agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2541 .



Camil Petrescu și insomniile
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [PetreAnghel ]

2011-01-05  |     | 




În 1939, în revista “Viața românească” G. Călinescu semnează un portret exact lui Camil Petrescu, cu trăsături notate cu luciditate și iubire. Este încă o dovadă a bunelor relații care pot să existe între intelectuali și artiști, în ciuda afirmației, și ea adevărată, că geniul este …iritabil. Această vorbă a unui antic nu înseamnă, implicit, că două spirite alese nu pot comunica, dimpotrivă.

Este greu să se înțeleagă un înțelept cu un prost, dar și asupra acestui adevăr suntem avertizați, tot din antichitate, prin gura înțeleptului Solomon. ”Nu mai încape îndoială că d-l Camil Petrescu este un scriitor cu cultură filozofică și cu cap abstractiv și e o adevărată plăcere (pentru cine știe să guste astfel de plăceri) să te lași năvălit de acel puhoi de argumente în spume care se scurg aci pe coperișul paginei, aci prin subsolurile ei cu o febrilitate inimaginabilă”. Așa este artistul, mai ales când teoretizează. Dar nici romancierul nu este altfel. Eroii lui sunt neliniștiți, caută adevărul, vor să știe pe ce lume trăiesc, ce le oferă viața și ce se ascunde în spatele ei. Nici unul din personajele lui camil Petrescu nu este făcut dintr-o bucată, niciunul nu face umbră pământului degeaba.

Omul Camil Petrescu nu se deosebea prea mult de personajele lui, nici nu prea se putea altfel. Plin de energie acum, îngândurat peste o clipă, susținea cu ardoare orice gând pe care-l întregea. Era incomod, avea conștiința valorii sale, disprețuia prostia, nu-i plăceau ilfovenii, cum ar fi zis Petre Pandrea. ”Cu fața de beduin, cu ochii străvezii, el se aprinde, se agită cu atâta ingenuitate, încât nu vede nimic suspect în calmul provocator al celorlalți și mai ales spune lucruri enorme, așa de enorme încât d-l. E.Lovinescu a încercat să-i facă din asta o trăsătură caricaturală. Dar n-are dreptate, pentru că enormitatea la d-l Camil Petrescu este o consecință a bunei-credințe cu care discută și un mijloc eroic de a scoate pe adversar din pozițiile lui. Vorbitorul e conștient de a fi căzut de pe linie și se întoarce cordial pe drumul cel cuminte, râzând el însuși de propria-i ieșire”.

Această trăsătură esențială a omului vine, probabil, din convingerea lui că viața este …vie, că lipsa de gândire provoacă moarte, că luarea adevărurilor de-a gata duce la sucombare. El este interesat de lucruri, de realitate, dar ceea ce se vede nu este suficient. Camil Petrescu vrea să vadă mecanismul din spatele scenei, vrea să știe ce se ascunde în gesturile și cuvintele personajului. Deși scriitor în orice rostește și gândește, creator și iubitor de cărți, nici acestea nu-l mulțumesc.Vrea ceva mai mult:

Bibliotecile cu rafturi și
Zăbrele
Sunt pline
De tomuri grele
Pergamente și colecții vechi neprețuite
Legate-n marochine,
În care zac orânduite,
Erarhic sub capitole și titluri
Mii și milioane de idei,
În zeci de mii de tomuri, anexe
Și opuscule
Cu pagini încărcate de calcule
Subtile
Ca mici desemne
Arabescuri –
De cercuri seci, de semne
Și magice majuscule.
În ciuda acestei realități care-i este familiară, căci poetul este și un intelectual subtil, nu doar un artist, satisfacția întârzie să apară, și când aflăm care este diagnosticul nu ne mai mirăm:

