agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 13469 .



Măgarul de aur, metamorfoze
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Dasy ]

2012-07-12  |     | 



Apuleius ne-a lăsat una dintre cele mai fascinante și mai variate opere ale Antichității, de fapt una dintre marile creații literare de limbă latină. În concertul operelor numeroase ale lui Apuleius – mai ales mici tratate de filozofie platoniciană și discursuri – Măgarul de aur deține locul principal, ca cea mai complexă mărturie a gândirii și a artei scriitorului. Romanul reprezintă efectiv concluzia activității literare și filozofice a lui Apuleius.
Metamorfozele narează itinerariul fantastic al unui tânăr, numit Lucius. Acesta ajunge în orașul thessalian Hypata (regiune reputată pentru legendele ei fantastice și vrăjitorii) unde este luat în gazdă de Pamphila, cunoscută ca fiind vrăjitoare. Lucius îi urmărește actele magice ajutat de slujnica Photios. Se unge cu o alifie pentru a deveni pasăre și a o urmări pe Pamphila, dar este transformat în măgar: își păstrează însă mintea și sensibilitatea de om. În aceeași noapte este furat de niște hoți care îl duc într-o peșteră, unde se afla și o tânără fată, Charite, pe care sclava tâlharilor o consolează povestindu-i basmul lui Amor și Psyche. Tânăra Psyche se îndrăgostește de Amor a cărui soție devine în ultimă instanță în ciuda obstrucției Venerei. Charite și asinul sunt în curând eliberați de Tlepolemus, logodnicul fetei. Măgarul trece prin noi peripeții și succesiv aparține unui preot desfrânat al Cybelei, unui morar (crud exploator de sclavi și de animale), unui grădinar, unui cofetar, unor doi frați bucătari și unui soldat. Este constrâns să participe la acte înjositoare, dar zeița Isis îi promite în vis că îl va elibera. Într-adevăr, în plină desfășurare a sărbătorii isiace de la 5 martie, Lucius mănâncă o coroană de trandafiri și își redobândește condiția umană. După aceea se inițiază de mai multe ori în misterele zeităților Isis și Osiris. Ajuns la Roma devine sacerdot isiac și avocat pledant în for, pentru a apăra dreptatea.
S-a pus adesea problema modelelor literare și tiparelor romanului. Într-o declarație programatică situată la începutul Metamorfozelor Apuleius însuși semnalează o parte dintre modele sale: „voi încerca să vă povestesc aici, adunate la un loc, variate fabule în genul milezian și să încânt urechile voastre binevoitoare cu un murmur plăcut. Dacă nu vă plictisesc să vă aruncați ochii pe acest papirus egiptean, scris cu vârful ascuțit al unei trestii de pe malurile Nilului, veți vedea cu uimire făpturi omenești schimbându-și figura și forma și apoi, printr-o metamorfoză inversă, revenind la starea lor de mai înainte”7. Astfel autorul însuși pune în relief vocația romanească a operei sale referindu-se la dorința comună tuturor romancierilor antici de a-și desfăta cititorul cu o poveste încântătoare. Aluzia la condeile spirituale ale egiptenilor scoate în evidență preocupările sale de umorist, metamorfoza este prezentată ca esență a romanului, iar semnificația inițiatică a narației este notată în treacăt. Totodată Apuleius semnalează raporturile sale cu nuvelistica mileziană și, mai ales prin aluzia la transfigurări cu principalul său arhetip, Metamrfozele lui Lucius din Patrai. Apuleius a cunoscut și utilizat micul roman umoristic grecesc Lucius sau măgarul inspirat din Metamorfozele lui Lucius din Patrai. Alături de nuvelele mileziene încadrate în narația principală, autorul a inserat – în povestirea despre Amor și Psyche – elemente de basm popular și, în alte pasaje, tipare datorate poveștilor din Africa de Nord și din Egipt.
Toate aceste împrumuturi au fost organic asimilate unei intrigi romanești strălucite, care se constituie sub impactul unei bivalențe structurale remarcabil înfăptuite, practic tradusă într-o dramă de roman de aventuri, abundentă în detalii realiste, care însă este impregnată de un simbolism mistic și filosofic evident.
