziții filozofice născute de limbajul neștiințific.
Teoriile descripției, semnificației, teoria cauzală a referinței etc, oricât de controversate, au contribuții majore la elucidarea multora dintre aspectele amintite. In cazul unora explicația e bazată pe vorbitor sau pe ascultător, iar la altele referința e dependentă de relația vorbitor – mediu fizic și social, nu de repertoriul mental al vorbitorului, referentul fiind împrumutat dintr-un lanț de întrebuințări ale numelui. Dar, pentru demersul meu, interes aparte prezintă, însă, preocupările pentru investigarea raportului limbaj – mental. Abordarea davidsoniană (Donald Davidson) se pare că face trecerea către o filozofie a mentalului, aducând în prim plan, după unele păreri, monismul anomal, fiecare stare mentală fiind înțeleasă ca o stare fizică a creierului. Cum acestea nu se supun unor legi deterministe, spre a putea fi prezise, problemele semnificației, intenționalității, adevărului nu pot fi explicate decât împreună, proiectul său evoluând dinspre semantică către hermeneutică. Sensul nu mai e o entitate corespunzătoare enunțului, ci o funcție, relație între limbaj, credințe și acțiuni. În cadrul holismului său noțiunea de adevăr este relativizată, are mai mult un sens empiric (limbajul natural) nu logico-formal, fiind necesară precizarea circumstanțelor de validare. El se plasează între extreme minimale, formalismul său neimplicând o axiomatizare completă a limbajului, iar empirismul se circumscrie unei naturalizări a adevărului ce nu ignoră însă criteriile logice. Deoarece nu poate cunoaște mentalul receptorului, introduce principiul carității, bazat pe prezumția că acesta are în comun anumite credințe elementare cu vorbitorul. Inteligibilitatea și interpretarea sunt posibile datorită unei regularități în relația gândire – limbaj – acțiune, ceea ce sugerează un apriorism holistic. Acest fundal de inteligibilitate suprapus peste ordinea spațio-temporală face posibil actul de interpretare.
Un pas mai departe în clarificarea relației mental – limbaj l-a reprezentat teoria gramaticii generative a lui Noam Chomski. El încearcă să explice capacitatea vorbitorilor de a produce și înțelege o potențială infinitate de propoziții noi, bazându-se pe presupunerea existenței unei gramatici internalizate; un mecanism ce permite interpretarea semantico-fonologică a oricărei propoziții într-o limbă. Capacitatea lingvistică a oricărui individ e parte a zestrei genetice, e un fel de instinct lingvistic înnăscut. Potrivit unor exegeți ai săi, limbajul e căutat sub aspectul unor “universalii formale” în structurile cognitive. Există interdependență între limbaj și cogniție, afectele uneia decantându-se și asupra celeilalte. Această cunoaștere tacită, inconștientă a gramaticii - structura unei limbi (sintaxă) reprezintă competența vorbitorului. Folosirea corectă a limbii într-un context comunicațional o numește performanță. Plecând de la faptul că gramatica oricărei limbi e un ansamblu limitat de reguli, pe care oricine din afara ei le poate învăța și de la existența unor propoziții nucleu construiește un model standard generalizat al gramaticii. Rolul ei este de a explica mecanismul intim al producerii propozițiilor. Concluzia la care ajunge el este însă răsturnată – ordinea minții induce ordinea limbajului, cuvântul ziditor apărând mai degrabă ca un derivat.
Această gramatică are trei componente: sintaxa, care cuprinde mecanismele prin care structura de adâncime (conținutul gândirii) e scoasă la suprafață (exprimată în forma verbală) și supupusă interpretării, putând fi generate un număr infinit de aserțiuni; semantica, prin care se realizează interpretarea modelului sintactic; fonologia, ansamblul de reguli ce traduc complexul sintactico-semantic în secvențe sonore.
