I-am cunoscut pe doi dintre maniacii artei epice de mâine. Ziua în care i-am cunoscut pe aceștia nu-i una oarecare, ci una a primilor nori adevărați de primăvară. Este o zi în care epicul mi s-a arătat călare, mânuind c-o mână fulgerul boreal, iar cu cealaltă uscăciunea vântului mediteranean.
- Fără Yin și Yang nu-i posibil să scrii proză! A zis primul maniac.
Mi-am notat imediat ce am auzit de la acesta. Un cuvânt care ținea loc de titlu: “Sermones”. De fapt cred nu auzisem eu bine, că rostise două vorbe: “ser” și “money”. Apoi a vorbit cel de-al doilea maniac:
- Yin este partea umedă și rece, care vine dinspre nord și vest la noi în țară. Yang este partea uscată, caldă, a vânturilor mediteraneene, dar și a vânturilor de Est care aduc ninsorile nesfârșite numai iarna, iar în restul anului uscăciunea stepei și canicula insuportabilă.
- Sermones, sermones... Ser și money. A strigat și epicul lor călare, biciuindu-mă c-o ploaie halucinogenă, care m-a făcut să-mi ridic de mâner imediat rucsacul pe cap, constatând în sinea mea: ploaia artei, ce s-a lăsat așteptată, începe așa, deodată, cu o răpăială și înnorare ca vara. Apoi după vară vine primăvara, se răcește, ca pe urmă să nu mai poți sta decât la umbră după ce trece ziua de 1 mai a acestui nou deceniu intitulat cel mai exact așa:
- De ce nu?

I-am cunoscut pe doi dintre reprezentanții artei poetice de ieri. Și pe amândoi a vrut destinul să-i așeze la fundul Mării Negre. Exact cum a procedat Stalin înainte de cel de-al doilea război mondial, cu unii disidenți care intrau în dizgrația sa, ori cu romii pe care îi aduna avangardist în niște vaporașe de mucava. Acestea erau confecționate în următorul fel: un strat de carton, altul de smoală, unul de carton, altul de smoală ș.a.m.d. Iar când ajungeau departe în larg, mateloții lui Stalin (era să spun ai altcuiva, mai specialist în invenții marinărești de persecuții în masă) găureau straturile de mucava, iar vaporașele… bâlbâdâc. Din această cauză valurile trag mai adânc, apele sunt mai salmastre: lacrimile curse atunci mai izvărăsc și acum de pe lângă Insula Șerpilor. Pucioasa, hidrocarburile, petele imense pe suprafața mării vin de la această faptă cutremurătoare, pentru că prin ea se deconspiră abjecta politică rasială purtată de Stalin înainte ca Hitler să-și facă mendrele sale de artist ratat, pictând pe viu cu exterminarea pereții lagărelor.

I-am cunoscut, i-am întrebat în sfârșit, pe maniacii tuturor artelor de camuflaj prin Afganistan, Irak sau alte țări arabe. Aceste arte oculte sunt descoperite și recent de unii ca labirinturi de comunicare cu intratereștrii demoni, maieștri iluzorii ai artelor marțiale, ce-au în răspundere să apere și patrimoniul național al tuturor artelor, inclusiv casetele unor ruine de-o valoare europeană, mondială. Nu vreți să știți deloc despre ce am aflat de la ei. Nu vreți voi, dar eu tot am să vă spun.
Cantemir bei era un mic prinț valah pe care Brâncoveanu voia să-l găsească și să-i anihileze ascensiunea politică, supărat pe ta-su, Constantin, da, ăla din “Vita Constantini Cantemiri”, care nu știa să semneze, să citească, dar era cel dinâi gospodar al Moldaviei. Înțelepciunea scolastică, sau a iluminismului incipient german a făcut ca academicienii din Berlin să aibă nevoie de-un orientalist în rândurile lor, și-atunci reprezentanța diplomatică a Franței la Istanbul a deschis porțile, făcându-l scăpat pe Dimitrie Cantemir în fața căpcăunului de Altân Bei, vodă Constantin celălalt, tizul lui ta-su. Mai înainte Simeon Dascălul și Misail Călugărul scorniseră așa, la beție, ca să-i enerveze pe moldoveni, că aceștia s-ar trage din toți tâlharii, oamenii pierduți ai Romei pe care i-ar fi trimis regelui Ungariei un papă, pentru a stăvili cu ei năvala tătarilor, acum o mie de ani. Iar tâlharii Romei s-au așezat la Est de Carpați. Lui Cantemir nu i-a plăcut această interpretare tendențioasă. Nici corifeilor Școlii Ardelene, Micu, Șincai și Maior, care i-au citit peste câteva decenii, după ce murise, „Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor”, nu le-a plăcut scorneala dascălilor călugări, care i-a pus totuși serios pe gânduri, de-au scos maldăre de cărți.
