La 160 de ani de la nașterea celui mai mare slujitor român al Thaliei, ne reîntrebăm care a fost cauza pentru care I.L. Caragiale a abandonat în plin apogeu artistic, atât de inexplicabil, dând cu tifla contemporanilor săi chiar din anul 1890, materializarea în scris a oricărui proiect dramatic, prezența sa efectivă pe scena teatrelor. Ar fi putut deveni mai mare decât Gogol, Lermontov, Henrik Ibsen, George Bernard Shaw, Alfred Jarry, mai ales că s-a numărat, ca și Dimitrie Cantemir, Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, printre primii reprezentanți străluciți ai diasporei intelectuale românești, fiind în ultimul său deceniu de viață cetățean al Berlinului, în semn de protest față de monarhia lui Carol I, față de lumea plină de “mofturi”, de nedreptăți, pe care o îndrăgise poate prea mult cu scopul de-a o descrie întocmai, pentru a-i înțelege defectele majore, tendințele dezintegrării naționale, mai accentuate decât la alte neamuri. Despre viața lui nenea Iancu a vorbit el însuși (am aflat din postumele “Amintiri despre Caragiale”, în “Ideea europeană”, nr. 29-30, 1920), ne-au parvenit amănunte picante și din corespondența sa; ori de la prietenii săi Ioan Slavici (postumele Amintiri, apărute abia în 1983), Paul Zarifopol, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Anton Bacalbașa ș.a. Publicul cititor a aflat despre creația artistică și viața sa multe aspecte inedite din opera monografică intitulată chiar așa, Viața lui I.L. Caragiale (1969), scrisă de Șerban Cioculescu. Const. Dobrogeanu-Gherea a scris un studiu remarcabil despre drama “Năpasta” încă din secolul al XIX-lea. În prima jumătate a secolului al XX-lea, marii critici precum Garabet Ibrăileanu (“Spiritul critic în cultura românească”), G. Călinescu (studiul “Domina bona”, dar și “Marii prozatori. I.L. Caragiale în istoria literaturii române”, 1941), Mihail Dragomirescu, Tudor Vianu, Pompiliu Constantinescu (conferința radiofonică de pe 26 mai 1945, “I.L. Caragiale și duhul balcanic”, publicată în Scrieri, vol. II, 1967), și-au făcut o datorie de onoare din consecvența cu care au promovat public valorea operei dramatice și epice a celui supranumit marea haimana a lumii, căruia i se potrivește mai mult porecla de nenea Iancu Plimbatul prin Berlin. Dacă Ovidius a fost exilat de către Octavian Augustus la Tomis, Caragiale este cel care, la aceeași vârstă a înfocatului cântăreț de iubiri galante, și-a asumat autoexilarea, drumul invers ovidian, prin simțirea dureroasă a ostracizarării sale: de la Gurile Dunării în Germania, unde mirosea deja a praf de pușcă și a gură de tun Krupp înaintea primului război mondial. Tragedia existențială avea să i se joace într-o ultimă reprezentație aproape fără public pe-o scenă instalată chiar în apropierea izvoarelor fluviului de unde plecase haimanaua balcanică, actorul și neînțelesul director al teatrelor din România. A murit la șaizeci de ani, pe data de 9/22 iunie 1912, neîmpăcat asupra împlinirii insuficiente a destinului personal, dar împăcat că opera sa va dăinui mereu, pentru că fusese la fel de perfecționist și exigent ca Eminescu.

Dată fiind complexitatea obiectului de studiu, insuficientă se dovedește încă exegeza despre proza clasicului Ile (Ion Luca), adică tot ceea ce s-a scris valabil după al doilea război mondial și după 1990 despre Caragiale nuvelistul și povestitorul, care a elaborat în special schițe, pamflete, parabole, alegorii tragicomice, momente, scenete epicizate, memorii camuflate în ficțiune. Reamintim în acest sens studiul “Satanismul la I.L. Caragiale” de Pompiliu Constantinescu (în “Revista Fundațiilor Regale”, an. XIII, nr. 2, din februarie 1946) , studiul “Între Kir Ianulea și Belfegor” din Caragialiana (1974) de Șerban Cioculescu, Eposul folcoric, în opera lui Caragiale (vol. I, 1977) de Mircea Tomuș, prefața lui Gabriel Dimisianu pentru La Hanul lui Mânjoală (Minerva, 1987), “Caragiale comentat” – Nuvele și povestiri (antologie îngrijită de Sanda Radian, Albatros, 1992), Dicționar de personaje literare (1994, 2001, editura Nova), excelentul demers critic din Oglinda din oglindă: studiu despre opera lui I.L. Caragiale (Pontica, 1998), al Marinei Cap-Bun, în care se pune în discuție foarte aplicat, analitic și uneori psihanalitic, absurdul din dramaturgia și proza lui Caragiale, apropierea sa de Eugen Ionescu.
