agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 4089 .



Filosofia rezistenței viperelor cu corn și a cornutelor dacice în fața acvilei Romei
eseu [ ]
(Viperinii și “daoii”) Colecţia: Texte Filozofice

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Tulceanul ]

2011-04-10  |     | 



Înveninarea și mușcătura morții par, însă nu sunt același lucru. Înveninarea e ceva paralizant, dacă nu mortal, în cazurile când vine dinspre vietățile acvatice sau terestre dotate cu pungile otrăvitoare la baza colților. Mușcătura morții poate fi dată de sulițele divinității supreme, acea viperă a absolutului, destinația superioră viețuirii pe pământ. Semnul V de pe capul viperelor și semnul craniului, capului de mort pe sticla cu otravă, nu înseamnă iarăși unul și același lucru. V era semnul viperinilor și al viperinelor, adică al inițiaților împărțiți pe sexe, pe categorii avansate și incipiente de asceză, pentru că se înnobilau cu jurământul castității pentru toată viața. Astfel de comunități de eremiți geto-daci mărturiseau aproape maniheic faptul că ținteau în final modelizarea androginică, printr-o inițiere încă din viața pământească. Cu adevărat originale în cazul viperinilor geto-daci ar fi primele trei seturi ale ideilor cultice de bază, ce stau la baza practicării sistemului lor religios:
1. Timpul nu este decât un șarpe, o viperă, ce se schimbă anual prin fenomenul năpârlirii. De aceea anul nou începe odată cu primăvara, cu o renaștere a naturii și o primenire a omului, care trebuie să se aplice prin ritual în mod periodic. Cine moare ucis de dușmani, adică înveninat de duhul necredinței în divinitatea viperinilor, acela intră în nemurire, pe cea mai largă poartă a muntelui sfânt.
2. “Dalbul” reprezintă stadiul avansat, dobândit prin eforturile conjugate ale membrilor castei viperinilor. Abstinenți de la împreunările trupești, numai ei puteau aspira la moartea sacrificială, pe altarul zeului suprem, Dumnezeul bucuriei, înțelepciunii și al râsului. “Dalbul de pribeag”, expresie stereotipă în multe cântece funerare, precum și refrenul “florile dalbe, flori de măr”, arată că în centrul religiei viperinilor era această concepere ludică a vieții, ca pe-o reprezentație umană în cinstea divinității. “Dalbul” nu înseamnă deloc “albul”, pentru că nu culoarea hainei, bogăția face pe om nemuritor, ci stadiul trupesc, acela care dovedește și cunoașterea sinelui, a îmbunătățirii de ordin personal, în cadrul comunităților de eremiți viperini.
3. Labirintul este urmarea căii drepte, a succesiunii unor zări spirituale ascensionale, pentru că orice an nou debutează pentru viperini cu o curățire organică substanțială și o contemplare a simplității vieții. Cei morți în această perioadă a trecerii spre adevărata Viață, datorită regimului alimentar din care lipseau până și cele mai consistente alimente, precum ouăle, icrele, peștele sau lactatele, erau primiți pe cea de-a doua poartă a muntelui sfânt. Consacrarea pentru cei care mărturisesc o singură divinitate, precum și tot îndrumarul traiului viperinilor încep prin botezare cu apă, numai de către soborul alcătuit din cei doisprezece jurați-prelați care păzesc tainele Judecătorului suprem al vieții și morții tuturor. Labirintul îl pune pe adeptul viperin în fața unor probe cotidiene, însă decisive, ale proniei divine ce-l ajută de fapt să-și ia în piept însăși viața, zilele, lunile, anii, spațiul străbătut, detașându-se chiar de rude, ori de instinctele primare. Cine străbate culoarele labirintului își dă seama că: “O viață are omul. Și cu moartea, două!” – taina tainelor, anume că moartea va fi cel mai fericit moment, deschiderea trupului uman pentru eliberarea sufletului către divinitate, înconjurat de iubirea mărturisită și aplicată oricând pe timpul vieții.