Cneazul, sfetnicul țarului Petru I, Dimitrie Cantemir, spunea că moldovenii, muntenii, ardelenii, maramureșenii, toți românii de dincolo de Dunăre și cuțovlahii din Nordul Greciei nu sunt neamuri diferite, ci se trag din romani, alcătuind un singur neam.
Of, ce bine ar fi fost dacă eram urmașii corupți ai Romei, aduși pe timpul lui Ladislau să apere creștinătatea de tătari!... Am fi fost italieni deja, încă din leagăn, de când am început să figurăm și noi pe hărțile medievale ca vlahi. Am fi fost și catolici, pentru că toți cizmarii Peninsulei binecuvântate de papă, din urmă cu o mie de ani își făceau crucea invers, botezau pe candidații la creștinare cu stropire, nu prin scufundare întreită, n-ar mai fi existat nici preotese în Carpați, ci doar prelați celibi, am fi mărturisit ca Apusul „Filioque”, adică „și de la Fiul”, n-ar mai fi fost disputa nici despre transsubstanțiere (in pane, sub pane etc.).
Iată c-au apărut în 2011 ruinele Școlii Domnești (Academiei Mihăilene) de pe timpul Stolnicului Cantacuzino și al lui Constantin Brâncoveanu, de sub Universitatea actuală și statuia lui Gheorghe Lazăr, fondatorul în 1818 al primei școli românești despărțită de complexul mănăstiresc mai vechi. Aici a fost facultate de Teologie, apoi de Umanioare (Litere) și Filosofie, încă de-acum peste trei sute de ani! Singurul campus universitar din tot Sud-Estul Europei și din Levantul turcit. Iată cum în prezent vin toți orbeții, intratereștrii demoni ai parcărilor subterane, să astupe de vreo două săptămâni, înainte de Săptămâna Mare a Paștilor Domnului aceste vestigii inestimabile pentru toată cultura Europei Răsăritene și a Levantului din secolele XVII-XIX. Orbeții, ca maniaci agenți ai distrugerii culturii de sub noi, ne ajută ne tăiem craca solidă de sub picioare, să uităm ce am reprezentat în viața popoarelor grec, sirian, sârb, bulgar, rus, cipriot, georgian - creuzetul culturii lor moderne.
Am cunoscut pragmatismul și cretinismul primarilor Capitalei, care nu protestează, ba chiar încurajează intervenția cu buldozerele și tonele de pământ care îngroapă pentru totdeauna cea mai credibilă mărturie arheologică, Școala Domnească din București, precum și locul fruntaș avut de noi, românii, pentru tot Răsăritul creștin, pentru că aici s-a învățat orice disciplină umanistă, orice știință (până la matematici, astronomie) cu profesorii universitari ce predau în limbile neogreacă, latină, slavonește, elină și înspre secolul al XIX-lea chiar franceză. Biblia pierdută pe care se încumetase Nicolae Milescu Spătarul s-o traducă în întregime pe la 1670 a putut fi consultată aici, slujind drept punct de plecare pentru cunoscuta „Biblie de la București” din 1688. Constantin Brâncoveanu a fost uns domn de către un patriarh. La nunta fiului său, Ștefan, a slujit alt patriarh. Pe timpul său erau prezenți concomitent în Þara Românească și Moldova patriarhii de Ierusalim, de Antiohia și de Alexandria. Dositei al Ierusalimului își publica în tipografia de la București o combatere a doctrinei protestante. Aceste lucruri le putem afla și din prima istorie a literaturii românești, scrisă de Petre V. Haneș, de-acum nouă decenii. Mai înainte, pe timpul lui Vasile Lupu, mitropolitul Kievului, Petru Movilă, din marea familie a Movileștilor, a condus marea adunare a Ortodoxiei, sinodul de la Iași, prin care s-a fixat și mărturisirea ortodoxă, luându-se măsuri pentru combaterea cât mai eficientă a propagandei protestanților, dar și a papistașilor.
Oh, Simioane Dascăle, oh, Misaile Călugăre, Paraschive Paraschive, Nilă Nilă, de ce n-au fost cuvintele voastre adevărate, bre învățaților cu minciuna și incultura! Acum, în 2011, n-ar mai fi suferit deloc intelectualii, văzând cum intratereștrii parcărilor subpământene ne îngroapă istoria în trei timpi și trei mișcări… Schimbați-ne, vă rugăm, istoria asta mare, nedemnă de noi, dați-ne afară și din Europa, să viețuim cum vrem noi, ca orbeții să ne împerechem tâlhărește, ca miriapozii să străpungem cărămizile Curții Vechi, ai Școlii Domnești, ai așezământului monahal și universitar din jurul vechii mari catedrale a Mitropoliei Þării Românești în care au fost cursanți și profesori personalități de seamă de la sfârșitul Evului Mediu românesc – de fapt din zorii epocii moderne, care încep de la Cantacuzini, Cantemirești și Constantin Brâncoveanu.