Într-adevăr, în Metamorfozele lui Apuleius infrastructura filosofică nu mai aderă strâns la aventurile străbătute de eroi. Aventurile antieroului Lucius pun în relief unele complicații eroice, dar mai ales un destin care trebuie căutat prin intermediul unui stil de viață adecvat. Aceste aventuri devin un caz limită, încercări emoționante, care primesc o funcție de inițiere mistică foarte semnificativă. Lucius însuși pune în lumină bivalența structurală și intenționată a Metamorfozelor, la sfârșitul aventurilor lui Socrates și Aristomenes: deschide drumul spre orice interpretare mistică atunci când refuză scepticismul unui alt drumeț și declară că nu consideră nimic imposibil: „eu cred că nimic nu este imposibil în lumea asta și că totul se întâmplă așa cum a hotărât destinul: fiindcă și mie și ție și tuturor oamenilor ni se întâmplă multe lucruri ciudate și aproape nefirești, pe care dacă le-am povesti unui ignorant, acela nu le-ar crede”8.
Evenimentele petrecute în roman indică două planuri structurale diferite, dacă nu opuse, îmbracă două semnificații specifice: una concretă, amuzantă, realistă și alta transcendentă. Cea dintâi se subordonează de altfel celeilalte căci toate nenorocirile și bucuriile lui Lucius nu constituie în ultimă instanță decât etape ale unui periplu care îl conduc spre portul fericit al înțelepciunii. Călătoria lui Lucius are așadar un caracter inițiatic iar toate peripețiile eroului capătă valoarea unor probe ce trebuie depășite în vederea obținerii dreptului la inițiere în marile taine ale zeiței Isis.
Intriga romanului este determinată în primul rând de setea de cunoaștere ce caracterizează atât pe eroul Metamorfozelor dar și pe eroina basmului inserat în roman. Aventura lui Lucius pare a se naște din propria-i curiozitate în ceea ce privește magia dar și din credința sa că nimic nu este imposibil. El condamnă adesea ignoranța oamenilor arătând că numai prejudecata limitează orizontul de cunoaștere: „…din pricina unor păreri foarte greșite, noi socotim ca neadevărate o mulțime de lucruri numai pentru că n-am mai auzit de ele, pe care nu le-am mai văzut sau care cel puțin ni se par mai presus de puterea noastră de înțelegere, dar, dacă le cercetăm mai îndeaproape, vedem că sunt nu numai ușor de priceput, ci chiar lesne de îndeplinit”9.
Chiar din prima carte a romanului eroul își mărturisește curiozitatea sa pentru tot ceea ce înseamnă noutate: „…eu care întotdeauna am fost însetat de noutăți…”, [...] spune-mi și mie despre ce e vorba, nu pentru că aș fi atât de curios, dar îmi place să știu totul, sau cât mai multe lucruri cu putință”10. În continuare Lucius se va autodefini edificator magiae noscende ardentissimus cupitor, așadar doritor pasionat de cunoaștere. Aceeași idee este exprimată de către erou în momentul în care află despre puterile magice ale vrăjitoarei Pamphila: „Dar eu curios cum eram îndată ce auzii pronunțându-se acest nume de magie, care mă vrăjise întotdeauna, departe de a mă feri de Pamphila, dimpotrivă, eram nerăbdător de a cunoaște cu orice preț tainele meșteșugului ei și de a mă arunca orbește în prăpastie”11.
Curiozitatea lui Lucius, evidențiată de atâtea ori, traduce o sete de a cunoaște adevărurile fundamentale, o indiscreție salutară în ultimă instanță căci probele depășite îl conduc spre comunicarea cu adevărul, revelat de Isis care-I dezvăluie misterele naturii dar și ale mecanismelor morale ale omului. Curiozitatea pentru magie a protagonistului nu este decât reflexul setei de a cunoaște adevărul situat după opinia sa, „mai presus” de capacitatea obișnuită de înțelegere. De mai multe ori Lucius echivalează implicit curiozitatea cu setea de cunoaștere, de satisfăcut numai printr-un periplu edificator, printr-o trăire directă. Într-un asemenea pasaj declară: chinuitei mele existențe nu-i găseam consolare decât în înnăscuta-mi curiozitate, care singura mă mai lega de viață și, de altfel, cum nu se dădea nici o importanță prezenței mele, toți se purtau și vorbeau de față cu mine în toată libertatea. Nu fără dreptate, divinul creator al poeziei antice la greci, voind să arate un om de o rară înțelepciune, a spus că acesta dobândise cele mai mari virtuți călătorind prin multe orașe și studiind felurite popoare. Într-adevăr, eu însumi mi-aduc aminte cu recunoștință de existența mea de măgar, pentru că, ascuns sub acest înveliș, și încercat de multe și felurite nenorociri, dacă nu m-am făcut mai înțelept, cel puțin am învățat o mulțime de lucruri”12. Divinul creator nu este altul decât Homer, omul de o rară înțelepciune fiind Ulise, prototipul călătorului de totdeauna.
