agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3890 .



Carol I de Hohenzollern și câștigarea Dobrogei (I)
eseu [ ]
130 de ani de la proclamarea monarhiei române pe 10 mai 1881

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2011-05-07  |     | 



După abdicarea de la 11 februarie 1866 a lui Alexandru Ioan Cuza, ultimul domnitor pământean al Principatelor Moldova și Þara Românească, situația devenise foarte problematică. Clasa politică românească, formată atunci din conservatori, liberali moderați și liberali radicali au decis ca puterea conducătoare să fie exercitată de-un prinț străin, cu posibilitatea creării dinastiei. Filip Eugeniu Ferdinand Maria Clement Balduin Leopold George, comitele de Flandra și ducele Saxoniei a declinat oferta Camerei și Senatului, de a deveni întâistătătorul Principatelor-Unite Române, sub numele de Filip I. Abia la inițiativa locotenenței domnești formată din generalul N. Golescu, colonelul N. Haralamb și Lascăr Catargi, între 2 și 8 aprilie s-a desfășurat un plebicist de alegere ca domn ori stăpânitor al Principatelor Unite Române, fiind propus cel de-al doilea fiu, Carol, al guvernatorului provinciei renane, Carol-Anton de Hohenzollern. Liberalul I.C. Brătianu, un viitor lider politic foarte carismatic, pleacă imediat la Düsseldorf pentru a-l conduce pe cel care împlinea chiar atunci vârsta de douăzeci și șapte de ani spre tronul unei Românii unite, avându-i ca înaintași numai pe domnitorii Mihai Viteazul și Alexandru Ioan Cuza, care nu domniseră mai mult de șapte ani. Nimeni nu bănuia că domnia noului domn ales de națiune va întrece în durată cu un an chiar pe aceea a lui Ștefan cel Mare.
Prințul Carol de Hohenzollern a fost proclamat mai întâi Alteță Regală pe data de 10 mai 1880, pentru meritele sale deosebite în calitatea de șef al statului român, dar și în calitatea de comandant suprem al armatelor rusă și română, când a repurtat răsunătoare succese în operațiunile militare din toamna anului 1877, în special după atacurile de la Grivița, încununarea eforturilor sale și ale celor două armate fiind cucerirea Plevnei. Cu acordul țarului Alexandru al II-lea, fiul acestuia, comandantul de până atunci al armatei rusești, Marele Duce Nicolae, îi trimisese principelui Carol o telegramă c-un mesaj de implorare a ajutorului armat românesc: "Treci Dunărea pe unde vrei și pe unde îți place, numai vino de urgență cu trupele tale! Turcii ne prăpădesc! Marele Duce Nicolae." În depeșă mai era rugat să treacă Dunărea în fruntea a 35000-40000 de combatanți și cu toată artileria de care dispunea. O legendă spune că un obuz turcesc a explodat pe malul stâng al Dunării, iar prințul Carol a ordonat bombardarea imediată pe malul bulgăresc a tuturor bazelor militare otomane, exprimându-se precum un adevărat strateg militar: “Aceasta-i muzica ce-mi place!”