Și universul literar din piesele comice O noapte furtunoasă, Conu’ Leonida față cu Reacțiunea, O scrisoare pierdută, D’ale carnavalului, alături de acel realism simili-zolist din primă dramă psihologică, modernă din literatura noastră, Năpasta, are legătură cu fictiva lume a prozei autobiografice, închegată din perspectiva unui analize atente la detalii semnificative ori insignifiante, a unui adevărat sociolog. În ce grad a fost Caragiale obiectiv în piesele de teatru? Nu putem ști, nu putem nici măcar aproxima cât a atârnat în creuzetul inspirației și creației sale artistice influența teoriei maioresciene a formelor fără fond, ideile lui Marx, Engels, Nietzsche, activitatea ca redactor la “Timpul”, camaraderia și colegialitatea cu Slavici, Eminescu, Bacalbașa. Avea vreo ideologie de tip conservator, ori invers, tendințe socialiste? Nimeni nu poate să înțeleagă. Mai degrabă nenea Iancu a fost ca și Eminescu ori Slavici un om de cultură veritabil, apolitic, un patriot scârbit de orice înclinație spre stânga, liberalism moderat ori radical, conservatorism filonobiliar, junimist-progresist. Convingerea sa ca locuitor al acestui pământ, apoi ca refugiat în Berlin, se formează treptat, fiind de mare actualitate până în mileniul al treilea: că România nu se va europeniza niciodată pe de-a-ntregul, că aici organizarea veche a Orientului se amestecă nociv în mentalitățile premoderne ori moderne, iar fondul bun, autentic, tradiția ori străduința de-a construi cuminte, sunt sortite decimării treptate, inadaptării la cerințele noului. Orice român este la urma urmei un “Cănuță, om sucit”, însă nu din vină personală, că doar nu s-a născut nimeni famen – cum se arată în Noul Testament – ci dintr-o proastă reîntocmire a lumii de aici, a lipsei înnoirii din interior. Deznădejdea lui Caragiale provine din reprimarea glasului acuzator al prietenului Mihai Eminescu, nelăsat să-și facă treaba de redactor-șef la “Timpul”, fapt îndeosebi cunoscut de toți în acea vreme, când i s-a pus călușul în gură de către Petre P. Carp și T. Maiorescu. I.L. Caragiale a mai asistat și în 1884 la năpăstuirea fără drept de apel a carierei celui întors din sanatoriul Ober-Döbling. Ultima lovitură sub centură dată aproape vindecatului Eminescu datează de-atunci, când a fost desființat ziarul, tocmai cu scopul eliminării vocii celui mai recalcitrant gazetar politic din publicistica românească. La un moment, în anul 1902, însuși nenea Iancu, pe urmele bădiței Mihai, ori pe-ale lui Alexandru Macedonski, simbolistul urât de membrii “Junimii” pentru tendințele sale de europenizare a poeziei și presei culturale, a primit un “tratament” ținând de patologica ură a contemporanilor, o lovitură sub centură, fiind acuzat că ar fi plagiat dintr-un obscur autor de limbă maghiară subiectul dramei sale Năpasta: “Cazul Caion” n-a fost deplin soluționat nici de către judecătorul Barbu Ștefănescu Delavrancea, prietenul lui Caragiale.