Călătoria devine așadar, calea prin care se poate dobândi înțelepciune și virtute, iar setea de cunoaștere îndeamnă totdeauna spre călătorie, căci aceasta este singura modalitate de a veni în contact cu noutatea. Constatarea stagnării înțelepciunii precede, fără îndoială, experiența mistică isiacă , și este compensată de perceperea realitătii pluriforme care a făcut din Lucius un excelent cunoscător al vieții (multiscium redidit). Această cunoaștere a realităților nemijlocite servește, deci, drept preparație pentru dobândirea înțelepciunii plenare. Așadar Lucius elucidează bivalența itinerarului său funambulesc totodată relevând clar corelațiile dintre cele două planuri ale construcției narației sale.
Călătoria lui Lucius asumă semnificația inițiatică și depășește limitele cotidianului îndepărtându-se spre transcedență. Trandafirul devine obiectul unei căutări anxioase. Aventurile eroului nu sunt în acest context decât niște încercări, preinițieri, iar deznodământul capătă valențe catarctice, în rugăciunea către Lună nefericitul asin solicită “pace și odihnă după atâtea crude încercări.” 13 În final preotul isiac consideră peripețiile lui Lucius drept încercări și adaugă semnificația: „Să vadă nelegiuiții, să vadă și să recunoască rătăcirea lor. Privească-l pe Lucius, care a scăpat de suferințele lui de mai înainte și care, bucurându-se de ocrotirea mamei Isis, își biruie propria lui soartă14. Astfel Lucius dobândește pausam pacemqua și triumfă asupra destinului său. Antieroul devine erou, renaște nu numai pe plan concret (întrucât scapă de condiția subumană a măgarului), dar și pe plan spiritual. Astfel eliberarea lui Lucius din ipostaza lui asinică devine un triumf chiar asupra Soartei sub călăuzirea zeiței. Tyche însăși, soarta oarbă și capricioasă a romanelor grecești este biruită de protagonist pentru că ea este înlăturată printr-o mutație spectaculară de o Tyche-Isis conștientă,îndrumată de zeița egipteană. Coroana de trandafiri întinsă măgarului de către preot devine simbolul victoriei meritate.
Apuleius aderă deschis la un platonism isiac de obediență categoric idealistă. De altfel gustul lui pentru simbol (în literatura universală trandafirul a primit adesea valori simbolice), pentru alegorii și transfigurări, antinomiile aparent-esențial, vizibil-ascuns pot fi conexate platonismului. Atât trandafirul cât și măgarul, permanent prezenți în fabulația romanului dețineau funcții însemnate în mistica antică. Trandafirii erau asociați cultului Venerei și figurau în unele mistere preisiace. Iar filozofii făcuseră din asin un animal nestăpânit și desfrânat, predestinat parcă întrupării spiritului rătăcitor, avid de experiențe revelatoare. Doctrinele pitagoreice și chiar platonicieană considerau că sufletul, pentru a se purifica, trebuie să treacă prin corpul anumitor animale. Platonismul apuleian a fost unul mediu, înrudit cu cel preconizat în primele decenii ale sec. al II-lea d. Ch. de către scriitorul grec Plutarh din Cheroneea Nu întâmplător Lucius, naratorul romanului, afirmă că se înrudea prin mama sa cu Plutarh. Totuși împletirea strânsă dintre platonism și isianism din Metamorfoze nu presupunea coincidența lor.
Zeița, care îl salvează pe Lucius, este concepută de romancier ca o divinitate supremă, multiplicată într-o pluralitate de expresii. Ea este tipul uniform al zeilor și zeițelor, echivalentă cu Cybele, Minerva, Ceres, Iunona, Proserpina, Heccate, Venus15. O adevărată aretalogie isiacă se înfiripă în Metamorfoze. Fervoarea isiacă îl determină pe autor să evidențieze că Isis dobândește prioritate absolută față de orice divinitate. În rugăciunea care succede inițierii sale, Lucius afirmă categoric superioritatea zeității egiptene asupra zeilor tradiționali din Olimp și din Infern. „zeii din Olimp te cinstesc, iar cei din Infern te respectă; tu dai universului mișcarea sa de rotație, soarelui lumina sa, tu cârmuiești lumea și calci în picioare Tartarul16.