Viitorul rege al României, Carol, se născuse în 1839 ca al doilea dintre cei șase copii ai unui cuplu foarte cunoscut, aparținând familiei prusace, Hohenzollern-Sigmaringen, care a dat multe personalități de seamă Germaniei medievale și moderne. În anul 1834 se căsătoreau părinții săi, Carol Anton, prinț de Hohenzollern (1811-1885) și Josephine, fiica Marelui Duce Carol din Baden (1813-1900). Mai mare cu patru ani decât el, fratele Leopold, prinț de Hohenzollern (1834-1905), a rămas în Prusia (nucleul Germaniei unite), pentru a continua pe tărâm german actul de guvernare al provinciei renane. Se prelungesc cam prea mult legăturile strânse ale prințului Carol cu familia sa din Renania și din cauza neplăcerii avute la vederea în România a unei atmosfere ostile domniei sale, dinspre tabăra politică liberală republicană (drapelistă), pe care aproape că n-o mai îndura în primul cincinal de după debarcarea sa în țara de adopție pe data de 9 mai 1866 la Turnu-Severin și plecarea la București, din dimineața zilei de 10 mai 1866. Această perioadă confuză, când nici nu cunoștea limba română, se încheie o dată cu însurarea sa. La vârsta de treizeci de ani, după un sejur acasă, la Dusseldorf în orașul de lângă Rin Neu-Wied, este celebrată cu mult fast nunta prințului Carol al României cu Elisabeta (Paula Otilia Eliza), principesa de Wied. Încă din 1866 Anglia, Italia, Prusia și Franța îl agreaseră pe Carol de Hohenzollern pe tronul Principatelor-Unite, pe când Imperiul habsburgic (Austro-Ungaria din 1867), Rusia și Turcia nu fuseseră de acord cu un prinț occidental la cârma unui stat român nou creat, nerecunoscut pe plan diplomatic decât pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza. Însă primul prinț și domnitor român străin, ca și tatăl său, Carol-Anton, grație relațiilor strânse dintre familia Hohenzollern-Sigmaringen și curțile imperiale franceză și prusace, intrase în simpatia personală a împăratului Franței, Napoleon al III-lea și a regelui Prusiei, keiserul de mai târziu Wilhelm I. La nunta cu principesa Elisabeta au participat mulți invitați din Rusia, Franța și delegații români. Așadar una dintre marile puteri europene, Rusia, care se arătase în 1866 potrivnică înscăunării pe tronul României a prințului Carol recunoștea, iată, noua familie domnitoare, prin căsătoria acestuia cu Elisabeta de Wied. Și țarul Alexandru al II-lea era pe jumătate german, după mama sa.
Imediat și Austro-Ungaria, prin împăratul Iosif al II-lea, și-a exprimat „disponibilitatea” de-a „conlucra” pe viitor cu principele Carol, chiar în domeniul căilor de comunicații (regimul navigației și comerțului pe Dunăre, concesionarea de mai târziu a lucrărilor de construire a căilor ferate - afacerea Strousberg): însuși împăratul Iosif al II-lea a binevoit să-și pună vaporul său fastuos la dispoziția mirilor Carol și Elisabeta, pentru a arăta că peste Carpați România are prieteni, nu dușmani. Prietenia ce-a urmat de-atunci între viitorul rege al României mici și împăratul austroungar i-a adus lui Carol I o serie întreagă de criticări, acuze, fondate sau nefondate. Dacă debarcarea de pe data de 9 mai 1866 a prințului Carol travestit în servitor, cu o singură valiză la Turnu-Severin fusese una explicabilă, dată fiind prudența sa precum și cea a politicienilor români, care se temeau de vreun atentat la viața celui dintâi monarh străin, dimpotrivă, în anul 1869, când din vasul personal al lui Iosif al II-lea a coborât la Giurgiu perechea princiară, proaspeții căsătoriți Carol și Elisabeta, o mare parte a opiniei publice a început să suspecteze familia domnitoare străină de legături secrete cu austriecii și germanii. Tabăra politică liberală, filofranceză (francofilă) și cu vederi republicane au proclamat pentru o zi România republică, Carol I fiind după ei decăzut din domnie, prin acțiunile coordonate la Ploiești în noaptea de 8-9 august 1870, de către șefii liberali I.C. Brătianu, N. Golescu, Eugen Carada și toată strânsura de oameni a deputatului liberal, Al. Candiano-Popescu – care au fost arestați de maiorul Gorjan. În semn de protest că Wilhelm I întrerupsese domnia lui Napoleon al III-lea și ocupase o mare parte a Franței, această mișcare antimonarhică și republicană s-a caracterizat printr-o insuficientă coordonare cu armata a acțiunii loviturii de stat. Oricum, până în 1875-1876 I.C. Brătianu, C.A. Rosetti și toți ai lor au trecut în planul doi al politicii, creându-se condițiile favorabile unei lungi guvernări conservatoare și dovedirii forței de reacție a puterii grupate deja în jurul prințului Carol I - camarila regală.