Fresca socială realizată de Caragiale în comedii și în dramă este continuată, finisată în opera sa epică. Duritatea imaginilor balcanice de pe la noi, surprinse la marginea unui spațiu mitteleuropean degradat și el până în substanța conviețuirilor etnice, vacarmul existențial de la oraș, supremația mahalalei, pot fi ghicite ori izbesc privirea cititorilor cititorilor de ieri și de astăzi. Ele pot izvorî brusc în spatele situațiilor comico-absurde din multe proze scurte, precum textele programatice cu aluzivă amprentă autobiografică “Ion…”, “Partea poetului”, “Om cu noroc! ” “Reportaj”, “Caut casă…”, “Noaptea Învierii. Novelă”, “O invenție mare”, “Mamă…”, “Norocul și mintea”, “Lungul nasului. Basm oriental”, “Pradă de război… Anecdotă orientală ”. Acestea sunt proze mai puțin cunoscute decât “Grand Hôtel «Victoria Română»”, despre care s-a insistat excesiv că ar fi proza prin excelență programatică a narativității lui I.L. Caragiale. Acest mare dramaturg și prozator român a emigrat la vârsta de cincizeci de ani, tocmai pentru că nu i se dăduse deloc satisfacție după defăimarea sa prin procesul în care-l avusese ca adversar pe Caion. Înseamnă că a avut destui detractori în timpul vieții, că mesajele publicisticii sale deranjaseră destul de tare clasa politică, în special pe familia regală, dată fiind și reacția sa din Berlin la reprimarea răscoalei din 1907, în care critica tot sistemul economic, ori angrenajul socio-politic cu remanențe din Evul Mediu.
Alte schițe de-ale lui Caragiale, care au ca subiect proclamarea de către curentul antimonarhic a “republicii” din 1870 de la Ploiești, sau altele cu ipistați farsori, mercantili, ori cu sergenți majori oneroși precum Ghiță Cotoi din “Baioneta inteligentă”, în care ne întrebăm despre utilitatea “exercițiilor” obligatorii ale “gardei civice”, situația explozivă din Balcani, semnalarea către regele Carol I că Bulgaria e pe picior de război la îndemnurile străine pentru tensionarea atmosferei balcanice, ne intrigă și astăzi. Discursul epic ori mesajul telegrafiat subtil către public din schița “Urgent…” arată cât de păguboasă este birocrația, pentru că cererea de achiziționare a lemnelor dată de-o școală de fete din Urbea Z…, pe 15 noiembrie e soluționată abia pe… 15 martie! Primarul urbei, revizorul școlar Lazăr Ionescu-Lion, apoi chiar ministrul Instrucțiunii Publice și al Cultelor se dovedesc neputincioși, sunt vinovați de tergiversarea aducerii celor “5 (cinci) care de lemne cer curat” până în primăvară și de îmbolnăvirea elevelor. Numai director să nu fi fost pe timpul iernii pe vremea lui nenea Iancu! Ca fost revizor școlar în districtele Neamț și Suceava (din toamna lui 1881), apoi detașat la cerere în alte două districte din Muntenia, Argeș și Vâlcea (în anul 1882), I.L. Caragiale avusese timp să constate, ca și M. Eminescu mai înainte, cât timp supervizase învățământul în Vaslui și Iași, că boala unei societăți aflate înntr-o convulsivă tranziție spre modernitate se instalează mai întâi ca o spaimă a insecurității vieții la vârsta infantilă. Apetența pentru teatru, latină și română pe care o dovediseră atât Eminescu cât și Caragiale în școlile urmate, în turneele prin țară, la Teatrul Național bucureștean, pasiunea făcută de amândoi pentru limba și civilizația germană și antipatia pentru Mitteleuropa cu centrul vienez sunt constante care îi apropie mereu sufletește unul de celălat.

Ar trebui ca în anul 2012 să se facă un bilanț valoric, să fie întocmit un top al întregii prozei scurte caragialiene. Criteriul estetic al departajării scrierilor ține de faptul că în unele situații problematizările sunt general valabile, pe când în altele nu mai există impact direct cititor-operă din cauza transformărilor sociale din ultima sută și mai bine de ani. S-ar constata, în mod neașteptat, că nuvelele celebre “În vreme de război”, “Două loturi”, “O făclie de Paști”, microromanul melodramatic “Păcat”, “Pastramă trufanda” nu mai răspund așteptărilor unui public tânăr de astăzi. În topul epicii lui Caragiale se instalează de la începutul epocii postmoderniste cu totul alte și alte scrieri, care au sâmbure autobiografic, ori în care macabrul, miraculosul, straniul, farsa, carnavalescul, exoticul, quiproqoul, comicul de tip stand-up comedy; predomină când o constantă compozițională, când cealaltă, dacă nu se ajunge chiar la combinarea lor neașteptată.