Accentele mistico-isiace rezultă foarte explicit din cartea a unsprezecea, calificată drept „cartea lui Isis”. Dar ele nu limitează la sfârșitul romanului, cititorul fiind în mod frecvent avertizat că etimonul romanului implică adeziunea la isianism. O nuvelă din cartea a doua pune în relief faptele sacerdotului egiptean Zatchlas și ale zeiței pe care o slujea (Isis).
În perspectiva isiacă egipteană, măgarul era închipuit ca un simbol al răului moral și al păcatului . Forța răului, zeul Seth –Thiphon, fratele perfid și nemernic al lui Osiris, soțul Isidei , se încorona, potrivit miturilor egiptene, într-un măgar roșcat. Epitetul de aureus „de aur” consemnat de subtitlul romanului, condează, între altele, și degradarea lui Lucius, obligat să asume chipul lui Seth. Metamorfoza în asin este, așadar o transpunere romanescă a unui rit inițiatic în cursul căruia se simula o astfel de transformare. „Aureus”este un epitet ambiguu, căci ilustrează atât aspirațiile forțelor regresive spre condiția animală, cât și năzuința spre lumină și spre cunoașterea desăvârșită.
La sfârșitul cărții întâi îl vedem pe Lucius întâlnind, după ce cumpărase pești de la piață, un prieten care era magistrat în Hypata. Când află prețul plătit de Lucius pentru niște pești de calitate inferioară, accest magistrat ordonă ca peștii să fie aruncați și călcați în picioare. Însă în mitologia egipteană Osiris fusese sfârtecat în bucăți de către Seth și aruncat în mare , unde peștii îl devoraseră parțial. În ritualul isaic această fărădelege era pedepsită prin călcarea peștilor în picioare.
De aceea scena petrecută la piață constituie o transpunere a acestui rit. Obligația secretului în jurul ritualurilor isiace l-a determinat pe romancier să nu facă explicit aluzie la acest obicei religios egiptean pe care inițiații în isianism îl puteau lesne recunoaște. Ritualul inițierii este ezoteric și trebuie să rămână un secret pentru oamenii obișnuiți. Lucius însuși vorbește astfel despre taina inițierii sale, taină pe care cei neinițiați nu o pot înțelege : “ar fi o crimă deopotrivă de mare pentru urechile care s-ar face vinovate de o indiscreție și de o curiozitate atât de sacrilege …
M-am apropiat de hotarele morții, am călcat pragul Proserpinei și de acolo m-am întors trecând prin toate elementele. În mijlocul nopții am văzut soarele strălucind cu o lumină orbitoare, m-am apropiat de zeii Infernului și de zeii cerului, I-am văzut la față și I-am adorat de aproape. Iată, ți-am spus lucruri pe care, deși le-am auzit, ești totuși osândit să nu le înțelegi.”
Nu întâmplător Metamorfozele conțin unsprezece cărți. Sub incidența filozofiei neopitagoriciene, în teologia egipteană se formase o aritmetică mistică, potrivit căreia numărul unsprezece era simbolul geniului rebel, adică al lui Seth- Thyphon. Astfel Apuleius atrăgea atenția inițiaților asupra destinului atribuit lui Lucius, sub egida provizorie a geniului egiptean răzvrătit. De altfel inițierea în isianism se realizează în a unsprezecea zi, după zece zile de pregătiri intense. Dar și Metamorfozele comportă zece cărți care pregătesc încununarea aventurilor romanești în cartea a unsprezecea. De aceea întregul roman asumă o semnificație isiacă profundă, care se cerea decriptată. De altfel Apuleius intervine direct în roman pentru a sublinia că adeziunea la platonismul isiac îi aparține lui, scriitorului și nu personajului său. El destramă țesătura realizată prin narația la persoana I când, după ce la începutul romanului Lucius se prezentase ca un tânăr negustor grec, nedibaci în mânuirea limbii latine, în finalul romanului (adică în secvențele cele mai mistico-isiace) se proclamă originar din Madaura și avocat experimentat.