Monarhia românească s-a instituit de pe data de 10 mai 1881 și a durat până în nefasta zi a declarării republicii „populare”, 30 decembrie 1947. De fapt adevărata impunere a regimului republican în România contemporană nu este prilejuită de abdicarea forțată a ultimului rege din dinastia Hohenzellern-Sigmaringen, Mihai I, ci de căderea regimului comunist în perioada 21-22 decembrie 1989. S-a hotărât, pe bună dreptate, că politicii moderne a democrației românești de la sfârșitul mileniului al II-lea și începutul mileniului al III-lea i s-ar potrivi sistemul republican, nu regimul monarhic, pentru că s-a asociat imediat în mintea politicienilor dictatura lui Nicolae Ceaușescu de după anii 1971-1974 cu autoritarismul monarhic al regelui Carol al II-lea (1938-1940, adică timp de doi ani și jumătate), în care clasa politică interbelică fusese redusă aproape la tăcere, prin dispariția pluripartidismului, a alegerilor și guvernărilor cu veritabilă recunoaștere electorală.
Gruparea forțelor politice republicane împotriva lui Carol I izbucnește odată cu deconspirarea afacerii Strousberg, care căpătase aprobarea din partea sa, iar până spre sfârșitul secolului al XIX-lea se comiseseră acte de corupție, de secătuire a veniturilor țării, multe incorectitudini în executarea lucrării de extindere a căilor ferate. Se manipulaseră incorect fondurile, iar Austro-Ungaria ieșise în profit pe spinarea României. Pacea de la San Stefano dintre Rusia și Turcia, Congresul de la Berlin din 1878 aduc alte nemulțumiri. Se pierde Basarabia de Sud, județele Cahul, Ismail și Bolgrad, pe care România le dobândise în anul 1856, după înfrângerea armatei ruse în războiul Crimeei. La trasarea graniței dintre România și statul nou înființat, autonom, Bulgaria tensiunile dintre români și ruși erau gata să izbucnească. I.C. Brătianu se dovedește prea slab, ori nu este ascultat de către forurile conducătoare din statele occidentale. S-a stabilit graniția dobrogeană dintre cele două teritorii foste otomane, Dobrogea și Bulgaria, dar s-au făcut de către Rusia presiuni asupra hotărârilor Congresului de la Berlin (13 iunie-13 iulie 1878), astfel încât frontiera să fie favorabilă doar bulgarilor. Silistra, vechi teritoriu românesc, de pe timpul lui Mircea ce Bătrân, n-a fost cuprinsă în Dobrogea, deși între acest mare oraș, capitală de pașalâc secole de-a rândul și Turtucaia era o întreagă salbă de localități având populație majoritar românească. Eram obligați să cedem rușilor Sudul Basarabiei, pentru a avea și ei acces la Gurile Dunării. Acest fapt n-a fost nicidecum compensat prin primirea „la schimb” a Dobrogei, cum s-a pretins. Granița de la sud-estul României a rămas în litigiu până în anul 1913, nefiind stabilit cu certitudine ale cărui stat erau sutele de localități, cu populație turcă, românească, bulgărească și găgăuză. La aceștia se vor adăuga tot la începutul secolului XX și aromânii refugiați după represiunile din Nordul Greciei, astfel încât procentul românilor a crescut mai mult până în anul 1940 când a fost strămătura lor forțată din Cadrilater, până în luna decembrie. Principele Carol I și I.C. Brătianu n-au protestat în anul 1878, după ce România câștigase de fapt Războiul ruso-româno-turc din 1877-1878 (și tot ea se vedea nevoită să facă multe concesii teritoriale). Armata țaristă intenționa să nu ne ocupe teritoriul și să desființeze statul unitar nou înființat. Peste șaizeci și doi de ani, în contradicție cu situația demografică în care bulgarii n-avuseseră nicicând majoritatea populației în Cadrilaterul obținut de Carol I în urma marșului triumfal al armatei sale spre Sofia și recunoașterea internațională a Păcii de la București (1913), strănepotul primului monarh al României, Carol al II-lea, monarh al tuturor românilor până în vara anului 1940, n-a ripostat deloc la ultimatumul dat de Bulgaria fascistă ca acest pământ vechi românesc, Durostorumul (Dârstorul, Silistra) să treacă pentru prima dată sub conducerea Bulgariei, unde rigimul dictatorial șovin înlăturase deja de pe tron pe regele constituțional ales de popor. Ar fi fost momentul ca regele Carol al II-lea să refuze marea umilință de-a se parafa cedarea Dobrogei de Sud, iar România putea să declare război Bulgariei. Ion Antonescu, ministru de război pe timpul monarhiei absolutiste a lui Carol al II-lea, se face vinovat că a renunțat la Dobrogea de Sud, la Cadrilater, chiar și după data de 6 septembrie, când a girat instalarea la conducerea statului român a unui comando prohitlerist de legionari.