De exemplu, dansatorii de la bal din excepționala neobarocă schiță (am spune number 1 din noul top) “Între două povețe” sunt eroul-povestitor, apoi “Mititelul Mefisto” întrupat în fetișcana de cinsprezece ani Nina, eroina episodică “o frumoasă Domniță din veacul al XVI-lea” și, nu în ultimul rând, “d-șoara Ana, fiica stăpânei casei și prietenă intimă a d-șoarei Nina, cam de aceeași vârstă”. Eul naratorial se simte vizibil deranjat că e dezorientat mereu în alegerile pe care trebuie să le facă de auzirea concomitentă a povețelor celor doi consilieri, diavolul de pe umărul stâng, care-l îndeamnă să acționeze rapid și îngerul păzitor de pe umărul drept, care-l tot oprește, ca să aștepte alte continuări mai eficiente, mai bune. Nu o alege pe mai coapta Domnița. Până la urmă tânărul povestitor nu scapă trenul pentru Italia, ascultă de consilierul din stânga; dar și-n culmea fericirii sejurului italian c-“o femeie atât de distinsă” precum domnișoara Ana, nu scapă de cârcotelile îngerului din dreapta, adică de vocea subtilă a iraționalului (sic!), care-l făcuse să dea ocol casei Ninei când fugise la tren:
“Dar, precum am zis mai sus, ce e regretabil pentru mine e că, de câte ori urmez pe unul din consilieri departe pe o cărare, când mă uit înapoi, totdeauna mă căiesc că n-am urmat îndemnul celuilalt. Și de aceea, mi-aduc de-atâtea ori aminte de mititelul Mefisto (de Nina, n.n.) și tot de-atâtea ori regret că odinioară consilierul de la stânga n-a insistat mai mult și n-a știut să profite îndestul de surditatea urechii drepte… Scăpam o încântătoare călătorie în Italia… Ei! și?... De unde știi pe ce alte țărmuri fericite…”
În această schiță perspectiva implicării erotice a naratorului anticipă chiar autenticitatea de tip eliadesc ori camilpetrescian, precum și literatura postmodernă. “Eu”-l naratorial (musafirul din “Five o’ clock”, prietenul căpitanului disputat de trei femei, “nefericitul” Mitică), al schițelor, momentelor, scenetelor epicizate nu-i neapărat un I.L. Caragiale la junețe, ci mai degrabă cititorul, făcut părtaș aventurilor sale, chiar prin acea adresare ca pentru un alter ego: “De unde știi pe ce alte țărmuri fericite…” Iar finalul schiței simili-autobiografice “Între două povețe…” aproape că dă consistență celor doi consilieri, de parcă ar fi ar fi autorii morali ai aventurilor prin care trecuse actantul, abilitat tot de ei să se mărturisească: “Și acum, când e atât de mult de atunci, iată-i pe bunii mei consilieri că tot nu s-au împăcat; unul îmi zice: «Ai făcut foarte cuminte!» Iar celălalt: «Mare neghiob ai fost!»”. Și în realitate omul de familie I.L. Caragiale a ales după acest principiu. A renunțat la prima sa femeie, Maria Constantinescu (aici, în schiță, Domnița), oprindu-și-l doar pe fiul său natural Mateiu. S-a căsătorit din interes c-o femeie mai tânără, Alexandrina, fiica arhitectului italian Gaetano Burelly. Primele lor fiice, Agatha și Ioana, le-au murit la vârste foarte fragede. Apoi s-a bucurat la nașterea fiului mijlociu Luca (Luki) și a mezinei Ecaterina; i-a iubit mult mai mult decât pe întâiul născut Mateiu Caragiale, încât l-a făcut pe acesta să sufere. Îi încuraja pe Luki și pe Ecaterina să scrie, iar pe Mateiu îl sfătuia să nu se apuce de această îndeletnicire, pentru că n-ar avea chemare.