Pe de altă parte, basmul despre Amor și Psyche condensează, în centrul Metamorfozelor, întreaga semnificație mistică și inițiatică a romanului. Aventurile, încercările și fericirea finală a Psychei, prefigurează itinerarul urmat de către Luccius. Protagoniștii basmului primesc nume simbolice, relevante: Sufletul (Psyche) caută stăruitor iubirea (Amor) dobândită definitiv numai după ce el se inițiază în misterele divine ale Olimpului.
Aceste căutări sunt presărate cu munci prestabilite, cu probe dificile. Venus îi spune clar tinerei fete că ea, o servitoare slută, își dobândește iubiții numai datorită hărniciei și că o va pune la încercare să vadă ce poate săvârși („videris enim mihi tam deformis ancilla tuas promereri: iam ergo et ipsam frugem tuam periclitabor” )17 . Numai la capătul unui lung periplu, Psyche, întocmai ca Lucius, își depășește condiția ancilară și scapă de primejdii. Concomitent s-au semnalat analogii între rugăciunea adresată de asin lunii pe care o numește „Proserpina triforma”, și demersul întreprins de Psyche pe lângă aceeași zeiță.
Atât Psyche cât și Lucius sunt puși în mișcare de apetența cunoașterii și experimentul exhaustiv. La amândoi setea de cunoaștere se manifestă inițial ca oarbă, pentru a fi ulterior luminată de revelația adevărului: nectarul înghițit de Psyche prefigurează purificarea isiacă a lui Lucius. Ambele personaje (Lucius și Psyche ) au lansat o sfidare zeilor când au manifestat o curiozitate devorantă, imperioasă. Însă, pe parcursul dificil al probelor la care au fost supuși, această curiozitate a devenit tenacitate purificatoare, iluminată de revelația adevărului, de apetența cunoașterii esențelor și a experimentului exhaustiv.
Fiind un roman inițiatic, Metmorfozele constituie în același timp un roman al căutării, un „roman recherche”. Ca și în Satyricon eroii apuleiani caută un cod de viață însă în alt mod căci Lucius și Psyche depășesc realitatea ambiantă și se autodepășesc. În pofida fascinației încercate de Apuleius față de teurgiile orientale, față de misticismul egiptean, în pofida vanității arivismului care l-au caracterizat ca om, el predică o morală a efortului propriu și a purității etice. Personajele sale ajung la înălțimea zeilor, ridicându-se deasupra implorării umile a binefacerilor divinităților, chiar dacă acestea îi sprijiniseră în cursul itinerarului lor spiritual.
Într-adevăr structura generativă a discursului apuleian rezidă într-o dezbatere isiacă și platoniciană asupra condiției umane în căutarea unui stil de viață adecvat comandamentelor stabilite de zeița egipteană. Opțiunea filozofică nu mai aderă strâns, ca în Satyiricon, la aventurile străbătute de personajele romanului. Aceste aventuri sunt semnalizate chiar de autor drept un caz limită, drept încercări emoționante pe care le înzestrează cu funcțiile inițierii mistice.
Marele sacerdot isiac se adresează lui Lucius în felul următor spre sfârșitul romanului : „după atât de multe și felurite încercări, după atâtea lovituri grele ale soartei, după toate îngrozitoarele furtuni, care te-au aruncat încoace și încolo, în sfârșit, Lucius, ai ajuns în portul odihnei și la altarul îndurării. Nici naștere ta, nici înalta-ți poziție socială, nici chiar această învățătură prin care te distingi nu ți-au fost de nici un folos, căci, pornind pe drumul alunecos al unei tinereți înflăcărate și aruncându-te în plăceri nedemne de un om liber, ai plătit scump o curiozitate fatală. Dar, în sfârșit, oarba soartă urmărindu-te cu cele mai groaznice primejdii, te-a condus, fără să vrea și prin chiar excesul răutății sale, la această sfântă fericire”18. Aceste rânduri pun în relief nu numai caracterul inițiatic al Metamorfozelor atrăgând atenția asupra încercărilor, probelor suportate de Lucius, ci și vocația redemptorie a romanului.