Întrebarea care se pune ar fi dacă nu cumva atât Carol al II-lea, cât și Ion Antonescu să fi fost agenți fideli ai lui Adolf Hitler, după întâlnirea cu acesta. După vizita făcută lui Hitler la Beeschtesgarden, din luna noiembrie 1938, Carol al II-lea a desființat în decembrie toate partidele politice din România și a înființat primul partid unic din istoria noastră, după model german, Frontul Renașterii Naționale. Cu un an mai înainte se opusese ca Partidul Național-Þărănesc să vină la guvernare, după șapte-opt ani de guvernări liberale susținute constant de monarhie. Tensionarea calculată a vieții politice românești pare o răzbunare personală a lui Carol al II-lea, el marginalizând politic multe personalități din țară, care îi iertaseră orice ieșiri. Această simili-dictatură este în vizibil constrast cu atitudinea servilă pe care o avusese Carol al II-lea la convorbirea cu Adolf Hitler, față de cancelarul Germaniei, de parcă ar fi avut multe de învățat de la acesta. Lui Carol al II-lea i-a lipsit coloana vertebrală în discuția avută cu Hitler după ce-și terminase turneul său oficial, fiind primit cu mult fast prin Londra și Paris. Mai întâi îl trimisese pe Gheorghe Brătianu să observe, discutând cu mai multe personalități din Germania, care ar fi poziția guvernului în privința pretențiilor revizioniste ale Ungariei. Acestuia i-a răspuns Hermann Göring: „Germania nu și-a schimbat poziția față de pretențiile revizioniste ale Ungariei”.
Și pe timpul lui Carol I, și pe timpul lui Ferdinand I, România avusese mult de suferit prin încheierea unor acorduri comerciale foarte dezavantajoase cu statul imperial german. Băncile n-au mai restituit niciodată sume uriașe de bani datorate statului român, din momentul în care Ferdinand I s-a angajat în războiul împotriva Austro-Ungariei. Campania sa de cucerire a Ardealului nu a constituit o simplă aventură, nefiind stringentă sub aspectul eliberării românilor persecutați și maghiarizați forțat din 1867 până în 1916 – cum tot s-a insistat cu falsificarea istoriei până în 1990. Românii ardeleni puteau trăi și în alt stat european, după cum cei din Basarabia continuau să trăiască într-o gubernie rusească. Așadar trecerea Carpaților, sângeroasele lupte de la Bran ori de trecere a Oltului în toată porțiunea dintre Brașov și Sibiu, înaintarea trupelor române cu o artilerie bine pusă la punct și c-o străpungere fulgerătoare a liniilor armatei inamice, fapt care i-a surprins pe austroungari, ne face să credem că soldații români puteau să continue într-un război fulger (Kriegbliz) până la Viena, dacă ar fi avut loc atacul rusesc asupra aceleiași Austro-Ungarii. Slăbirea acestui imperiu multinațional, fost habsburgic, era de mult timp o realitate pe care prim-ministrul Tisza și apoi succesorul său mai nevrednic, Burian, de la Budapesta, voiseră s-o ascundă și față de Wilhelm al II-lea. Puterile Centrale fuseseră de acord să retrocedeze românilor întreaga Bucovină dacă ar fi intrat în război atacând Rusia țaristă. Tratativele duse cu Puterile Centrale, primite favorabil de către Carol I, n-au fost finalizate până în 1915 de către prim-ministrul român Ionel Brătianu și din cauza manifestațiilor ostile apropierii româno-germane, ori a climatului proanantantist din regatul României. Puteam să încheiem și un nou tratat de neagresiune față de Austro-Ungaria, în virtutea valabilității tratatului cu acest imperiu