Perspectiva antropoteistă se înscrie în prelungirea acestor abordări, reașezând relația potrivit firescului ei. Cuvântul primordial întemeietor are o ordine internă, o estetică apriorică conform căreia el se dezvăluie, deșirându-se ca firul de ață dintr-o împletitură. Această împletitură secretă a lui (misterul) e logica, iar deșirarea e logosul. Cuvânt întrupat sub formă de creier, mintea omului e deținătoare a acestei estetici apriorice a cuvântului. Fiecare om are mintea structurată conform aceleeași împletituri, e deținător a unei logici comune universale ce descinde în minte din codul genetic unic. Omul se comportă ca un aparat fonator (rezonator) care, prin rostire (verbalizare, scriere, gestică), emite în afara sa aspecte, secvențe ale acestei ordini. Ceilalți semeni, având aceeași structură mentală (ordine a cuvântului), rezonează la această emisie, o recunoaște ca a sa prin decriptare sub forma unor aparente convenții unanim acceptate. Această emisie-recepție a semanticii (esteticii) mentale a cuvântului pe un suport energetic, configurată sub forma unor propoziții, aserțiuni logice, o numesc logos gnostic sau gând, idee. Ca obiect mental (energie și informație), el este întemeietor, ființator prin făptuire umană a unor obiecte materiale. Exemplu, cuvântul și entitatea “pasăre” (avia) sunt creație, autodezvăluire, deșirare a Cuvântului primordial anterioară, și tocmai prin asta inferioară în succesiunea devenirii, omului. Având în vedere că tot ce preexistă anterior ființării sale, întreaga ontologie (lume) este depozitat în gena omului, potrivit cunoscutei relații ontogenie – filogenie. El decodifică, conform logicii sale interne care e logica universală, expresia “pasăre” și își reprezintă acest logos sub forma unui obiect mental mai greu decît aerul pe care îl rostește “avion”. Formulat într-un concept-definiție (logosul), această idee este decriptată de către semeni. Ulterior, din obiect mental, devenit sens comun, împreună îl transformă în obiect material cu care zboară precum o pasăre.
În împletitura sa (creierul) preexistă și alte obiecte mentale ce nu au în spațio-temporalitatea înconjurătoare corespondență ontică pe care le numim abstracții și pe care omul le actualizează, dându-le semnificație ori materialitate în diferite contexte existențiale. Ajuns la capătul creației, fanie a divinului, el nu mai crează în sensul Devenirii, ci doar descoperă în sine creația prin elemente arhetipale ale ei pe care le obiectualizează în arte facte materiale și culturale. Ceea ce nu evidențiază omul prin cuvânt, deși are prezență ontică în neștiutul său, nu există pentru om. De aici celebrul îndemn: “Cunoaște-te pe tine însuți!” Singura sa creație, ca autodezvăluire de sine, e procreația. După ce, prin om, Dumnezeu și-a vizualizat chipul, încheindu-se Devenirea, rostul omului este acela de a-L duce pe Dumnezeu către sine, spre Începuturi. Aceasta presupune parcurgerea devenirii în sens invers prin lucrare asupra sieși. Devenirea e acum o continuă cunoaștere de sine a omului prin care află cum e lumea - odiseea divină autodezvăluitoare în Creație și se impregnează cu ea, desăvârșindu-se continuu. Autodesăvârșirea, prin cunoașterea umană de sine (reipostaziere a cuvântului), reface în sens invers travaliul divin al autocontemplării. Numai că acum divinul nu mai crează, ci doar se recuperează, prin cunoașterea de sine (însăși Creația) a omului, ca divinitate. E ca și cum omul s-ar întoarce în copilăria sa! Pe drumul acesta al întoarcerii, omul nu mai e inconștientul divin ce își căuta chipul, ci conștiință de sine a divinității. Scara pe care Dumnezeu coborâse întru om spre a-și vedea chipul, omul (chipul divin) o urcă în sens invers și în acest urcuș imaginea sa de muritor se destrupează întru Spirit. Cuvânt rostitor de sine, el se reîntoarce în Cuvânt. Dialectica devenirii e această continuă ciclicitate a coborârii divinului în om și a urcării umanului în divin. Coborâșul ca divinitate și urcușul ca om, prin cuvânt, a scării devenirii îl numesc antropoteism!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!