Ca și Petronius, Apuleius realizează o anchetă aspra condiției umane, ispitit de pasiunea unor aventuri, care nu sunt totdeauna spirituale. Eroii apuleieni aparțin unei umanități „medii”, întrucât ei tind concomitent spre o condiție regresivă și spre sublimare, spre deriziune și spre sublim. Aceste personaje sunt ființe care evoluează într-un peisaj problematizat, bântuit de o criză a valorilor, transgresată în Mtamorfoze datorită mitului și misterio-filotofiei. Deși personaj simbolic, Lucius dispune de o largă autonomie, se revelează viu, dinamic, destul de complex structurat. Sunt explorate chiar și zonele liminare ale subconștientului: măgarul este constrâns la o aventură cu o femeie vicioasă. Conștiința sa refuză faptul dar instinctul o obnubilează, personajul pare totuși ambiguu, măgar înzestrat cu structurile mentale umane.
Iată cum este rezumat caracterul de romanal condiției umane al Metamorfozelor de către Eugen Cizek în Istoria romanului antic: ”este clar că Lucius obține un stil de viață după parcurgerea probelor indispensabilă purificării, un stil de viață inspirat din presupusele adevăruri ale inițierii isiace. Cunoașterea lui Lucius decantează în concepția autorului, posibilitățile omului, dificultățile implicate de experimentarea contextului social, plin de elemente contestabile și oferă mijloacele adecvate transcenderii lor.”
Deși unic în felul său în peisajul romanesc al antichității, romanul lui Apuleius adoptă repertoriul compozițional formalizat în operele romancierilor greci și la Petronius:se evidențiază complicații fără sfârșit, care prilejuiesc noi situații, atacuri tâlhărești, procese spectaculoase, iubiri pasionante. Cum acțiunea se desfășoară pe uscat lipsesc naufragiile și atacurile piraterești. În schimb se regăsește uneori destinul orb al romanelor grecești ostentativ-convențional.
De asemenea chiar în Amor și Psyche apar, cel puțin la suprafața narației,tribulațiile clasicului cuplu separat de soarta adversă, divinitatea mânioasă, uneltirile dușmanilor, vendetele și apoi happy-end-ul obligatoriu. Revin chiar și visele ca semne ale destinului care în cartea a unsprezecea acționează ca semne ale Isidei, călăuzind permanent înaintarea laborioasă a lui Lucius pe căile iluminării isiace. Aventurile Charitei comportă de asemenea caracteristice ale romanului grecesc: dragostea protagoniștilor în luptă cu vitregia Tychei, luptele cu hoții, cupiditatea prietenilor, bravura și puritatea tânărului soț.
Am văzut așadar că, deși utilizează cunoscutele tipare compoziționale ale romanului grec, Apuleius creează nu un simplu roman ci unul cu sens mistico-filozofic în care aventurile (călătoria) reprezintă probele unei inițieri ce conduce spre înțelepciune. Itinerarul lui Lucius este, așadar, unul inițiatic, parcurs într-un univers în care magia aparține realității, încărcat de semnificație religioasă deși nu lipsesc cu totul episoadele laice.
Metamorfozele au înregistrat un remarcabil succes la public întrucât răspundeau orizontului de așteptare prielnic experiențelor misterio-filozofice și curiozităților captivante. Filologii și scriitorii Renașterii au popularizat acest roman. Boccaccio și Petrarca l-au cunoscut și folosit, iar literatura picarescă renascentistă a fost stimulată de exemplul oferit de opera lui Apuleius. Metamorfozele au inspirat și pe pictori: Raphael, Canova, ulterior artiști neoclasici cum au fost Prud’hon și Sabatelli.

7 „ego tibi sermone isto Milesia varias fabulas conseram auresque tuas beniuolas lepido sussuro permulaceam modo si papirum Aegiptiam argutia Nilotici calami inscriptam non spreucrim inspicere figuras fortunasque hominum in alias imagines conuersas et in se rursum mutuo nexu reflectas ut mireris”. Apuleius, Met.I, 1
8 „ego, vero, inquam, nihil impossibile arbitror, sed utcumque fato decrenerit, ita cuncta mortalibus pronemire:nam et mihi et tibi et cunctis hominibus multa usu venire mira et pane infecta, quae tamen innaro relata fidem perdant.” Met. 1.20, trad. I. Teodorescu
9 Apuleius, Metamorfoze, 1,5, p.17
10 op. cit. 1,3 p. 16
11 op. cit. II, 6, p. 40
12 op. cit. 9, 13
13 op. cit. 11, 2 p. 263
14 op. cit., 11, 15, p. 274: „de sua fortuna triumphat”
15 op. cit.11,5, p. 265
16 op. cit., 11,25, p. 283
17 op. cit.,.6, 10, p. 133
18 op.cit,11, 16, p. 273

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!