Semnul terifiant al capului de mort, al cutiei craniene, e de dată mult mai recentă, prin convenție reprezentând codul semnalizării în marină a steagului piraților: un însemn de luptă, de intimidare, precum și un stigmat al combatanților care luau din antichitate ostatici, dându-i negustorilor de sclavi. Pentru viperini, moartea n-avea nimic dizgrațios, ci aspectul gătirii cu toate cele de petrecere, ale mirelui sau miresei thanatice din “Miorița” atinși de-o cunoaștere, de-o nuntire în absolut, cosmică. În Banat, pe la Băile Herculane, viperele cu corn sunt animalele totemice ale râului și văii Cerna, ale Domogledului, iar balada “Iovan Iorgovan” stă de mult mărturie pentru vechimea epicității folclorice de la Nord de Dunăre și poalele Carpaților. Dacă ar fi să ne gândim care anume poate fi considerat grupul de graiuri sau subdialectul cel mai conservator al dialectului dacoromân vorbit de vreo mie și ceva de ani încoace, acesta nu-i altul decât cel bănățean. După studiile realizate pe teren pentru prima dată de către lingvistul german Gustav Weigand și dialectologii secolului XIX (Ascoli în primul rând), s-ar putea spune că a vorbi bănățenește înseamnă a utiliza în epoca modernă cea mai bine păstrată subunitate dialectală ori ancestralul idiom al tuturor subunităților existente în limbile romanice, cuprinzând graiurile de Sud-Est ale dialectului dacoromân și fiind de fapt centrul din care s-au dezvoltat și tendințele inovatoare pentru celelalte dialecte străvechi ale limbii române: istroromân (al românilor balcanici vestici), aromân (al celor sudici) și meglenoromâni (al celor sud-estici, din zona Meglen).
Niciun alt însemn ori stindard războinic, în afară de acela dacic, n-a fost cu adevăr dublu totemic. Acvila romană era simplă acvilă. Titus Livius a relatat, la începutul cărții sale “Ab Urbe condita” legenda fondării cetății eterne, Roma. Reținem de aici doar că Remus a numărat pe cer șase auguri, mai exact șase acvile, iar geamănul său, Romulus, douăsprezece. De atunci vulturul a devenit însemnul principal din Câmpul lui Marte. Abia odată cu instalarea principatului de către Ocatvianus Augustus acvila a început să simbolizeze, printr-o mediatizare în toate provinciile romane, “Pax augusta”. Constantin cel Mare a înlocuit acvila cu semnul numit Santa Crux (în Italia existând și astăzi multe bazilici cu hramul Santa Croce). Acvila armatei din Imperiul roman a ajuns să semnifice pacea de tip hegemonic instituită prin civilizare dar și prin încălcarea libertății popoarelor supuse Romei. Ceea ce au făcut național-socialiștii prin preluarea însemnelor acvilei și pe uniformele militare este cam același lucru pe care l-au realizat după 1945 peste întreg mapamondul americanii și alte câteva state europene, la care se mai adaugă puterea banilor euro și dolari. “Pax vobiscum” spunea odinioară Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos apostolilor Săi, când revenea de Înviere în Ierusalim. Însă în prezent, pentru clasele politice dominante și pentru sistemul diplomației și armatei din așa-zisa lume civilizată, funcționează în exclusivitate numai conceptul revolut din timpul anticilor, de “Pax augusta”. Lupta dintre antici și moderni e câștigată numai momentan de tot ceea ce e perimat și încetățenit pe o scară socială cât mai vastă, de-un rău generalizat mai ales în epoca tehnologizării, informatizării necontrolate, a distracției, a inegalității în drepturi și îndatoriri civice, când oligarhiile surpă democrațiile.