“Justiție” este schița-scenetă în care nenea Iancu prezintă ezitările Judelui de ocol, care pretinde respect, dar nu-i deloc ascultat, văzându-se chiar depășit de situația creată prin atâtea injurii venite din bănci, încălcându-se toate regulile judecății de către cei doi împricinați. Prin necenzurarea de către Jude a replicilor schimbate pe neașteptate de către “prevenitul” Iancu Zugravu și “comersanta de băuturi spirtoase” Leanca văduva, de la Hanu Dracului, sistemul juridic de la noi se dovedește a fi inefecient, învrăjbitor un adevărat turn Babel sau groapă cu lei. Limbajul de la tribunal nu-i altul decât cel din piață, de pe mahala.
Stand-up comedians of all-time, ori clovni ai altora se dovedesc a fi alți eroi din proza scurtă caragialiană. Protagonistul Ion(ică) și “mândrețea de curteancă”, soră-sa din schița “Ion…” intră aproape fără să vrea, din bun simț, în disputa despre abilitarea de către juriul publicului larg a măgarului meloman de-a cânta “Carnavalul din Veneția”. Este vorba de o parodiere “Hainele noi ale împăratului” de hans Christian Andersen.
În basmul-parodie “Mamă…” personajul clovn, stand-up comedian este “fetica”, țiganca devenită doica moștenitorului tronului, căci împărăteasa nu putuse avea copii și se temuse că va fi repudiată la întoarcerea după un lung război a soțului său. Fiind mama biologică a lui Florea-voievod și devenind soția educatorului acestuia, ea se împotrivește voinței împăratului ca Florică al ei să se însoare c-o fiică de crai. Ajunși într-o situație-limită, leșină, iar după ea și împărăteasa, iar Florică intervine ca un copil alintat:
“Doica, înfierbântată grozav, a țipat o dată, ah! și a leșinat. Sări, toți… O descheie la sân și dă-i cu oțet de trandafir.
Vine și Florea:
- Mamă-doică!
Și-ncepe să se vaite ca un copil mic și să se bată cu pumnii-n cap:
- A răpus-o pe mama-doica!... Aoleu!... nu mai e de rană!
Împărăteasa – leșină și ea.
Împăratul, strașnic de tulburat de toate astea, strigă:
- Eu stric, că m-apuc să vorbesc politică cu niște femei nebune!”.
Se dovedește că politica de la palat se face exact ca în Extremul Orient, mai ales prin ascultarea cuvântului-verdict al unei femei, secreta mamă biologică a lui Florea-voievod, care se bocește împăratului bătându-se cu pumnul peste sânul gol:
“- Nu se poate, maică! Nu voi, maică, moartă tăiată! Nu te dau, Florică, decât după fată pe potriva ta! Să nu mă faci de rușine, Florică mamă, că mă omor!”.
Unii cititori pot afirma că rezolvările conflictelor unor astfel de schițe sau basme-parodii sunt simpliste, melodramatice, însă îi putem contrazice. Degradarea fantasticului din basmul “Mamă…” ne face să vedem în spatele acestei specii narative un pamflet despre orice monarhie ereditară. Într-un fel, posteritatea acestei schițe i-a dat dreptate autorului, dar imediat după moartea sa: ceea ce i s-a întâmplat lui Florea-voievod s-a petrecut și prințului Carol (devenit apoi al II-lea prin uzurparea tronului la care renunțase): acesta abdică inițial pentru a se însura cu Zizi Lambrino, frumoasa de la Curte (un fel de fiică de crai, educată cu odrasele regale). Aflând că are de la ea un prim băiat, părinții săi și el solicită ca această primă căsătorie să fie considerată relație morganatică, nulă din punct de vedere juridic, iar apoi face pe voia tatălui Ferdninad I și a reginei Maria, mergând în străinătate după adevărata fată de împărat, găsind-o în persoana Elenei, fiica regelui Greciei. Pe care n-a iubit-o, dar i-a făcut un copil. Așadar și Florea-voievod este tot unul dintre numeroșii stand-up comedians din prozele lui Caragiale. Iată soluționarea conflictului:
“Florică o mângâie plângând și zice:
- Nu, mamă, nu! Fără voia ta nu fac nimica!