“ Dar în ele
Nu sunt decât cadavre de idei,
Căci scrisul tot
E doar gândire veșted conservată
Și-nchisă sub formule și sub chei”.
Tradiția devine ucigașă, distruge prin opacitate, viața este transformată în inversul ei:
“Bătrânii în halaturi vechi,
Cu ochelarii petrecuți după urechi
Uscară
Insectele-n vitrine,
Ca specii rare,
Sălbaticele plante în herbare,
Pământul necuprins, în petece de hărți,
Ideile, în prăfuite cărți.”
Este exact ce a spus Isus Hristos despre farisei.
Viața nemaiexistând, rămân doar catalogarea, introducerea în scheme, în sertare. Limba vie este înlocuită de limbajul de rumeguș.
“Și-acuma toate poartă cifre
Și litere latine
În tomuri sigilate-n marochine
Iar poezia lor:
Anemice avânturi de simboluri
Zadarnic încercând să urce-n goluri”.

Ca să poți spune așa ceva despre tezaurul cultural al umanității este necesară privirea de departe, dintr-o altă lume. Este necesară o convertire, o viziune ca aceea avută de Pavel pe drumul Damascului. Păstrând proporțiile, trebuie să acceptăm că autorul a perceput o lume metafizică:
“Dar eu,
Eu am văzut idei.

Întâia oară brusc,fără să știu,
De dincolo de lucruri am văzut ideia,
Cum vezi cum se despică norii grei
Și negrii
Zigzagul de argint al fulgerului viu.

Și de atunci
- Neliniștit de depărtarea suavă și adâncă –
Ca un bolnav cu ochii țintuiți de luna
Pe care norul o ascunde încă,
Fără dureri și fără bucurie
Eu caut în natură pretutindeni,
Ideile”.

Mulți cititori și critici s-au lăsat înșelați de aspectul prozaic al acestor versuri. Autorul le-a întins o capcană și ei au căzut în ea. În realitate, simplitatea poeziei lui Camil Petrescu își trage seva din profunzimea ei. El are capacitatea de a spune lucruri grave în cuvinte obișnuite. După ce citiv versurile sale avem impresia că puteam și noi să scriem așa ceva. Poate fi adevărat, un singur lucru a lipsit: nu am făcut-o. Dacă am încerca acum, am observa că, totuși, ne-ar fi cu neputință să descoperim și, mai ales, să vedem idei și să avem și capacitatea de a le transmite și altora. Mihai Ralea, spirit subtil, de altfel, cade în greșala semnalata mai înainte. Dl. Camil Petrescu e desigur un poet de oarecare talent. Indiferent de “partis-pris”-ul tehnicii sale, de intenția sistematic și vizibil voită cu care o realizează. Indiferent chiar de inconvenientele, pe care, fatal, le aduce predispoziția către o excesivă simplitate”.

Este aici un semn de opacitate critică, nu ca un poet de oarecare talent poate fi privit Camil Petrescu și, indiscutabil, nu spre simplitate are el predispoziție. Am zice dimpotrivă. El este pur și simplu împotriva floricelelor și a lipsei de înțeles, de ideie.
Sigur că Ralea nu era un intelectual opac sau un critic lipsit de gust; dimpotrivă. El apreciază felul în care Camil Petrescu notează percepțiile de ansamblu,”intuiția totului nediferențiat a fenomenelor integrale și unanime”.
Felix Aderca găsește în poezia lui Camil Petrescu ordine și viziune arhitecturală. Departe de a se lăsa înșelat de aparențe, de dezordinea șantierului, el vede opera în ansamblu, construcția finită:“E adevărat că în acest prim volum al d-lui Camil Petrescu se află, în germene, tot ceea ce-i alcătuiește ființa: inteligență lucidă și deci pasiune teatrală, logică și deci lumină, simetrie și deci arhitectură (…) Ceea ce surprinde în acest volum de versuri e arhitectonica. Bucățile trăiesc nu numai izolat- precum s-a văzut atunci când au apărut în Sburătorul – ci sunt înzestrate cu un puternic magnetism: al ansamblului. Autorul – spre deosebire de atâți poeți contemporani care beau diverse droguri pentru a intra în descompunere – posedă o solidă armătură cerebrală care-l ține întreg, pe sine și toată poezia lui”.