Cornul este un recipient cu venin al viperei cu corn, însă și un arbust fructifer ce poate fi întâlnit mai ales în pădurea de corni a haltei Codru, a popasului Doi Iepurași, de lângă Babadag. Cuvântul său omofon, tot “cornul” reprezintă unul dintre excrescențele de pe capetele cornutelor domestice mari și mici, îndeosebi ale masculilor. De asemenea, intră în alcătuirea podoabelor de pe cap a cervidelor : cerb lopătar, cerb carpatin, căprior, antilopă, ren, elan. Se mai folosește și în clișeul internațional “cornul abundenței”, iar mai recent a ajuns să însemne produs de patiserie în forma unui corn de mamifer. Corn are și rinocerul, elefantul (numai colți nu sunt aceia), precum și peștele spadă. De asemenea în tradiția populară demonul poartă coarne – simbol al mândriei, precum și al pedepsei exemplare dată de către Dumnezeu cetei alcătuite din răzvrătiții îngeri care au căzut și nici nu se vor mai putea ridica vreodată. Un alt cuvânt omofon este și “corn, cornuri”, un instrument muzical antic. E întâlnit la toate populațiile europene (ce se trag din Iafet), semitice (fenicieni, sirieni, iudei) și hamitice (arabi). Fiind utilizat din vechime drept instrument acustic, la vânătoare, la vestirea în țară a noilor hotărâri, la festivitățile din cetatea de scaun, ori în războaie pentru derutarea adversarilor și recunoașterea camarazilor, cornul poate fi considerat cel dintâi instrument de suflat. A doua valență a sa, orchestrală, o capătă tot din antichitate. Suflătorii în cornuri uriașe, din marile orchestre existente pe vremea împăraților David și Solomon arătau clar, la acompaniamentul psalmilor, imnurilor precum "Cântarea cântărilor", originea păstorească a acestei dinastii descoperită de către profetul Nathan.
Un sfert dintre cele douăsprezece zodii europene își au ca denumire pe una a cornutelor, în ordine calendaristică fiind: Capricornul, Berbecul și Taurul. Ambiguitatea plutește numai asupra Capricornului, pentru că nu e vorba neapărat de caprine, ci de unicorn, inorog, un fel de cal ori de cerb având un corn uriaș pe cap. Tot un fel de coarne, dar mobile, numite clești, au Racul și Scorpionul. Vărsătorul poate fi imaginat și ca dragon, sau viperă cu corn care varsă foc pe gură, sau dă mușcătura salvatoare a morții. Dintre taurinele europene se pot enumera: bourul dispărut, zimbrul, bivolul (popular malacul), taurul. Taurul a fost simbol cultic, mai ales la închinătorii militari ai lui Mitras. Unul dintre triburile celtice, destul de numeros, a fost cel al tauriscilor. Zeus a răpit-o pe Europa metamorfozat în taur.
Vipera cu corn este o vietate ce aduce destul de mult cu fabulosul dragon. Trăind și la sud de Dunăre, în fosta provincie Moesia Superior, ea a fost percepută de imaginația populară ca un animal hibrid, ceva între reptilă, cornută și balaur. Însemnul militar dacic este un lup otrăvitor cu trup și colți de viperă. Prin flăcările aruncate din gât el este asemănător cu un dragon. De ce nu-i oare dragon? S-ar putea ca dublul aspect, de lup și de șarpe, să fie un indiciu al faptului că dacii ar fi fost formați din două mari ramuri tracice, un popor străveci “daoi”, cu animalul totemic lup și un altul viperin, să-i spunem, care avea o proveniență mai veche decât primul și o pregătire cultică superioară, pentru că din acesta se recrutau pe urmă toți marii preoți. Acest popor tot mai restrâns, forțat de venirea valurilor succesive de traci dinspre Estul continentului, s-a numit al viperinilor.

Surse bibliografice:

1. Mircea Eliade, “Încercarea labirintului”;
2. Mircea Eliade, “De la Zalmolxis la Genghis-Han”;
3. Lucian Blaga, “Spațiul mioritic”;
4. Romulus Vulcănescu, “Mitologie românească”;
5. Constantin Noica, “Mathesis sau bucuriile simple”;
6. Constantin Noica, “Devenirea întru ființă. Scrisori despre logica lui Hermes”;
7. Marin Mincu, “Moartea la Tomis (Jurnalul lui Ovidiu)”.
Și alte studii filosofice, istorice, lingvistice, literare, de istorie a culturii și religiilor.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!