Împăratul, ținând și el foarte mult la doică și auzind și vorbele băiatului, nu s-a-ndurat să le strice hatârul, și le-a zis:
- Dacă nu vreți voi, bine!
S-a făcut război pentru asta; căci craiul vecin, care avusese făgăduială de căsătorie pentru fiică-sa, n-a putut suferi o astfel de nesocotire. Războiul s-a sfârșit, ca toate războaiele, cu pace. Iar peste un an, plimbându-se pe la curțile din lume, Florea-voievod, însoțit de doica și de-nvățătorul lui, s-a dat în dragoste – că era ochios – cu o tânără vestită de frumoasă, fata unui împărat, mai mare chiar decât tatăl lui; și numaidecât între cele două curți s-a pus la cale căsătoria.”
În altă schiță simili-autobiografică, “Reportaj”, este vorba de presa românească, domeniu în care a activat cel mai mult însuși nenea Iancu. Personajul-narator, directorul ziarului “Revolta națională”, se află în pragrul falimentului când constată că nu mai are cine să-i furnizeze știri picante, când “sursa”, ciripitorul “bărbat de stat, a căpătat misiunea pe care o vâna demult și a părăsit capitala”. Atunci, directorul mărturisește că a pornit în căutarea unui “reporter special”. Nu e la început mulțumit de serviciile prestate de cel ales pe sprânceană, cu oarecare pregătire jurnalistică însă fără nicio practică în presă. E gata să-l expedieze, dar îi mai dă o șansă. Într-adevăr, confirmă! Ziarului îi crește tirajul, însă directorul își rezervă dreptul să-l fileze pe propriul angajat, pentru că nu spunea care ar fi sursa informațiilor sale. Va constata, după o urmărire ca-n filme, căci era gata-gata să-l piardă din vedere, că însăși grădina publică, “Cișmigiul”, adică imaginația debordantă era sursa de informații: îl vede cum își elabora în liniște articolele, fumând nonșalant. Paradoxal este faptul că, la prezentarea noilor știri incendiare despre ce se întâmpla la nivel înalt în politică, despre iminența căderii guvernului pentru că prim-ministrul nu mai era în grațiile monarhului, nu-l va mustra că scornise totul. Cu alte cuvinte, în realitate jurnalismul nu ține pe tărâm valah de niciun profesionalism, nu-i făcut nici prin colportaj, după ureche. Presa poate fi și pură ficțiune! Aici prozatorul roman mizează pe-un procedeu narativ inedit. Alege cacialmaua ca ieșire din impasul narativ, pentru că o folosește atât reporterul special, cât și directorul. Autorul știa că nu se întâlnește cu adevărat o potrivirea atât de frapantă a scornirilor unui gazetar iscusit cu evenimentele reale ce devin știri. Caragiale a fost director de ziare, la “Claponul”, “Națiunea română”, “Epoca literară”, “Moftul român” (din 1893, a cărui viață a fost cea mai lungă, 41 de numere), precum și redactor la “Ghimpele”, “România liberă”, “Lumea veche”, “Ziua”, “Epoca”, “Universul” etc. În semn de omagiere a sa ca mare scriitor și publicist, s-a publicat în anul 1901, la început de secol, revista “Caragiale”, rămasă din păcate la un singur număr. Ne intrigă de ce Caragiale a vrut să ia în tărbacă până și activitatea gazetarilor politici, de vreme ce și el avusese mai ales în tinerețe destule contribuții în acest sens. Dezgustul său când a văzut că nu-i propus pentru listele electorale ale vreunui partid l-a făcut să creadă că amatorismul politic românesc este funciar, după zicalele “O mână spală pe alta” și “Pleacă-ai noștri, vin ai noștri.” Poate că și-a dat seama după zbateri inutile de-a intra în politică de ceea ce nu voise nici să conceapă la începutul carierei de jurnalist: promovarea politică se făcea la noi ca în Orient, după apartenența la caste politice (prin nepotism), prin vasalitate ori slujire la stăpân (șef), ori prin șantajare cu dezvăluiri, scandaluri.