Ciclul morții din volumul Versuri pare a-i da dreptate:
“Nu știm
Nici unde mergem,
Nici unde ne găsim.
Alăturea de fiecare dintre noi
La dreapta sau la stânga,
În față sau în spate
Sunt alții,
De care ne lovim mergând,
Când ranița alăturea ne-abate.”

“Am spus “arhitectonică” și nu, bunăoară, “simfonie” pentru că autorul a fost dăruit numai cu ochi și cu degete. Nu aude; muzica nu-l duce pe apele ei. Nici nu umblă îndeosebi după parfumuri. De aici vizualitatea și plasticitatea, dar și lipsa de rezonanță. Imagini integrale – și, încă o dată o spunem, perfect integrate în bucată – care rămân multă vreme încrustate în ochi, fascinante.(Inutil să cităm: imaginile sunt de găsit la fiece pagină).”

Este evident că nu din senin vine simplitatera, ea este rodul unei căutări îndelungi, al experienței. Adică al talentului. . Și în această lume apocaliptică, în care doar materialul, firea își mai găsesc locul, în care viața și sensurile ei au dispărut, apare o metaforă, o lumină:

“Din când în când
Când traversăm vre-un pod,
Simțim pe rând,
Picioarele scăpate din năvod”.

Deși este clar că modalitatea aleasă de Camil Petrescu este pornirea sa intimă, este singura care-l poate defini, nu se poate nega caracterul programatic al acestei poezii: “Þinând să disocieze expresia poetică de expresia muzicală, poezia d-lui Camil Petrescu poate fi privită ca o reacție împotriva simbolismului. Estetica simbolismului reducându-se la sugestie și la expresie muzicală, era firesc să se producă o reacțiune împotriva preponderenței muzicale asupra fondului noțional. Ritmul oricărui progres e determinat de astfel de asocieri și disocieri. Deși insolubil legate, asistăm totuși la încercări, de altfel interesante, de a despărți cu totul expresia muzicală de cea poetică: procedeul se poate vedea la d-l Lucian Blaga și se amplifică, conștient și exagerat în poezia d-lui Camil Petrescu, la care nu se vădește numai prin aritmie sau lipsă de rimă, prin disimetrie sistematică și prin prozaism voit, adică prin toate mijloacele formale ce pot reacționa împotriva sonorității romantice și a insinuării muzicale simboliste, ci prin însuși principiul său: poezia d-lui Camil Petrscu nu e auditivă, ci vizuală. Definiția ei este “cunoaștere plastică” a lumii; poezia devine, astfel, mai mult o problemă de sensibilitate; totul se reduce la materie și la ochiul care o fixează; procedeul obișnuit al simbolismului de a abstractiza se răstoarnă: senzațiile se plasticizează prin contururi energice; poezia nu mai e sonoră, ci tactilă; e poezia ochilor, a degetelor,, și nu a urechilor… Alăturarea notațiilor a dus la un fel de impresionism fără consistență, care, întrucât notația nu intră totdeauna în domeniul sufletescului, nu reprezintă fixarea unei stări sufletești oricât de trecătoare și cu atât mai puțin unirea unor momente coerente. Peisajul nu e interior,ci exterior: directă, și deci valabilă numai prin preziciune, sau figurată, și deci crescută printr-o imagine, notația are caracterul pur obiectiv.”

Romanul românesc interbelic îi datorează enorm lui Camil Petrescu. Alături de masivul roman al lui Rebreanu, solid ca un lanț muntos care se sprijină pe podișul ondulat al dealurilor, alături de suava și lucida Hortensia Papadat Bengescu, Camil vine cu ascuțiamea spirituală a fulgerului care desparte lumina de întuneric și aprinde flăcări.

După lectura romanelor lui Camil Petrescu nu mai poți rămâne același, așa cum nu mai poți fi ce-ai fost după ce ai gustat din fructul aromat al poeziei eminesciene.
Poezia lui Mihai Eminescu și proza lui Camil Petrescu sunt singurele care pot sugera efectul drogului pentru cei care nu au putere să se ridice prin spirit deasupra pământului.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!