semnat în 1883 de către Carol I și Iosif al II-lea, care continuau să se afle la conducerea statelor, dar erau deja foarte bătrâni, fără de-a dispune de ultimul cuvânt în hotărârile ce se luau. Atât monarhia din România, cât și aceea din Austro-Ungaria se vedeau amenințate de la începerea primului conflict mondial de mișcări ample ale republicanilor, pentru că se observa clar că originea dinastică a monarhilor influența negativ diplomația și politica la cele mai înalte nivele. Austro-Ungaria, vinovata principală a izbucnirii marii conflagrații din 1914, era secătuită de resurse materiale și umane, astfel încât avea să se confrunte și cu dezertarea în rândurile „albilor” ruși a unor trupe întregi de cehi, slovaci, polonezi, care vor forma pe urmă chiar armatele noilor state. Și bosniacii, slovenii, croații, macedonenii voiau să se elibereze după atâtea veacuri de supremație habsburgică sau austriacă, proclamând și independența țărilor din care simțeau că fac de mult parte.
În aceste condiții propice destrămării Austro-Ungariei, știute din anul 1916 și de puterile occidentale ale Triplei Înțelegeri, Anglia, Franța și Italia, regele Carol I greșea foarte mult când înainte de Consiliul de coroană (3 august 1914, Sinaia) recomandase ca România să nu intre pe tot parcursul războiului în conflict cu Austro-Ungaria. Neutralitatea însemna de fapt o acceptare a politicii pe care o ducea în Europa Centrală Imperiul dualist austroungar, o federație statală bazată pe exercitarea puterii asupra unor națiuni în curs de afirmare, care reprezentau în total peste 50 % din populația întregului stat având două capitale, la Viena și la Budapesta. Prin urmare, Germania înțelegea rolul nefast jucat în Europa Centrală, de Est și în Balcani de-o bătrână și suferindă Austro-Ungarie, dar îi susținea cauza pierdută încă de la început. Carol I își exprimase după data de 28 iunie 1914 profunda tristețe față de Iosif al II-lea că își pierduse fiul și nora în atentatul de la Sarajevo, însă îl sfătuise, ca și Wilhelm al II-lea de altfel, să nu treacă la amenințări armate împotriva Serbiei, de vreme ce atentatul venea din partea unor studenți anarhiști care reușiseră să fugă în Serbia sau dincolo de patria lor și puteau fi extrădați fără vărsări inutile de sânge ori ștergerea de pe hartă a unui stat național tânăr, abia dezrobit de sub jugul otoman. Presiunile făcute de contele Czernin între anii 1914-1916 la București, cumpărarea unor jurnaliști, și chiar a unor ziare importante de către germani pentru a susține intrarea în război a României de partea Puterilor Centrale au fost cauzate de indecizia lui Carol I și a lui Ionel Brăteanu de-a interveni de partea Antantei ca să se termine războiul mai repede, încă din vara sau toamna anului 1914. Împărații Germaniei și Austro-Ungariei știau crudul adevăr că dacă armata română făcea joncțiunea cu armata rusă, luptând împreună, soarta războiului le era potrivnică. După ce armata țaristă a suferit umilitoarele înfrângeri mai ales din Galiția în anul 1915, cu toate că Italia a declarat în mai război Austro-Ungariei, România n-a intervenit odată cu ea de partea Triplei Înțelegeri, deși un tratat încheiat între aceste state prevedea că dacă intra una în război, mai ales împotriva Vienei, ar fi urmat să intre și țara prietenă, pentru a grăbi sfârșitul conflagrației.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!